Nelegalitatea constituirii ca parte civilă a ANAF în dosarul penal având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru infracţiuni incriminate de Legea nr. 241/2005 a combaterii evaziunii fiscale

În temeiul art. 20 alin. (2) Cod procedură penală, constituirea ca parte civilă presupune o manifestare de voinţă a subiectului de drept, manifestare ce trebuie să se concretizeze într-o declaraţie scrisă de constituire de parte civilă, înscris care să conţină informaţii concrete cu privire la „natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care se întemeiează.”

Problema de drept relevantă este aceea a identificării sferei acestor noţiuni utilizate de legiuitorul Codului de procedura penală, în sensul de a se aprecia:
– dacă partea civilă, în momentul în care se constituie ca parte în dosar, este datoare a face o judecată proprie în legătură cu „natura, întinderea pretenţiilor…”, în sensul de a se raporta la acte de natură fiscală, ce pot fi contestate în Contenciosul fiscal; sau
– este suficient a se raporta exclusiv la concluziile organului de urmărire penală evidenţiate în rechizitoriu, fără a se raporta la un raport de inspecție fiscală succeptibil de contestare în contenciosului fiscal.

Distincţia este importantă, întrucât, în prima variantă, ANAF este datoare a se constitui ca parte civilă numai după ce a parcurs etapele defipte de procedura fiscală pentru a individualiza o creanţă fiscală, creanţă care să fie calificată în sensul „naturii şi întinderii pretenţiilor partii civile”, cu următoarele argumente punctuale:
– 20 alin. (2) Cod procedură penală face vorbire de „motive şi probe pe care se întemeiează” pretenţiile părţii civile. Deci, partea civilă nu este exonerată de obligaţia de a construi un raţionament propriu prin care să îşi întemeieze pretenţiile, raţionament distinct de cel din Rechizitoriul Parchetului. Or, în această situaţie, ANAF-ul este dator a determina o creanţă fiscală, în urma procedurii specifice de inspecţie fiscală;
– În al doilea rând, dispoziţiile Codului de procedură fiscală sunt foarte clare în a statua determinarea creanţei fiscale de către organul fiscal competent. Citez în acest sens, dispoziţiile art 85 şi 86 fost Cod de procedură fiscală, respectiv art 93 şi 95 noul Cod de procedură fiscală.
– În al treilea rând, art. 28 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este foarte clar în a arăta că partea civilă în dosarul penal poate solicita continuarea judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ în cauza în care a fost învestită cu verificarea existenţei creanţei fiscale, chiar dacă există o cauză penală în curs;
– În al patrulea rând, art. 214 (fost Cod de procedură fiscală), respectiv art. 277 (din noul Cod de procedură fiscală) arată că în cazul în care împotriva unei decizii izvor de creanţă fiscală s-a formulat contestaţie (adică există o decizie de impunere), organul învestit cu soluţionarea contestaţiei poate suspenda soluţionarea contestaţiei până la soluţionarea cauzei penale cu privire la aspecte legate de naşterea creanţei fiscale. Fără decizie de impunere nu se poate suspenda soluţionarea contestaţiei.

În concluzie, constituirea ca parte civilă de către ANAF nu se poate face decât în urma enunţării unui raţionament propriu, al cărui element central trebuie să fie indicarea unei creanţe fiscale, ce nu poate fi determinată decât în urma unei inspecții fiscale. Nu contestăm că inspecţia fiscală nu ar putea avea în vedere elemente de fapt reţinute în Rechizitoriu, însă, indicarea creanţei fiscale şi a izvorului său (decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală) este obligatorie.

O teza contrară este de natură a goli de semnificaţie, în bună măsură, dispoziţiile legale anterior citate (art. 85 și art. 86 (vechi Cod de procedură fiscală) respectiv art. 93 şi 95 (noul Cod de procedură fiscală) care reglementează competenţa exclusivă a ANAF în determinarea creanţelor fiscale.

Codul de procedură penală indică competenţa procurorului la art. 56 (noul Cod de procedură fiscală), respectiv art. 209 (vechiul Cod de procedură fiscală), care nu indică că acesta ar avea competenţe de stabilire a obligaţiilor fiscale. Nici expertul contabil nu are astfel de competenţe, nici specialistul parchetului, nici DGAF. Art. 14 alin. (3) lit. a) din Vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 19 alin. (5) din noul cod arată că „Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Acest aspect arată că pe lângă aspectul penal, care este apanajul strict al procurorului, există latura civilă ce trebuie judecată strict conform legii civile. Atunci când Statul reprezentat de ANAF solicită constituirea ca parte civilă, pentru prejudiciu compus din accize, taxe şi impozite aşa cum este în cauza de faţă, legea civilă este Codul fiscal, Codul de procedură fiscală şi Legea nr. 554/2004 a Contenciosului Administrativ, dedicate specific administrării creanţelor bugetare.

Din punct de vedere al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 – (2) Instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoana vatămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.

 În al doilea rând, avem aspecte de nelegalitate cu privire la COMPETENŢA de stabilire a creanţelor fiscale pe care Parchetul le consideră certe. În principiu, pentru a putea fi solicitată reparaţia, prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încalcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Prejudiciul cert presupune atât existenţa lui sigură, cât şi posibilitatea evaluării lui în prezent. Dacă prejudiciul nu este sigur, nu se poate şti dacă s-a născut dreptul la reparaţie, iar dacă incertitudinea priveşte întinderea lui, obiectul creanţei în despăgubire nu poate fi stabilit.

Se reţine existenţa unor vicii esenţiale în rechizitoriul din care lipsesc actele administrativ fiscale, compuse din Raport de inspecţie fiscală, decizie de modificare a bazei de impunere şi decizie de impunere. Ca urmare, consecinţa firească este că ANAF, constituită ca parte civilă, avea responsabilitatea prezentării actelor de anulare integrală, în baza art. 11 Cod fiscal, a actelor atacate pentru situaţia de fapt fiscală. Nelegal, fără a avea COMPETENŢĂ în stabilirea accizelor, TVA şi a impozitului, Parchetul prezintă, fără probe contabile şi fiscale, o expertiză de PRESUPUS prejudiciu a unui expert numit, care nici acesta nu are COMPETENŢĂ de stabilire a creanţelor fiscale. Ceea ce este special în domeniul fiscal este faptul că Parlamentul a desemnat O SINGURĂ AUTORITATE – ANAF să stabilească creanţe fiscale. În acest fel, dacă se aplică corect Codul de procedură fiscală, arătăm că DNA nu are calitate de a modifica un act administrativ fiscal, ANAF fiind singura autoritate, deoarece LEGEA spune că stabilirea obligaţiei fiscale este atributul EXCLUSIV al organului fiscal. Atribuţia de stabilire a obligaţiei fiscale este în competenţa exclusivă a organelor fiscale (art. 7 alin. (2), art. 23, art. 32, art. 41 Cod procedură fiscală), de unde rezultă că nu se poate calcula prejudiciu fiscal, fără ca ANAF să modifice baza de impunere. În baza principiilor certitudinii juridice şi conform jurisprudenţei (extensive), CEDO şi CJUE se motivează claritatea şi coerenţa rezonabilă a legii, ANAF având obligaţia de a-şi defini în mod clar exigenţele pentru ca legea să fie previzibilă. Judecătorul de Contencios Administrativ NU RECALCULEAZĂ baza de impunere, acest calcul fiind apanajul exclusiv al ANAF. Cert este că LEGEA este clară – atribuţia de stabilire a obligaţiei fiscale este în competenţa exclusivă a organelor fiscale.

Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Daniel Udrescu

Citeşte mai mult despre combaterea evaziunii fiscale, Daniel UDRESCU, Legea nr. 241/2005, nelegalitate! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.