Calea de atac a ordonanței președințiale. Constituționalitate
16 martie 2016 | Anda-Laura TĂNASE, Bogdan GUBICI
În Monitorul Oficial al României nr. 170 din data de 7 martie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 3 din 14 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Mehedinţi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. 999 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Curtea observă că, după sesizarea sa, Codul de procedură civilă a fost republicat, după renumerotare art. 999 alin. (1) devenind art. 1.000 alin. (1) cu păstrarea soluţiei legislative. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: „Dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanţa este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.”
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procedura ordonanţei preşedinţiale este o procedură specială potrivit căreia instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept, poate dispune luarea unor măsuri cu caracter provizoriu a căror urgenţă este justificată de necesitatea evitării prejudicierii unor drepturi sau interese legitime.
Prin această procedură se creează posibilitatea celui vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiţiei prin cerere de ordonanţă preşedinţială în cazuri grabnice pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, soluţionarea cererii de emitere a ordonanţei preşedinţiale făcându-se cu citarea părţilor, potrivit regulilor privind citarea în procesele urgente, ori fără citarea acestora, iar hotărârea care cuprinde ordonanța președințială fiind supusă, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, numai apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile legale, apreciind că nu poate promova o cale de atac fără a cunoaşte motivele pentru care cererea s-a admis, astfel încât să le poată combate sau nu, fiind astfel încălcat dreptul la apărare.
Curtea constată că pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac dispoziţiile art. 1.000 din Codul de procedură civilă stabilesc că acesta curge diferit, în funcţie de procedura de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială, respectiv cu sau fără citarea părţilor. Aşadar, dacă părţile au fost citate, termenul curge de la pronunţare, iar dacă ordonanţa s-a dat fără citarea lor, de la comunicare.
Curtea reţine că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru legal stabilit de legiuitor în virtutea competenţei sale constituţionale prevăzute de art. 126 din Legea fundamentală, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror împlinire valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Părţile citate la dezbateri au posibilitatea să cunoască soluţia instanţei şi să acţioneze în consecinţă, exercitându-şi fără nicio îngrădire drepturile procesuale prevăzute de lege. Eventuala lipsă de diligenţă a părţii care, deşi a fost citată la dezbateri sau la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, nu promovează calea de atac în condiţiile prevăzute de lege nu poate constitui un viciu de neconstituţionalitate.
Faptul că legiuitorul a reglementat o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită nu relevă niciun aspect de neconstituţionalitate, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie potrivit căruia, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale.
Anda-Laura Tănase
Bogdan Gubici
