Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris
14 martie 2016 | Andreea Claudia AGAPIE
Lucrarea de față își propune să lămurească problemele apărute în practică, în privința admisibilității probei cu martor, pentru sumele cu o valoare mai mare de 250 de lei, în situația în care partea s-a aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris. Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris constituie o veritabilă excepţie de la inadmisibilitatea probei cu martori. Lucrarea este structurată conform vechii şi actualei reglementări, prin cercetarea de doctrină și jurisprudență.
Importanța probei cu înscrisuri în procesul civil
Probele au o importanță deosebită în cadrul unui proces, fie că vorbim despre procesul civil, fie că vorbim despre procesul penal, ele fiind o modalitate de soluționare a cauzelor.
În dreptul modern stabilirea adevărului impune folosirea oricăror dovezi care pot conduce la dezlegarea raporturilor litigioase. Totuşi, dovezile nu pot fi folosite decât dacă îndeplinesc anumite condiţii privitoare la: legalitatea, verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa lor.[1]
Judecătorul nu poate rezolva litigiul dedus în fața justiției numai pe baza afirmațiilor părților. Ele trebuie să își dovedească ceea ce afirmă, iar judecătorul își va forma convingerea și va pronunța hotărârea pe baza probelor care s-au administrat.[2]
Prin probe înțelegem acele mijloace juridice care ajută la stabilirea existenței raportului juridic civil concret și la realizarea drepturilor subiective civile născute din acest raport, mai ales în contra celor care le nesocotesc sau le contestă. [3]
Rezumându-ne la înscris, ca mijloc probator în procesul civil, potrivit art. 265 din Noul Cod de procedură civilă, înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare. Cu privire la înscrisul pe suport informatic, se admite acest tip de înscris drept material probator, câtă vreme îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Conform Codului civil, înscrisurile se subclasifică în înscrisuri preconstituite și nepreconstituite, primele fiind întocmite special pentru a fi utilizate ca probă într-un eventual litigiu, iar cele nepreconstituite sunt utilizate în dovedirea raportului juridic litigios numai accidental. Înscrisurile preconstituite sunt împărțite la rândul lor în originare, întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic, recognitive, întocmite în vederea recunoașterii preexistenței unui înscris anterior întocmit și care a fost pierdut și confirmative, întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de o cauză de nulitate. După formele utilizate la momentul încheierii lor, înscrisurile preconstituite se împart în înscrisuri autentice și înscrisuri sub semnătură privată. După cum sunt întocmite la momentul facerii actului sau ulterior și după raportul care se stabilește între ele, înscrisurile sunt originale și copii. Copiile de pe înscrisuri notariale au aceeași valoare ca și originalul (L. nr. 36/1995), iar certificatele de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite în registrele de stare civilă (L. nr. 119/1996).[4]
Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege. Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară. Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților fac, de asemenea, dovadă până la proba contrară, iar celelalte mențiuni, străine de cuprinsul acestui raport, pot servi doar ca început de dovadă scrisă.[5]
Dovada cu înscrisuri se află în strânsă legătură cu admisibilitatea probei cu martori. Astfel, se va admite proba cu martori pentru sumele ce depășesc un cunatum de 250 de lei, dacă se dovedește faptul că partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea unui act juridic. În conformitate cu art. 309, alin. (1) Noul Cod de procedură civilă, proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere proba scrisă. În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.[6]
De la inadmisibilitatea probei cu martori, în cazul în care pentru dovedirea actului juridic legea cere forma scrisă, există şi excepţii. În acest sens, constituie excepţie situaţia în care partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic.
Conceptul de imposibilitate morală a cunoscut ample dezbateri în practică, judecătorii fiind nevoiţi să soluţioneze şi să găsească încadrarea optimă pentru un termen interpretabil. Ce semnifică, de fapt, imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris?
Imposibilitate morală versus imposibilitate fizică sau intelectuală
Conform reglementărilor legale, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. În cea mai mare parte a cazurilor, înscrisurile sub semnătură privată sunt încheiate de persoane fizice care participă în calitate de părţi la întocmirea înscrisului constatator al actului juridic civil intervenit între ele. Această regulă nu poate fi aplicată întotdeauna, întrucât există şi persoane care se află în imposibilitatea fizică sau intelectuală de a întocmi asemenea înscrisuri. Este vorba de acei care, neputând sau neştiind să scrie sau să citească, nu pot lua cunoştinţă de cuprinsul înscrisului şi, prin urmare, nu sunt în măsură să verifice prin propriile lor simţuri, conformitatea cuprinsului acestora cu declaraţia lor de voinţă şi pe de altă parte, neputând sau neştiind să scrie, nu pot să-şi însuşească, prin semnătura lor, declaraţiile consemnate în înscris.[7]
Făcând o analiză comparativă între cele două noţiuni, în cazul imposibilităţii morale nu vorbim despre un act încheiat, ci despre o admisibilitate a unei probe testimoniale, în vreme ce privitor la imposibilitatea fizică sau intelectuală suntem în prezenţa obligativității întocmirii, a încheierii unui înscris în formă autentică.
În consecinţă, atunci când actul juridic nu poate fi dovedit prin înscris, valoarea lui depăşeşte suma de 250 lei, cei care nu pot sau nu ştiu să citească, nu-l vor putea constata prin întocmirea unui înscris sub semnătură privată, legea obligându-i în atare cazuri, să recurgă la forma autentică. Ca atare, există două categorii de persoane cărora nu le este accesibilă întocmirea înscrisurilor sub semnătură privată, în primul rând cei care datorită unor infirmităţi sau a unor boli nu pot fie să scrie, fie să citească, aşa cum sunt orbii care nu pot citi, infirmii care nu pot să scrie sau să citească fiind analfabeţi. În cazul neştiutorilor de carte, forma autentică nu este cerută pentru validitatea actului juridic, ci pentru dovedirea lui ad probationem. Întrucât Legea nr. 36/2995, legea notarilor publici şi a activităţii notariale, vorbeşte despre cei care nu pot sau nu ştiu „să scrie şi să citească”, în mod firesc se ridică problema dacă persoanele care sunt oprite de lege să constate actele lor, de o anume valoare, prin înscris sub semnătură privată trebuie să întrunească cumulativ neputinţa sau neştiinţa de a scrie şi de a citi. O asemenea interpretare trebuie să fie înlăturată, deoarece, în cazul autentificării, când consimţământul părţilor este luat de agentul instrumentator, legiuitorul a simţit totuşi nevoia unei ocrotiri speciale a celui orb şi, cel puţin pentru aceleaşi considerente, trebuie să admitem că legiuitorul nu poate lăsa fără nicio ocrotire, în cazul înscrisului sub semnătură privată – când deci nu mai participă funcţionarul instrumentator – pe cel care ar putea citi, dar nu ar putea semna, sau invers.[8]
S-ar mai putea, de asemenea, pune în discuţie situaţia persoanelor care ştiu şi pot să citească şi care, fără să ştie să scrie, ştiu şi pot desena semnele alfabetice ce alcătuiesc semnătura lor. Pe acest fond de date, se poate considera că aceste persoane nu pot fi oprite de a încheia acte sub semnătură privată, întrucât, pe de o parte, ei pot lua cunoştinţă de cuprinsul înscrisului cu propriile lor simţuri, iar pe de altă parte, deşi nu ştiu să scrie, ele pot semna.[9]
Importanţa probei testimoniale – dificultatea de preconstituire a unor documente scrise
Proba testimonială sau proba prin declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de dovadă cel mai frecvent folosit în procesul civil. Importanţa acestui mod de probă a diferit de la o epocă la alta. În antichitate, proba testimonială a fost larg răspândită şi aceasta tocmai din cauza dificultăţilor de preconstituire a unor documente scrise. De aceea se şi afirma în Digeste că: ”testimoniorum usus frecquens ac necessarius est”. În perioada procedurii formulare, proba testimonială a devenit cea mai uzuală. Ulterior, în perioada procedurii extraordinare, proba testimonială a pierdut din importanţa sa practică, fiind privită tot mai mult cu neîncredere din cauza fragilităţii sale. Timp de multe secole, a predominat principiul inadmisibilităţii probei printr-o singură declaraţie testimonială: ”testis unus testis nullus”. Alături de această exigenţă, în antichitate sclavii, minorii şi, adeseori, femeile nu puteau depune mărturie. Uneori, capacitatea de a fi martor era condiţionată de existenţa unui anumit patrimoniu.[10]
Atât în procesul civil, cât şi în procesul penal, constituie un proces de cunoaştere ce are ca finalitate stabilirea adevărului. În literatura de specialitate, instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil sau că întregul proces penal este dominat de problema probelor şi că înfăptuirea justiţiei penale depinde în principal de sistemul probelor. Proba are un caracter dublu, de instrument de cunoaştere şi de instrument de dovedire, acesta din urmă manifestându-se pregnant în condiţiile contradictorialităţii procesului, când părţile folosesc şi administrează probele în scopul dovedirii susţinerilor şi argumentărilor făcute. [11]
Problema admisibilităţii probei cu martori se pune doar în materie civilă, întrucât în materie penală, din caracterul declaraţiilor martorilor de a fi mijloc de probă uzual, decurge regula generală a admisibilităţii probei cu martori în toate cauzele cercetate şi judecate, fără limitări, fără restricţii, pentru că numai o asemenea admisibilitate amplă, generală, a probei cu martori asigură în procesul penal examenul analitic al faptelor şi al circumstanţelor comiterii acestora, precum şi a persoanei participanţilor la săvârşirea acestora. [12]
Aşa cum am semnalat, însă, frecvenţa şi importanţa probei testimoniale diferă în procedura penală faţă de procedura civilă. Împrejurarea că acestei probe îi revine un rol de prim plan, că este cel mai frecvent utilizată, că aproape nu există pricină penală în care să nu-şi aducă o contribuţie mai mult sau mai puţin însemnată în soluţionarea ei, îşi are explicaţia în însăşi natura activităţilor infracţionale, în caracterul şi scopul procesului penal, în însăşi sfera faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi dovedite.[13]
Alternativă juridică: Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris
Referindu-ne la dispozițiile restrictive privind admisibilitatea probei testimoniale, art. 1198 alin. (1) C. civ. stabilește că ele nu se aplică totdeauna când creditorului i-a fost cu neputință să-și procure o dovadă scrisă despre obligația ce pretinde. Din text rezultă însă că noțiunii de imposibilitate de procurare a unui înscris i s-a dat un înțeles larg, nelimitându-se numai la anumite condiții materiale, imposibilitatea putând fi și de ordin moral. Astfel, nu poate fi îndoială că relațiile ce există în mod obișnuit între părinți și copii, între frați și surori și în general între rudele firești și cele prin alianță, apropiate, ca și cele dintre soți, sunt incompatibile cu comportări din care ar reieși o lipsă de încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de a pretinde întocmirea unor înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice ce intervin între ele. Cele de mai sus se referă, desigur, la cazuri normale, nu și la cele de excepție când, din cauza unor neînțelegeri sau din alte cauze, relațiile de fapt dintre aceste persoane au încetat de a mai fi bazate pe încredere reciprocă. Relațiile de încredere reciprocă există, însă, și între alte persoane, ca între colegi de muncă, prieteni și alte asemenea persoane. Asemenea relații pot constitui, de la caz la caz, motivul imposibilității morale de a întocmi dovezi scrise cu privire la raporturile juridice dintre ele. Indiferent în ce fel de relații rezidă izvorul imposibilității morale, esențială este constatarea existenței în realitate a unei atare imposibilități, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor, temeinic verificate de instanță, partea interesată fiind obligată să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morală (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 196/1984, în C.D. 1984, p. 135).[14]
Sunt numeroase cazurile când instanţele de judecată sunt puse în situaţia să aprecieze dacă părţile au fost sau nu în imposibilitate morală de a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce se pretinde (art. 1998 C. civ.), regula fiind că cel care a făcut o cerere de chemare în judecată pentru o sumă mai mare de 250 lei, nu poate face dovada prin martori (art. 1993 C. Civ.). Faptul că prin art. 1998 C. civ. nu se defineşte cu precizie conţinutul noţiunii ”imposiblitate de procurare a unei dovezi scrise”, ci se face doar o enumerare exemplificativă, a determinat instanţele de judecată să adopte soluţii neunitare în această privinţă, unele dând prevederilor textului sus menţionat o interpretare restrictivă, altele una extensivă. Astfel în unele cazuri s-a decis, de exemplu, că relaţiile de prietenie şi concubinaj nu sunt de natură să justifice constatarea unei imposibilităţi morale de a preconstitui un înscris (Tribunalul Municipiului Bucureşti, s. IV civ., dec. Nr. 1595-1990 – nepublicată). În alte cazuri s-a decis, dimpotrivă, că relaţiile de prietenie şi concubinaj constituie astfel o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris ( Tribunalul Municipiului Bucureşti, s. IV. civ., dec. Nr. 827-1991 – nepublicată). În această privinţă, semnalăm că suprema noastră instanţă s-a pronunţat în favoarea unei interpretări largi a prevederilor art. 1198 C. Civ., considerând că în sensul ”imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris” trebuie apreciate ca făcând parte orice împrejurare când datorită relaţiilor ce există între părţi, pretinderea unei dovezi cu privire la un act juridic ar putea fi apreciată ca o manifestare a lipsei de încredere. Asemenea relaţii sunt cele dintre rude, dintre prieteni şi alte persoane. Dar, indiferent în ce fel de relaţii rezidă cauza imposibilităţii morale, esenţial este ca aceasta să fie constatată, prin apreciere de la caz la caz, în raport cu calitatea persoanelor şi a circumstanţelor de fapt, temeinic verificate de instanţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. Nr. 196/1984, în Culegere de decizii 1984, p. 135). Prin urmare, tendinţa este de interpretare extensivă a prevederilor art. 1998 C. civ.[15]
Prin decizia nr. 1595 din 26 octombrie 1990, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a modificat hotărârea instanței de fond, pronunțându-se astfel și asupra imposibilității morale de preconstituire a unui înscris.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost în relații de prietenie cu fiica pârâtei, fiind logodiți și depunând în decembrie 1987 actele necesare la Consiliul de Stat, în vederea căsătoriei. S-a mai reținut că reclamantul a cunoscut pe fiica pârâtei în cursul anului 1979, că au fost în relații apropiate din anul 1987 când, în timp ce reclamantul era plecat din țară, a intrat în relații cu un alt bărbat cu care a rămas însărcinată și în final s-a și căsătorit. În perioada în care reclamantul era în relații bune cu fiica pârâtei, aceasta a cumpărat un autoturism ”Dacia 1300” cu suma de 42.000 lei de la martorul P. C., întocmindu-se actul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 10652/21 noiembrie 1986 de Notariatul de Stat al Municipiului București pe numele pârâtei C. V. Ulterior cumpărării autoturismului, pentru că acesta necesita reparații, reclamantul a procurat piese în valore de 7.041 lei și a achitat 9.276 lei contravaloarea manoperei C.P.A.D.M.-ului Pitești. Instanța de fond a întemeiat această stare de fapt pe probele admise în cauză, respectiv înscrisuri, interogatorii și declarații de martori, proba cu martori fiind administrată față de împrejurarea că părțile s-au aflat în imposibilitate morală de a întocmi un înscris date fiind relațiile de prietenie dintre reclamant și fiica pârâtei. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate potrivit art. 302, part. 1, pct. 3 și 4 C. pr. civ, întrucât deși instanța de fond a administrat probe din care rezultă că acțiunea reclamantului este nefondată, a admis-o totuși, stabilind o serie de fapte fără a avea probe în acest sens, ori a deformat conținutul și înțelesul altor probe.[16]
Recursul declarat de către pârâtă a fost considerat ca fiind fondat, cu mențiunea că audierea martorilor s-a făcut ținându-se seama de imposibilitatea morală în care se aflau părțile în acel moment.
Potrivit art. 1191 C. civ., când valoarea pretenţiilor solicitate prin acţiune este mai mare de 250 lei, nu se poate folosi proba cu martori afară de cazul în care pârâtul consimte sau există un început de dovadă scrisă, precum şi în situaţiile prevăzute de art. 1198 C. civ., rezultă că noţiunii de imposibilitate de procurare a unui înscris i s-a dat un înţeles larg, nelimitându-se numai la anumite condiţii materiale, imposibilitatea putând fi şi de ordin moral (relaţiile dintre rudele fireşti şi cele prin alianţă, apropiate). Or, instanţa de fond a considerat că relaţiile de prietenie dintre reclamant şi fiica pârâtei au dus la crearea unei imposibilităţi morale de întocmire a unui înscris pentru cumpărarea autoturismului ”Dacia 1300” din care să rezulte cine a achitat preţul, motiv pentru care s-a dispus audierea martorilor. [17]
Instanţa de fond a considerat că relaţiile de prietenie dintre reclamant, cetăţean străin, şi fiica pârâtei, în perioada 1979-1987, care erau şi logodiţi, depunând şi cerere la organele de stat pentru aprobarea căsătoriei, l-au pus pe acesta în imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris cu viitoarea soacră, pentru suma de 42.000 lei, achitată vânzătorului la cumpărarea autoturismului, pentru care actul de vânzare- cumpărare s-a întocmit pe numele ei. [18]
Aşa cum nu poate fi pus la îndoială caracterul enunţiativ la art. 1198 C. civ., tot aşa nu se mai contestă de nimeni că imposibilitatea preconstituirii unui înscris poate fi de ordin material sau fizic, cât şi subiectiv şi moral, deoarece legiuitorul foloseşte termenul generic de ”nu i-a fost cu putinţă”, neprecizând ce fel de neputinţă sau imposibilitate. De altfel, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina sunt unanime în sensul că imposibilitatea preconstituirii unui înscris poate fi de ordin material sau moral. Astfel, s-a reţinut că ori de câte ori partea a fost în imposibilitate morală de a obţine un înscris, din cauza relaţiilor dintre părţi (rude, soţi, afini, prieteni, colegi de muncă, raporturi de afecţiune etc.) este admisibilă proba cu martori. În speţă, relaţiile de prietenie dintre reclamant şi fiica pârâtei, care la data de 21 noiembrie 1986, când s-a cumpărat autoturismul, dăinuiau de peste 8 ani, trăiau în concubinaj, fiind şi logodiţi, depunând cerere la organele de stat pentru aprobarea căsătoriei, erau de natură a-i crea acestuia o stare de deferenţă faţă de viitoarea soacră, încât considerăm că într-adevăr, se afla într-o imposibilitate morală de a pretinde preconstituirea unui înscris. Mai mult, este de observat că din moment ce instanţa de fond a motivat utilitatea şi concludenţa probei cu martori, aceasta constituind un atribut exclusiv al ei, instanţa de recurs nu putea reveni asupra acestei probe. [19]
Asupra recursului Tribunalul s-a pronunțat diferențiat față de instanța de fond, analizând actele depuse la dosar de către pârâtă, ce dovedeau faptul că prețul autoturismului a fost achitat de aceasta. Recursul a fost admis, modificând sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea, pârâta fiind obligată la plata sumei de 16.317 lei, sumă ce însumează reparațiile autoturismului și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Fără îndoială că modificarea hotărârii primei instanțe de către instanța de recurs s-a datorat, în principal, modului diferit în care cele două instanțe au apreciat admisibilitatea probei cu martori, ajungând la concluzii total diferite. Instanța de recurs și-a menținut punctul de vedere al inadmisibilității probei cu martori numai în ce-l privește pe reclamant, deoarece motivarea soluție se face, printre altele, și pe baza depozițiilor martorilor propuși de pârâtă în apărare. Or, este îndeobște cunoscut că motivarea unei soluții nu se poate face numai prin examinarea probelor pe care se sprijină, ci a ansamblului probator administrat în cauză. Din moment ce instanța de recurs a motivat soluția și pe depozițiile martorilor propuși de pârâtă, nu putea să nesocotească depozițiile martorului reclamantului, pe care nu le-a examinat în niciun mod. [20]
Pot constitui cazuri de imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris relațiile de deferență dintre superiori și subordonați?
Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris nu poate avea decât un rol relativ. Drept urmare, instanțele de judecată trebuie să aprecieze in concreto asupra circumstanțelor care au făcut imposibilă preconstituirea unei probe scrise. Cu alte cuvinte, simplele relații de rudenie sau de afinitate nu justifică de plano ideea că ne-am afla în prezența unei imposibilități de preconstituire a dovezii scrise. Într-adevăr, uneori, din diferite motive, chiar și relațiile dintre rudele apropiate pot fi alterate. Pe de altă parte, există și alte situații în care relațiile dintre unele persoane pot conduce la concluzia că uneia dintre părți i-a fost imposibil să-și preconstituie o probă scrisă. Așa este cazul relațiilor de diferență dintre superiori și subordonați, dintre colegii de serviciu sau dintre prieteni. De aceea, s-a decis în jurisprudența noastră că și asemenea relații pot constitui izvorul unei imposibilități morale de preconstituire a unui act scris (Trib. Suprem., secț. civ., dec. nr. 196/1984, C.D. 1984, p. 135-136). Cu toate acestea, relațiile invocate în sprijinul admisibilității probei testimoniale trebuie să fie analizate de instanță cu multă circumspecție spre a se conferi textului reala sa semnificație. În acest spirit, în practica instanței supreme s-a statuat că indiferent în ce fel de relații rezidă izvorul imposibilității morale, ceea ce este esențial nu este izvorul acestei situații, ci constatarea existenței ei în realitate, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor (Trib. Suprem., secț. civ., dec. nr. 196/1984, C.D. 1984, p. 135-136).[21]
Constituie imposibilitate morală de preconstituire a unui înscirs colaborarea dintre un avocat și clientul său?
Prin Decizia nr. 498/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat și asupra situației în care nu a fost preconstituit un înscris pentru dovedirea actului real în cazul simulației, pe motiv că între reclamanții reconvenționali și pârâtul reconvențional ar fi existat o relație de reprezentare din partea acestora dintâi, în calitate de avocați, într-un proces început în cursul anului 2006.
Prin cerere reconvenţională, pârâţii T. R. şi H. G. L. au solicitat instanţei sa constate existenţa simulaţiei în privinţa preţului. S-a susţinut astfel ca preţul vânzării a fost de 58.000 euro şi nu de 317.000 euro, din care promitenţii vânzători au primit 52.000 euro, diferenţa de achitat fiind de 6.000 euro. În literatura de specialitate, s-a arătat în mod constant că simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, aparent, care constituie contractul simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi unul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, simulat. Aşa cum rezultă din cele ce preced, reclamanţii reconvenţionali au solicitat constatarea simulaţiei în privinţa preţului convenit de părţi, arătând că este de 58.000 euro şi nu de 317.000 euro, preţ consemnat în antecontractul de vânzare-curnpărare analizat. Este de remarcat, însă, faptul că, în ipoteza în care actul aparent a fost încheiat în formă scrisă, ca regulă, dovada existenţei şi cuprinsului actului secret se face numai printr-un înscris, în afară de cazul când părţile sunt de acord să deroge de la dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C. civ. în prezenta cauză, nu s-a realizat un asemenea acord de voinţe. Aşa cum s-a arătat în doctrină şi practica judiciară, regula dovedirii actului secret printr-un contraînscris cunoaşte şi unele excepţii, situaţii în care este admisibilă proba cu martori şi prezumţii: 1. când actul secret s-a încheiat prin fraudă sau consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat; 2. când părţile au un început de dovadă scrisă; 3. când părţile contractante au fost în imposibilitate morală de a-şi preconstitui un înscris pentru dovedirea actului real; 4. în cazul unei simulaţii ilicite făcută în scopul de a eluda dispoziţiile imperative ale legii sau prin care se încalcă interesele statului şi 5. în ipoteza în care actul public este fictiv. Dintre excepţiile analizate reclamanţii reconvenţionaii au invocat, deşi nu în termen, imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului datorită „calităţii părţilor”, respectiv colaborării avocat-client, arătând ca l-au reprezentat în calitate de avocaţi pe pârâtul reconvenţional cu mult timp înainte de încheierea antecontractului. Au mai susţinut reclamanţii reconvenţionali că la insistenţele pârâtului, au fost de acord să stipuleze un alt preţ, mult mai mare, pentru ca atunci când se va încheia contractul autentic, acesta să aibă o dovadă privind suma pe care ar fi achitat-o, pentru a-i facilita, astfel, accesul la obţinerea unei autorizaţii de construire pe acest amplasament, dovedind o investiţie masivă din partea sa. Această din urmă susţinere este irelevantă din perspectiva excepţiei analizate. Instanţa le-a pus în vedere reclamanţilor reconvenţionali să facă dovada imposibilităţii de preconstituire a contraînscrisului pentru a se examina dacă excepţia în materia probaţiunii este sau nu prezentă în cauză. În cuprinsul Notelor de şedinţă înregistrate ia data de 25 septembrie 2012, reclamanţii reconvenţionaii au expus pe larg colaborarea pe care au avut-o cu pârâtul reconvenţional, începând din data de 27 martie 2006, dată la care s-a încheiat Contractul de asistenţă juridică din 2006, având ca obiect redactarea unui antecontract. Prin înscrisurile depuse la dosar nu s-a făcut, însă, dovada unei imposibilităţi morale de preconstituire a contraînscrisului. Este de precizat faptul că au relevanţă probatorie doar înscrisurile anterioare datei încheierii antecontractului de vânzare-cumparare între părţi, respectiv 18 aprilie 2007.[22]
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost în sensul constatării lipsei existenței unei imposibilități morale de preconstituire a unui înscris, din probele administrate nerezultând că ar fi existat relații de prietenie între reclamanții reconvenționali și pârâtul reconvențional.
Chiar dacă reclamanţii reconvenţional i-au reprezentat în calitate de avocaţi pe pârâtul reconvenţional încă din toamna anului 2006, această împrejurare nu este de natură a conduce automat la concluzia că o colaborare avocat-client dă naştere la o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris. Nu a rezultat din probele administrate că între părţi ar fi existat relaţii de prietenie şi de altfel, nici nu s-a făcut o asemenea susţinere, reclamanţii reconvenţionali limitându-se la susţinerea că înscrisul nu s-a încheiat ţinând cont de colaborarea avocat-client.[23]
Jurisprudență internațională privind imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris
L’impossibilité de rédiger un écrit peut être une impossibilité matérielle ou une impossibilité morale. Par exemple, pour une impossibilité matérielle, lorsqu’une chose avait été mise en dépôt, la preuve de ce dépôt et de la perte de cette chose peut se faire par tous les moyens. L’impossibilité morale est une création de la jurisprudence. Les tribunaux ont toujours admis que la preuve était possible par tous les moyens quand une des parties était dans l’impossibilité morale d’exiger un écrit. Il y a impossibilité morale quand il y a relation de famille, d’amitié, dans les rapports entre époux, fiancés. Il y a également impossibilité morale quand les usages et les convenances s’opposent à la rédaction d’un écrit. La jurisprudence ici a un très grand pouvoir d’appréciation et certaines décisions ont estimé qu’il y a impossibilité morale quand il y a des liens de subordination.[24]
Decizia Curții de Casație Franceze – Cour de cassation, civile, Chambre civile 1, 29 janvier 2014, 12-27.186, Inédit
Aux motifs qu’il résulte des dispositions de l’article 1341 du Code civil que la preuve d’un contrat portant sur une somme supérieure à 1.500 ¿ doit être administrée par un écrit ; que l’article 1348 du Code civil admet qu’il puisse être dérogé à cette règle en cas d’impossibilité morale de constituer cette preuve par écrit ; qu’en l’espèce Madame X… peut se prévaloir à juste titre d’une telle impossibilité morale compte tenu des liens d’affection très étroits et très anciens unissant les parties, et qui sont décrits dans les multiples attestations produites par les intimés ; que, néanmoins, elle ne verse aux débats aucun commencement de preuve par écrit de l’obligation pour les époux Y… de restituer les sommes réclamées ; que le remboursement spontané par ces derniers d’une somme mensuelle de 305 ¿ entre 2004 et 2007 ne vaut pas commencement de preuve par écrit à défaut par eux d’avoir fait état de prêt dans un quelconque écrit ; qu’ils versent d’ailleurs au dossier une attestation d’une personne proche de Madame X…, qui indique que celle-ci lui avait fait part de son intention d’offrir une voiture neuve aux intimés qu’elle considérait comme ses enfants en remerciement de tous les services rendus ; que l’examen des attestations produites aux débats révèle que les époux Y… se sont énormément occupés tant de Monsieur X… que de sa femme -qui n’avaient pas d’enfant- notamment lorsqu’elle était en maison de retraite en SEINE-MARITIME, et qu’ils parcouraient ensuite 350 kilomètres chaque semaine pour leur rendre visite en région parisienne ; qu’il apparaît encore que non seulement Madame X… n’a jamais adressé de mise en demeure de payer aux époux Y…, mais encore qu’elle a continué à leur donner de l’argent après qu’ils avaient cessé leurs paiements spontanés en 2008 et 2009 (arrêt, p. 5);
Alors que l’impossibilité matérielle ou morale de se procurer une preuve écrite autorise celui qui s’en prévaut à rapporter par tous moyens l’obligation dont il réclame l’exécution ; que l’on ne saurait dès lors exiger de celui qui se prévaut de l’impossibilité matérielle ou morale de se procurer une preuve écrite de justifier de l’existence d’un commencement de preuve par écrit ; qu’en déboutant Madame X… de sa demande de paiement en tant qu’elle ne versait aux débats aucun commencement de preuve par écrit, après avoir admis qu’elle s’était trouvée dans l’impossibilité morale de se préconstituer une preuve écrite, la Cour d’appel a violé l’article 1348 du Code civil. [25]
Concluzie
Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris a produs și va produce ample dezbateri, prin prisma faptului că este necesară dovedirea existenței unor relații care transcend sfera juridică, a unor relații ce poartă masca subiectivismului. În urma dezbaterilor realizate asupra unei astfel de alternative juridice, s-a considerat că trebuie dovedit cu agerime dacă a existat sau nu o relație de natură să nu determine întocmirea unui act probator, ținându-se cont de toate împrejurările cauzei.
S-a statuat asupra relațiilor dintre superiori și subordonați, relații care pot să constituie cazuri de imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris. A fost analizată și situația în care anterior desfășurării de operații juridice, au existat relații de reprezentare, precum cele dintre avocați și clienții acestora. Putem considera, raportându-ne la relația superior – subordonat, că este posibilă existența unui caz de imposibilitate morală și situația în care suntem în prezența unui raport de reprezentare de tipul avocat – client.
De remarcat această așa-zisă naivitate a indivizilor în societate, care ajung sub fondul unor simțăminte și emoții, să pună mai presus târguiala și să uite legea. Relațiile de asemenea natură ajung să constituie veritabile excepții în procedeele de administrare a probelor.
Existența imposibilității morale de preconsituire a unui înscris ridică probleme atât pentru instanțele naționale, cât și pentru instanțele internaționale, uneori fiind trebuincioasă, utilă, pentru dezlegarea unor probleme de drept, iar alteori dovedindu-se de-a dreptul anevoioasă în soluționarea cauzelor.
Importanța sa practică a fost dovedită în decursul timpului, această alternativă juridică intervenind și dezlegând numeroase problematici. Însă rolul principal în dezlegarea unor probleme de drept îi revine judecătorului. Iar acesta din urmă trebuie să țină cont de toate împrejurările cauzei. În acest sens, în soluționarea unei cauze, chiar dacă existența unei legături de rudenie ar presupune o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris pentru una dintre părțile din proces, dacă o atare legătură nu este dovedită ca fiind determinantă în realizarea unor fapte de natură juridică, nu se poate lua în considerare drept excepție de la inadmisibilitatea probei cu martori pentru sumele ce depășesc valoarea de 250 de lei. După cum a fost specificat în studiul efectuat, uneori chiar și relațiile de rudenie pot să fie alterate.
Însemnătatea alegerii pentru efectuarea unui studiu cu privire la imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris rezidă tocmai din faptul că aceasta este marcată de subiectivism, ca urmare și de existența unor soluții contrare date de către instanțele românești. Soluțiile contradictorii nu vin din lipsa de știință asupra unor probleme de drept, ci din raporturile subiective dintre părți, la încercarea de dovedire a unor legături ce depășesc sfera juridică. Lăsându-ne la o parte imposibilitățile fizice, intelectuale, materiale sau morale, după cum bine însumează un proverb românesc, adevărul n-are teamă de judecată.
În urma efectuării acestui studiu, propun, de lege ferenda, actualizarea legislației în raport de fenomenul juridic și social, prin introducerea și specificarea tuturor situațiilor ce constituie caz de imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris. După cum întocmai instanțele au decis, prin soluțiile date, există situații în care chiar relațiile de rudenie să fie alterate, ori relațiile în care una dintre părți se află în subordonare față de cealaltă precum cea dintre superior și subordonat să constituie caz de imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului. S-a statuat inclusiv asupra relației dintre avocat și clientul său, ca putând fi luată drept veritabilă excepție de la inadmisibilitatea probei cu martori. Din cauză că modalitatea de soluționare este anevoioasă prin prisma imposibilității de determinare a unei verosimile legături de afectivitate între indivizi, consider că este utilă o asemenea propunere.
Nu este trebuincioasă numai menționarea existenței unei situații de imposibilitate morală care conduce la admisibilitatea unor probe în procesul civil, ci trebuie individualizate în mod corect și complet cazurile ce duc la soluționarea unei cauze prin aplicarea excepției. În judecarea cauzei, judecătorul va ține cont de situațiile strict determinate prin lege, motiv pentru care legislația trebuie actualizată.
Legislația trebuie să fie raportată la realitățile în care trăim, la realitățile de astăzi. Aceasta trebuie să redea dinamicitate întregului sistem atât juridic, cât și judiciar.
[1] IOAN LEȘ, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 556.
[2] DANIEL GHIȚĂ, Drept procesual civil, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 134.
[3] Ibidem, p. 135.
[4] ANDREEA TABACU, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 213-214
[5] Art. 272-273, Noul Cod de procedură civilă.
[6] Art. 309, alin. (2)-(3), Noul Cod de procedură civilă.
[7] FLOREA MĂGUREANU, Mijloace de probă în procesul civil, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 101.
[8] FLOREA MĂGUREANU, Mijloace de probă în procesul civil, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 102.
[9] Ibidem, p. 103.
[10] IOAN LEȘ, Comentariile Codului de procedură civilă, Vol. I, Editura All Beck, 2001, p. 481.
[11] ELENA OANCEA, Teză de doctorat- Proba testimonială în procesul civil şi în procesul penal, Craiova, 2004, p. 12.
[12] ADI OROVEANU-HANȚIU, Introducere în teoria mijloacelor de probă, Editura Libris, Bucureşti, 1996, p. 67.
[13] ELENA OANCEA, Teză de doctorat- Proba testimonială în procesul civil şi în procesul penal, Craiova, 2004, p. 16.
[14] GABRIEL BOROI, Codul de procedură civilă adnotat, Editura Hamangiu, București 2011, pp. 184-185.
[15] Revista DREPTUL, Anul III, Seria a III-a, Nr. 10/1992, pp. 84-85
[16] Revista DREPTUL, Anul II, Seria a III-a, Nr. 7-8/1991, p. 117.
[17] Revista DREPTUL, Anul II, Seria a III-a, Nr. 7-8/1991, p. 117.
[18] Ibidem.
[19] Revista DREPTUL, Anul II, Seria a III-a, Nr. 7-8/1991, pp. 117-118.
[20] Revista DREPTUL, Anul II, Seria a III-a, Nr. 7-8/1991, p. 119.
[21] IOAN LEȘ, Noul Cod de procedură civilă- comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2011, p. 442.
[22] Platformă online scj.ro , Decizia nr. 498/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă.
[23]Platformă online scj.ro , Decizia nr. 498/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă
[24] Platformă online cda-strasbourg.org.
[25] Platformă online legifrance.gouv.fr, Cour de cassation, civile, Chambre civile 1, 29 janvier 2014, 12-27.186, Inédit.
