Quo vadis, bona fides? Unde începe şi unde se încheie buna-credinţă?

Studiul de faţă îşi propune să trateze o noţiune fundamentală în evoluţia sistemului de drept românesc, anume buna-credinţă. Alegerea acestei teme nu este una întâmplătoare, ea datorându-se faptului că buna-credinţă este atât de des invocată de teoreticieni, dar și de practicieni, în realităţile de zi cu zi, în realităţile juridice, chiar dacă se cunoaște sau nu substratul, sorgintea acestui fundament. Buna-credinţă a cunoscut aplicabilitate inclusiv în procedura de privatizare a imobilelor de către stat, acest fapt fiind unul de notorietate. Dar nu este necesară o rezumare strictă, cu privire la procedura de privatizare, buna-credinţă cunoscând aplicabilitate în întreg sistemul de drept și aducând cu sine dificultăți în soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

Introducere în studiul bunei-credinţe

Buna-credință reglementează raporturile noastre cu adevărul. Psihologic, ea este un fapt etic, este respect pentru adevăr. Buna-credință se află în relații de contradicție cu minciuna, ipocrizia, duplicitatea, cu toate formele de rea-credință, dar nu cu eroarea. Omul de bună-credință spune ceea ce crede, chiar dacă se înșală și crede ceea ce spune. Buna-credință este o datorie față de sine însuși, de aceea filosofilor nu trebuie să le lipsească. Căci gândirea nu este doar o meserie, nici un divertisment, ci o necesitate umană, care se manifestă bine în corelație cu sensibilitatea și cu voința. Ca și fidelitatea și curajul, buna-credință nu este o virtute suficientă și completă. Ea este însă foarte necesară celorlalte virtuți. Este virtutea oamenilor care merită să fie crezuți, deoarece iubesc adevărul și repudiază minciuna. Acești oameni urmează calea de mijloc între lăudăroșenie și disimulare, între fanfaronadă și secretomanie, între falsa glorie și falsa modestie. Sunt așa-numiții oameni nobili, cărora le place să spună adevărul, dar nu rupt, ci împletit cu sinceritatea și cu alte virtuți. [1]

Noul Cod civil reglementează conceptul de bună-credinţă în cadrul art. 14, alin. (1), statuând asupra faptului că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Astfel, alături de conceptul de bună-credinţă, apar două noţiuni esenţiale, anume aceea de ordine publică şi de bune moravuri.

Ocrotirea bunei-credinţe este ridicată la rang de principiu, principiul ocrotirii bunei- credinţe este întâlnit şi recunoscut în mai multe materii ale dreptului civil, iar doctrina şi jurisprudenţa susţin în prezent că buna-credinţă se prezumă indiferent de materia în care se pune problema acesteia. Considerăm că suntem în prezenţa unui principiu fundamental al dreptului civil al cărui conţinut este dat de faptul că buna-credinţă este întotdeauna prezumată şi ocrotită în raporturile juridice civile. [2]

Însăşi Constituţia instituie obligativitatea ce revine cetăţenilor români, străinilor şi apatrizilor, în cadrul art. 57, anume aceea de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Etimologic, expresia ”bună-credinţă” provine din limba latină, unde termenul de ”bona fides” grupa: adjectivul ”bonus”- bun- cu înţelesul de om bun, om cinstit, om virtuos şi substantivul ”fides”- credinţă, crezare, încredere, cinste. Ca instituţie a dreptului, buna-credinţă îşi găseşte originile în dreptul roman, ea apărând la sfârşitul Republicii, odată cu proprietatea pretoriană, când dezvoltarea comerţului, mai ales a celui cu sclavi, a impus protejarea cumpărătorilor care erau de bună- credinţă în cadrul tranzacţiilor ce erau perfectate, fără a fi îndeplinite formalităţile şi solemnităţile cerute de lege în cazul lucrurilor mancipi.[3]

Este în afara oricărei discuţii constatarea că buna-credinţă este o stare psihică, ce se caracterizează prin sinceritatea cu care cel aflat în eroare afirmă că a avut o reprezentare corectă (caracterizată prin convingere, credinţă, certitudine) despre o stare de fapt sau de drept existentă la un moment dat, viziune care i-a permis să ia o decizie sau să aibă o atitudine într-o împrejurare dată, pentru că omul poate să distingă între adevăr şi minciună, dreptate şi nedreptate, bine şi rău, echitate şi inechitate, licit şi ilicit. Starea despre care noi spunem că este bună-credinţă ia naştere la nivelul psihicului individului, pentru că exprimarea acordului de voinţă pentru transmiterea, respectiv pentru dobândirea unui drept sau pentru exercitarea atributelor pe care le conferă un drept în considerarea unei anumite calităţi presupune un proces psihic de formare a unei atitudini care îi permite să acţioneze. [4]

Însă cum poate fi constatată această stare psihică, această sinceritate a persoanei care invocă existenţa unei erori despre o stare de fapt sau de drept?

Buna-credinţă şi faptele psihologice

Ce sunt faptele psihologice determinante ale bunei-credinţe? Buna-credinţă este un concept foarte complex. El îşi are originea în unele fapte psihologice, se circumscrie în cadrul normelor morale şi acţionează în relaţiile sociale, constituind mobilul raporturilor juridice şi producând efecte în cele mai variate domenii ale dreptului. La punctul său de pornire, buna-credinţă are aspectul unor fapte psihologice, dar nu orice fel de fapte, ci numai a unora dintre cele conforme cu normele morale. Faptul psihologic a fost definit: ”un moment al vieţii conştiente pe care atenţia noastră îl izolează, fiind important pentru noi în anumite împrejurări date”. Ca momente ale vieţii conştiente, faptele psihologice alcătuiesc conştiinţa omului. În centrul elaborării conştiente intră îndeosebi acele fapte care constituie obiective sau focare ale activităţii noastre, implicând o contribuţie a persoanei ce se realizează prin selectarea fenomenelor. [5]

În ce mod faptele psihologice devin determinante în formarea bunei-credinţe?

Buna-credinţă a fost definită de Cicero ca sinceritate în cuvinte (veritas) şi fidelitate (constantia) în angajamente. Pornind de la această definiţie, se poate spune că faptele psihologice generatoare ale bunei-credinţe creează două stări de concordanţă sau de conformitate: pe de o parte, conformitatea între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce el afirmă (sinceritate în cuvinte), iar pe de altă parte, conformitatea între cuvinte şi actele sale (fidelitate în angajamente). Dacă vom analiza conformitatea între gândire şi expresiile ce o traduc, se poate afirma că aceasta este o conformitate logică, considerând că ”logica este o anumită manieră de a pune o problemă psihologică”.[6]

Buna-credinţă şi aparenţa în drept: cazul privatizării imobilelor

Confruntată cu problema de drept a vânzării lucrului altuia, în ipoteza în care, la data vânzării, vânzătorul era posesorul unui titlu de proprietate valabil doar în aparenţă ori care, ulterior, a fost anulat, practica judiciară a considerat asemenea înstrăinări ca fiind valabile şi le-a validat pe temeiul principiului bunei-credinţe a dobânditorului şi regulilor de echitate şi de utilitate socială. Astfel, Tribunalul Suprem a decis că ”în principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros a unui bun nu atrage caducitatea actului în ce priveşte pe sub-achizitor, în cazul în care acesta este de bună-credinţă ” şi că ”nevalabilitatea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros, al unui bun, nu este de natură să atragă anularea titlului subachizitorului” dacă el ”este de bună-credinţă ”. Într-o altă decizie, aceeaşi instanţă a adăugat că soluţia se justifică pe ”consideraţiuni de echitate şi utilitate socială” şi că ”numai în cazul în care terţul achizitor cu titlu oneros, a cunoscut sau cu diligenţe minime putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă – ceea ce trebuie dovedit – operează regula de drept, potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subachizitorului”. Instanţa supremă a mai statuat că în cazul înstrăinării de către stat a unui imobil trecut în proprietatea sa în temeiul Decretului nr. 223/1974, printr-o decizie administrativă desfiinţată ulterior, vânzarea către un dobânditor de bună-credinţă se va menţine.[7]

De unde rezidă importanţa bunei-credinţe în cadrul procesului de privatizare? Tocmai din faptul că, în situaţia în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă, va fi considerat ca fiind valabil.

Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ”actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă ”. Se pune întrebarea ce înţelegem prin buna-credinţă în condiţiile în care aceasta, fiind prezumată, trebuie combătută. Anterior Legii nr. 10/2001, în teoria şi practica validării actelor de înstrăinare cu caracter oneros, consimţite de proprietarul aparent, s-a admis că buna-credinţă a terţului subdobânditor desemnează eroarea acestuia asupra calităţii de proprietar al transmiţătorului, în momentul încheierii actului. S-a susţinut că buna-credinţă a terţului trebuie ”să fie perfectă şi lipsită de orice culpă sau chiar îndoială ”. Adică, întreagă, ceea ce înseamnă, sinonim, o ignoranţă scuzabilă, izvorâtă dintr-o convingere fermă, conştiincioasă şi loială şi nu din neglijenţă ori imprudenţă. Cu alte cuvinte, terţul dobânditor ignoră loial că cel care-i transmite lucrul nu avea dreptul şi capacitatea de a-l înstrăina. Cea mai mică îndoială a terţului exclude ideea de convingere loială.[8]

Practica judiciară a dedus această ignoranţă din împrejurarea că, la data actului de înstrăinare, vânzătorul – statul român- era proprietar tabular al imobilului vândut, iar în cartea funciară nu era notată vreo interdicţie de înstrăinare şi nici existenţa procesului de revendicare intentat adevăratului proprietar. S-a reţinut că încrederea în cuprinsul cărţii funciare, circumscrie existenţa convingerii loiale, echivalentă ignoranţei. Recent, o asemenea soluţie a fost criticată pentru îndoiala ce se prezumă simplu, în sensul că sub-dobânditorul a avut-o în momentul încheierii actului de înstrăinare, în condiţiile în care ilegalitatea preluării imobilelor de către stat în perioada comunistă este de notorietate.[9]

De asemenea, s-a considerat că un contract de închiriere încheiat cu proprietarul aparent îşi păstrează valabilitatea faţă de chiriaşul care a fost de bună-credinţă. Tot astfel, în practica judiciară s-a admis valabilitatea înstrăinării legatului, efectuată de moştenitorul testamentar, chiar dacă, ulterior vânzării, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească de anulare a testamentului. În sfârşit, s-a decis că în cazul vânzării unui imobil de către copartajantul căruia i s-a atribuit iniţial prin hotărâre judecătorească definitivă, iar ulterior, ca urmare a desfiinţării acelei hotărâri într-o cale extraordinară de atac, imobilul a fost atribuit celuilalt moştenitor, acesta din urmă nu va putea cere desfiinţarea actului de înstrăinare deoarece cumpărătorul este de bună-credinţă. Literatura de specialitate a aderat şi la acest punct de vedere, adoptat în considerarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a terţului dobânditor, în ciuda faptului că titlul de proprietate al acestuia a provenit de la un non dominus. Pe temeiul bunei-credinţe şi al echităţii s-a restrâns, în cazurile arătate mai sus şi în altele, sfera de aplicare şi rigoarea principiilor clasice de drept, concretizate în adagiile: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet; quod nullum est, nullum producit effectum şi resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis. Prin urmare, ţinându-se seama de împrejurarea că dobânditorul nu putea să-şi dea seama de lipsa calităţii de proprietar a transmiţătorului cu titlu oneros a bunului imobil şi având în vedere consecinţele grave pentru cumpărător pe care le-ar antrena măsura anulării transmisiunilor de acest fel, care ar echivala cu o adevărată sancţiune civilă, pe care nu o merită tocmai pentru că a fost de bună-credinţă, trebuie să prevaleze, să fie precumpănitoare alte principii de drept şi anume acelea referitoare la ocrotirea bunei-credinţe şi asigurarea securităţii dinamice a circuitului civil.[10]

Proprietatea, precept juridic şi moral: se poate prevala adevăratul proprietar de exigenţele bunei-credinţe împotriva dobânditorului de bună-credinţă?

Întrucât buna-credinţă se aplică dobânditorului de bună-credinţă, cum rămâne cu soarta adevăratului proprietar, care ajunge să fie lipsit de un drept fundamental, un drept absolut, exclusiv şi perpetuu, întocmai cum este definit în legislaţia civilă? Se poate prevala acesta de exigenţele bunei-credinţe, peste buna-credinţă invocată de către dobânditor?

A nu examina şi situaţia adevăratului proprietar înseamnă a face o cercetare incompletă şi a intra în conflict cu preceptele morale care stau la baza principiului bunei-credinţe, fiindcă, dacă este admis că neglijenţa şi pasivitatea, vreme îndelungată, să poată să ducă la pierderea dreptului real imobiliar prin uzucapiune de o terţă persoană, cu atât mai mult nu se poate admite pierderea imediată a imobilului de către un proprietar ireproşabil, pentru simplul motiv că o altă persoană, adică proprietarul aparent, a înstrăinat, cu titlul oneros, bunul respectiv, unei persoane de bună-credinţă. Mai mult, atunci când se studiază şi se compară cele două interese în conflict, credem că se impune a se analiza şi cauza obligaţiei terţului dobânditor, ca element esenţial al actului juridic civil spre a se constata dacă achiziţionarea imobilului altuia a reprezentat o necesitate, pentru el şi familia sa, ori scopul mediat al cumpărării, ca factor exclusiv obiectiv, a fost determinat doar de dorinţa de a-şi mări numărul proprietăţilor imobiliare, ipoteză în care, aparenţa, ca o concesie făcută bunei-credinţe, nu trebuie să ducă la uzurparea dreptului de proprietate al unui proprietar ireproşabil. [11]

Derogare de la exigenţele bunei-credinţe. Cauza Togănel şi Grădinaru contra României. Restituirea imobilului sau plata unei sume cu titlu de despăgubire

Cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului va admite cererea prin care este solicitată restituirea unui imobil naţionalizat, derogând astfel de la exigenţele bunei-credinţe.

În cauza Togănel şi Grădinaru contra României, Statul a luat în posesie un bun imobil, în virtutea decretului de naţionalizare care, ulterior, a fost vândut de către o societate, în calitate de gerant al bunurilor imobiliare ale Statului. Ca urmare a recursului formulat de reclamanţi, cererea cu privire la contractul de vânzare încheiat a fost respinsă, invocându-se buna-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului.

Reclamanţii au depus o cerere către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a fost declarată drept admisibilă.

Curtea aminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât, obligaţia juridică, în ce priveşte Convenţia, de a da termen pentru această încălcare şi de a şterge consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea faţă de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul ”echitabil ” şi partea din frază ”dacă este cazul ” sunt martori ai acestui lucru. Printre elementele luate în consideraţie de către Curte, atunci când ea hotărăşte în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efective suportate ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi, prejudiciul moral, adică reparaţia stării de angoasă, ca şi a altor prejudicii nemateriale. [12]

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de către regimul comunist şi prevede obligaţia restituirii în natură a bunului ieşit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În cazul în care este imposibil să se restituie din cauza, de exemplu, a vânzării unui terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (Titlul I, Secţiunea I, art. 1, 16 şi 43 din lege). În speţă, fiind vorba despre determinarea sumei despăgubirii care poate fi vărsată reclamanţilor, Curtea ia notă că singurul document care atestă valoarea de piaţă a bunului este avizul expertului imobiliar angajat de Guvern, asupra întregului imobil.[13]

Curtea, pronunţându-se asupra cererii, va obliga Statul român la restituirea imobilului în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă fie, în lipsa restituirii, la plata unor sume cu titlul de prejudiciu material produs reclamanţilor. De observat, soluţia dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care obligă statul la alegerea dintre două alternative. Astfel că, mai presus de invocarea bunei-credinţe a terţilor dobânditori, dreptul de proprietate al reclamanţilor prevalează asupra acesteia dintâi. Prejudiciul produs reclamanţilor va fi reparat în mod obligatoriu de către stat, ca urmare a deciziei luată de către Curte.

Dilemă – bunurile mobile: constituie neconsultarea informaţiilor înscrise în arhiva electronica AEGRM, privind garanţia instituită asupra unui bun mobil, dovadă a relei-credinţe?

Neconsultarea informațiilor înscrise în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare, privind garanţia instituită asupra unui bun mobil, nu poate fi apreciată ca o dovadă a relei-credinţe. Nicio normă legală nu instituie obligaţia cumpărătorului unui bun mobil de a consulta arhiva electronică de garanţii reale mobiliare la momentul încheierii contractului, încât, potrivit art. 1294 Cod civil, convenția de vânzare este în mod valabil încheiată, în momentul în care partile s-au înţeles asupra bunului şi a preţului. Lipsa de vigilenţă a dobânditorului nu este sancţionată prin considerarea acestuia ca fiind de rea-credinţă şi ca având intenţia de a frauda creditorii, ci prin faptul ca aceasta dobândeste bunul, grevat de gaj, cu riscul de a putea fi urmarit.[14]

Buna-credinţă în jurisprudenţa franceză

La Cour de Cassation affirme l’importance de ce principe : ”la bonne foi largement entendue (loyauté, solidarité,  proportionnalité et souci de l’équilibre contractuel)  s’imposant dans toutes les phases de la vie du contrat : négociation, information, conclusion, exécution, interprétation, modification, renégociation, inexécution, rupture et ses conséquences”  (Rapport de la Cour de Cassation sur l’avant projet de réforme du droit des obligations  dit projet Catala). La bonne foi, qui se relie au concept de confiance, et en particulier de confiance légitime, est un principe général du droit communautaire.[15]

Cour de Cassation, Chambre commerciale, N° de pourvoi 02-15783

Attendu, selon l’arrêt attaqué, que la société Fibronique (la société) a ouvert dans les livres de la banque Leumi (la banque) un compte courant en février 1991, assorti d’une clause d’unité de compte, subdivisé en deux sous-comptes assortis de deux numéros distincts, l’un pour les transactions en francs, l’autre pour les transactions en dollars ; que faisant valoir un débit persistant, la banque a dénoncé ses concours par lettre recommandée le 9 mai 1997 en mettant en demeure la société de couvrir la position débitrice du compte en dollars avec effet, pour la clôture du compte de sa cliente, au 9 juin 1997 ; que le 27 mai suivant, elle a donné suite à une saisie conservatoire sur le solde créditeur du compte en francs de 900 000 francs ; que, par sommation, le 20 juin suivant, elle a mis en demeure la société de lui régler la somme de 2 845 240,49 francs, solde du compte après fusion des comptes en francs et dollars ; que la société, assignée en paiement, a réclamé à la banque des dommages-intérêts en soutenant que celle-ci avait engagé sa responsabilité contractuelle en refusant d’exécuter des ordres de virement des 15 et 28 mai 1997 à concurrence de 900 000 francs et 894 000 francs alors que, selon elle, la provision au crédit du compte en francs le permettait ;

Sur le second moyen : Attendu que la société fait grief à l’arrêt d’avoir rejeté ses demandes et fixé la créance de la banque au passif de la société à la somme de 433 754,10 euros, montant du débit du compte, au jour de la clôture, somme dont devront être déduits les intérêts calculés au taux conventionnel qui devront être recalculés au taux légal en invoquant la violation de l’article 455 du nouveau Code de procédure civile ; Mais attendu que ce grief ne serait pas de nature à permettre l’admission du pourvoi ; Mais sur le premier moyen, pris en sa deuxième branche :vu l’article 1134, alinéa 3, du Code civil ; Attendu que pour écarter la demande de la société, l’arrêt retient que la banque était en droit de ne pas exécuter les ordres de virement de son client portant sur le compte en francs, dès lors qu’elle pouvait ne se prévaloir de la convention d’unité de compte qu’au seul moment où elle notifiait à sa cliente la clôture de son compte ; Attendu qu’en statuant ainsi après avoir relevé que la banque avait mis en demeure la société de payer le solde débiteur du seul compte en dollars et donné suite à une saisie sur les avoirs figurant sur le compte en francs, ce dont il résultait qu’en dépit de la signature d’une convention d’unité de compte, la banque, qui, en faisant fonctionner les comptes litigieux comme des comptes indépendants, avait adopté un comportement incompatible avec l’application de la convention litigieuse, dont elle a revendiqué ensuite le bénéfice, avait manqué à son obligation de l’exécuter de bonne foi, la cour d’appel n’a pas tiré les conséquences légales de ses constatations ;

Par ces motifs et sans qu’il y ait lieu de statuer sur les autres griefs du moyen : casse et annule, dans toutes ses dispositions, l’arrêt rendu le 15 mars 2002, entre les parties, par la cour d’appel de Paris ; remet, en conséquence, la cause et les parties dans l’état où elles se trouvaient avant ledit arrêt et, pour être fait droit, les renvoie devant la cour d’appel de Versailles ; Condamne la Banque Leumi France aux dépens ; Vu l’article 700 du nouveau Code de procédure civile, condamne la Banque Leumi France à payer la somme globale de 2 000 euros à Mme X…, représentant des créanciers de la société Fibronique, et à M. Y…, administrateur judiciaire de la société Fibronique, la condamne également à payer la somme de 2 000 euros à la société Fibronique, et rejette sa demande ; Dit que sur les diligences du procureur général près la Cour de Cassation, le présent arrêt sera transmis pour être transcrit en marge ou à la suite de l’arrêt cassé ; Ainsi fait et jugé par la Cour de Cassation, Chambre commerciale, financière et économique, et prononcé par le président en son audience publique du huit mars deux mille cinq.[16]

Ocrotirea constructorului de bună-credinţă în pofida adevăratului proprietar, o acţiune de rea-credinţă?

Buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 din Codul Civil, ca acea credinţă a ”posesorului că cel care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea”; ea se presupune totdeauna şi sarcina probei revine celui care invocă existenţa relei-credinţe.[17]

În cazul ocrotirii bunei-credinţe s-a considerat că este de bună-credinţă şi constructorul care are convingerea fermă, dar eronată, că este proprietarul terenului pe care construieşte. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul efectuării construcţiei; mala fides superveniens non nocet. Buna-credinţă a constructorului încetează chiar şi atunci când apare o îndoială. În cazul constructorului de bună-credinţă, proprietarul terenului nu are dreptul să-i ceară demolarea construcţiei. Proprietarul terenului trebuie să-l despăgubească pe constructor fie achitând contravaloarea materialelor şi a muncii, fie plătind o sumă egală cu creşterea valorii fondului ca urmare a efectuării construcţiei. [18]

Însuşi Noul Cod civil reglementează realizarea de lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia, efectuate cu bună-credinţă, în cadrul art. 581, astfel că se acordă dreptul proprietarului de a cere instanţei instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării, sau de a cere obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Dacă proprietarul terenului a înstrăinat construcţia, constructorul de bună-credinţă poate cere noului proprietar despăgubiri în cazul în care vechiul proprietar al terenului este insolvabil; această soluţie se bazează pe faptul că noului proprietar îi este opozabilă obligaţia de despăgubire, obligaţie strâns legată de posesiunea ce o exercită asupra bunului şi care se transmite o dată cu bunul. Constructorul de bună-credinţă are dreptul de retenţie asupra construcţiei până la achitarea despăgubirilor de către proprietarul terenului.[19]

Ce se întâmplă în situaţia în care constructorul, fie că este de bună sau de rea-credinţă, solicită dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului – proprietate a altei persoane?

Prin sentinţa civilă nr. 49/1996 a Judecătoriei Buftea s-a admis în parte acţiunea introdusă de reclamantul Gh.P. împotriva pârâtului C.A., şi, în aceeaşi măsură, cererea reconvenţională formulată de pârât; a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului terenul în suprafaţă de 963 mp, situat în comuna Brăneşti, judeţul Ilfov; a fost obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 17.980.329 lei, reprezentând contravaloarea construcţiilor edificate cu bună-credinţă în anii 1988-1989, de către pârât. Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, deoarece este proprietarul terenului şi a construcţiei edificată pe el în mod legal, adică cu bună-credinţă. Apelul este nefondat. Buna sau reaua- credinţă a constructorului pe terenul altei persoane nu-i poate acorda acestui constructor decât posibilitatea de a cere înapoierea valorii materialelor şi a preţului muncii, sau, cel mult, o sumă egală cu aceea a creşterii valorii fondului şi aceasta la alegerea necenzurată a proprietarului terenului, după cum prevede art. 494 alin. (2) Cod civil.

Susţinerile apelantului, în sensul că în calitate de constructor de bună-credinţă, ar fi obţinut chiar dreptul de proprietate asupra terenului, nu pot fi reţinute. [20]

Quo vadis, bona fides? Unde începe şi unde se încheie buna-credinţă?

O persoană vinde unei alteia un lucru şi, după ce au convenit asupra acestei operaţiuni, asupra lucrului şi preţului, părţile se despart fără a mai spune nimic. Să ne închipuim că vânzătorul întârzie cu predarea lucrului, sau îşi execută cu rea-credinţă obligaţia, spre exemplu continuând a uza de lucru, îl deteriorează.[21]

În vechiul drept roman, formalismul determina raporturile contractuale, iar primele contracte civile, formale și unilaterale, se caracterizau prin faptul că acțiunile care izvorau din ele erau de drept strict (stricto juris), cu consecința unei reduse puteri de apreciere și interpretare din partea judecătorilor. Dezvoltarea societății a determinat renunțarea la formalism, iar noile contracte, sinalagmatice, erau în același timp și contracte de bună-credință (actio bona fidei), în cadrul cărora se înregistra o mai mare libertate de interpretare judiciară.[22]

Art. 1170 NCC consfințește că în legislația națională este reglementată obligația generală de a acționa cu bună-credință cu prilejul negocierii și executării contractului. Într-o altă opinie, se susține contrariul, apreciindu-se că ar reprezenta o obligație implicită, sursă a altor obligații contractuale: obligația de loialitate, obligația de cooperare, obligația de coerență contractuală, obligația de informare, consiliere, atenționare etc. [23]

Trebuie făcută distincția între nerespectarea obligației de a acționa cu bună-credință în faza executării contractului și nerespectarea unei obligații (fundamentale, principale) contractuale, pentru a evita o eventuală confuzie: obligația contractuală trimite la registrul unei prestații economice și contribuie la realizarea scopului pentru care  s-a contractat, în timp ce exigența bunei-credințe are conotații morale.[24]

Putem considera că buna-credinţă apare în momentul în care părţile convin asupra operaţiunii, ele fiind dispuse să accepte operaţiunea juridică de vânzare-cumpărare, fiind de acord şi asupra lucrului şi preţului. Pe parcurs, buna-credinţă a vânzătorului se interverteşte în rea-credinţă, acţionând în mod neconform asupra bunului.

Semnalarea existenţei în Codul civil a acestor două instituţii diametral opuse, care în majoritatea cazurilor acţionează în tandem, în sensul că absenţa uneia presupune prezenţa celeilalte, precum şi lipsa unei definiţii legale pentru reaua-credinţă, ca, de altfel, cu caracter de generalitate, şi pentru buna-credinţă, ridică întrebarea dacă cele două stări nu alcătuiesc de fapt o unitate. Pornind de la constatarea că buna-credinţă este ”fondată pe reguli morale fiind absolut indispensabilă pentru însăşi viaţa socială” , pe când ”manifestările antisociale care ne preocupă se prezintă sub forma relei- credinţe, care prin ea însăşi constituie o noţiune distinctă producătoare de efecte juridice”, în literatura de specialitate s-a concluzionat că ”nu se poate afirma că reaua-credinţă este numai o excepţie de la buna-credinţă, fiecare dintre cele două trebuind a fi considerată ca noţiune juridică distinctă, cu înfăţişări dimetral opuse una faţă de cealaltă”. [25]

Dar unde începe şi unde se termină buna-credinţă? Cum poate fi dovedită cu exactitate aceasta? Există situaţii în care persoanele sunt de bună-credinţă la încheierea unui act juridic civil, însă ce se va întâmpla dacă pe parcurs persoana care se presupune a fi de bună-credinţă află de existenţa unui viciu asupra actului, deşi nu a existat nicio acţiune în acest sens din partea adevăratului proprietar? Se mai poate discuta despre bună-credinţă câtă vreme dobânditorul unui bun omite să aducă la iveală veridicitatea şi verosimilitatea actului?

În ce moment trebuie să existe buna-credinţă?

În ceea ce priveşte momentul în care trebuia să existe buna-credinţă, dispoziţiile art. 1922 sunt exprese, posesia cu bună-credinţă, alături de justul titlu şi de posesia ,, neprihănită ” (posesia paşnică şi fără viclenie) erau cerute pe toată întinderea termenului prevăzut de lege, dispoziţiile Codului Calimach fiind contrare acelora din actualul Cod civil, art. 1898, alin. (2), care cer o posesie în condiţii de bună- credinţă doar în momentul ”câştigării imobilului” (momentul începerii posesiei).[26]

În acest sens, buna-credinţă trebuie să existe pe toată întinderea termenului prevăzut de lege. Însă, omisiunea de a califica un act drept viciat, din partea dobânditorului de bună-credinţă, ulterior dobândirii unui imobil, îl mai poate califica pe acesta drept dobânditor de bună-credinţă? Câtă vreme nu există o acţiune în revendicare, deşi de bună-credinţă la dobândire, dobânditorul cunoaşte existenţa unei situaţii contrare legii, a încheierii neconforme a unui act juridic civil însă omite sădivulge aceste fapte, fapt care conduce la concluzia că s-a produs o intervertire a bunei-credinţe în rea-credinţă, deşi aceasta este una tacită.

Reaua-credinţă tacită nu este prezumată a fi bună-credinţă, inclusiv în lipsa unei acţiuni în revendicare cu privire la un bun imobil. Să nu uităm cum, în cazul contractului, buna-credinţă începe atât la negocierea, cât şi la încheierea contractului, dar şi pe tot timpul executării sale.

Ce se întâmplă dacă dobânditorul, în calitate de nou proprietar al bunului imobil, este conştient de existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului, însă declaraţiile sale contrazic acest fapt? Cum va analiza judecătorul, cum va pune în balanţă elementele de fapt şi de drept? Poate acesta din urmă să cunoască veridicitatea bunei-credinţe pe baza celor declarate de dobânditor?

Este necesar să se realizeze o delimitare clară între voinţa declarată şi voinţa internă. Pentru aflarea adevărului şi pentru stabilirea raporturilor juridice exacte între părţi şi spiritul echităţii socialiste, dreptul socialist pleacă de la ideea că actele şi faptele oamenilor au în primul rând un aspect exterior sau fizic, palpabil prin mijloacele obişnuite de investigare. În cazul în care există îndoieli asupra împrejurării dacă actul reprezintă sau nu oglinda fidelă a faptului psihologic intern, exprimat sub forma intenţiei sau sub o altă formă din categoriile psihologice (prudenţă, imprudenţă, rea-intenţie, neglijenţă, rea-voinţă, etc.), judecătorul trebuie să scruteze conştiinţa persoanelor spre a afla care a fost voinţa internă ce a concurat la instrumentarea actului, stabilind voinţa reală din confruntarea voinţei declarate (factorul extern) cu voinţa internă (factorul psihologic). [27]

Dreptul, pentru a cunoaşte voinţa reală a subiectelor unui raport juridic, pleacă totodeauna de la aspectul exterior, adică de la fapta concretă săvârşită sau de la actul juridic încheiat. Acest act este produsul unor declaraţii de voinţă exprimate prin mijlocirea consimţământului. Dar, în momentul când subiectul îşi exprimă voinţa, aceasta este rezultatul unei deliberări mai mult sau mai puţin îndelungate, deci rezultatul unui proces de gândire, al unui complex de fapte psihologice al căror loc se află în conştiinţa umană. De aceea, dreptul, spre a cunoaşte realitatea asupra voinţei juridice, este nevoit să cerceteze şi faptele psihologice care au determinat acordul de voinţă prin consimţământ. Faptele psihologice sunt infinit de numeroase, dar pentru declaraţia de voinţă necesară încheierii actului juridic sau pentru săvârşirea unei fapte care cade sub incidenţa normelor juridice  sunt absolut necesare numai anumite fapte psihologice, ce constituie valori morale şi fără de care raportul juridic nu are consistenţa necesară şi fundamentul etic pentru a fi recunoscut ca raport juridic valabil din punct de vedere juridic. [28]

Greutatea în determinarea bunei-credinţe constă mai ales în cântărirea gradului de sinceritate, de convingere, de credinţă, de lealitate cu care cineva afirmă că a acţionat sau că acţionează aflându-se într-o astfel de stare. Stabilirea ”unităţii de măsură” cu ajutorul căreia trebuie decis dacă s-a acţionat cu bună-credinţă permite şi formularea unor răspunsuri la întrebările: care sunt pilonii acestei stări de fapt?, se manifestă ea ca o instituţie care presupune o serie de atribute fără de care existenţa i-ar fi de neconceput? Fiind o stare psihică ce se caracterizează prin necunoaşterea erorii în care se găseşte o persoană care acţionează la un moment dat, este evident că buna-credinţă presupune cu necesitate următoarele atribute: intenţia sinceră, credinţa sau convingerea, liceitatea, certitudinea, diligenţa, lealitatea şi consecvenţa.[29]

Conceptul de good faith, reglementare internaţională

In law, the phrase “good faith” refers to a requirement to act honestly and to keep one’s promises without taking unfair advantage of others or holding others to an impossible standard. Good faith is required in a wide range of situations, including contracts and business dealings, as well as during mediation, arbitration or settlement negotiations in a personal injury or similar tort case. The good faith requirement also appears in business law. The officers and directors of a corporation are obligated by their fiduciary duties to act in good faith when dealing on behalf of the corporation. Although the phrase “good faith” may mean specific things in certain situations, most courts hold defendants to one of two separate standards when determining whether the defendant acted in good faith or in bad faith. The first standard is based on reasonableness. A person or company may be liable for bad-faith dealing if they refuse to uphold their end of a contract or other bargain for no reason or for a reason that has little to do with the actual situation. For instance, suppose a plaintiff is injured in a car accident. His auto insurance covers medical bills for injuries caused by car accidents, so he files a claim with his insurance company. Instead of paying the benefits it owes him, however, his insurance company refuses to send a check and hangs up on the injured man whenever he calls them about it. In this case, a court may find that the insurance company is liable for failing to act in good faith because its actions were not reasonable.  Not only did the company refuse to pay the benefits it owed the injured policyholder, but it also refused to give any reason why it would not pay.

The second standard also uses reasonableness to determine whether good faith exists, but it also asks about intent. Under this standard, a defendant may be liable for dealing in bad faith if he did not act reasonably and if he knew or should have known there was no reasonable basis to act the way he did. For instance, in the example above, the insurance company was held liable for not dealing in good faith because it refused either to pay the benefits it owed or to explain why it would not pay them. Under this standard, the insurance company would only be liable for dealing in bad faith if it also knew that there was no reasonable way it could refuse to pay the injured plaintiff’s claims. Officers and directors of a company are required to deal in good faith when representing the company to anyone, including the company’s own shareholders. However, shareholders who do not feel like the company’s officers or directors are acting in good faith must face an extra obstacle when bringing the directors or officers to court. Known as the business judgment rule, this obstacle states that courts presume a corporation’s officers and directors are acting in good faith, unless the plaintiff can show evidence that indicates they are not, or unless their actions were so unreasonable that no reasonable person would have done the same thing in that situation.[30]

Cu titlu de concluzie

În identificarea unor probleme de drept, conceptul de bună-credinţă a reprezentat şi va reprezenta elementul principal pentru desluşirea cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Pentru acest considerent, buna-credinţă oferă dobânditorului drept asupra bunului, câtă vreme aceasta nu este răsturnată, intervertindu-se în rea-credinţă. Cu privire la începutul bunei-credinţe, el trebuie să guverneze formarea actului, fiind necesar ca noţiunea de bună-credinţă să existe pe tot parcursul executării actului în cauză.

Dificultatea evaluării bunei-credinţe a dobânditorului apare pe fondul imposibilităţii de determinare cu exactitate a unor factori de natură psihologică, întrucât judecătorul trebuie să dea dovadă de perseverenţă, de persuasiune, în vederea identificării a adevăratei voinţe a dobânditorului bunului. Un aspect interesant cu privire la buna-credinţă a dobânditorului este reprezentat de elementul esenţial, elementul care a determinat încheierea actului juridic civil.

Este un act just depărtarea adevăratului titular al dreptului de proprietate de a exercita prerogativele sale, în favoarea terţului dobânditor?

Să presupunem situaţia în care încheierea unui act juridic civil ce are ca obiect vânzarea unui bun imobil de către un terţ se va face în scopul măririi numărului proprietăţilor imobiliare. În altă situaţie, un alt terţ, prin aceeaşi operaţiune juridică, ar încheia actul din pură necesitate, pentru nevoile familiei sale. În ce fel va înclina în ambele cazuri balanţa?

Este fundamentată uzurparea dreptului de proprietate al unui proprietar ireproşabil în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă? În aceste cazuri, rolul instanţelor este unul fundamental, în soluţionarea cauzelor în raport de lege, dar şi de anumite exigenţe. În jurisprudenţa naţională regăsim soluţii contradictorii cu privire la acordarea dreptului de proprietate terţului subdobânditor de bună-credinţă. Este necesară o verificare atentă, iar experienţa judecătorului acumulată în decursul anilor, constituie un verosimil avantaj în soluţionarea cauzei în mod echitabil, în mod just.

Ar fi cu mult mai utilă o raportare la realitate, o soluţie unitară şi concisă asupra unui aspect atât de fragil. Încât nimeni nu poate garanta pentru buna-credinţă a unei persoane, nefiind posibilă anticiparea exactă a factorilor de natură psihologică, factori determinanţi la încheierea actului, dar şi pe parcursul executării, nimeni nu poate demonstra cu certitudine existenţa bunei-credinţe.

Judecătorul se va baza pe declaraţia dobânditorului şi pe restul probelor administrate.

Dar, în situaţia în care dobânditorul este de bună-credinţă cu privire la aspectul îndeplinirii formalităţilor de publicitate, însă în subsidiar cunoaşte neconformitatea încheierii actului, nu mai putem discuta despre existenţa bunei-credinţe. Voinţa internă este alterată, cu toate că în aparenţă, cea externă stă sub auspiciile bunei-credinţe.

[1] Tănase SÂRBU, Etica. Valori și virtuți morale, Editura Exopate,  Iași  2003, p. 215.
[2] Ion DOGARU, Sevastian CERCEL, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 21.
[3] Felician Sergiu COTEA, Buna-credinţă. Implicaţii privind dreptul de proprietate, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 1.
[4] Ibidem, p. 3.
[5] Dimitrie GHERASIM, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, p. 7.
[6] Ibidem, p. 8.
[7] Revista Dreptul, Anul VIII, Seria a III-a, Nr. 4/1997.
[8] Revista Dreptul, Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 5/2002, p.24
[9] Revista Dreptul, Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 5/2002, p. 25.
[10] Revista Dreptul, Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 5/2002, p. 22.
[11] Revista Dreptul, Anul XIII, Seria a III-a, Nr. 5/2002, p. 29.
[12] Nina Ecaterina GRIGORAŞ, Buna-credinţă. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 99.
[13] Nina Ecaterina GRIGORAŞ, Buna-credinţă. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Vol. II, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 100.
[14] Disponibil aici.
[15] Disponibil aici.
[16] Cour de Cassation, Chambre commerciale, N° de pourvoi 02-15783, Disponibil aici.
[17] Revista Dreptul, Anul XI, Seria a III-a, Nr. 12/2000, p. 44.
[18] Revista Dreptul, Anul X, Seria a III-a, Nr. 6/1999, p. 25.
[19] Revista Dreptul, Anul X, Seria a III-a, Nr. 6/1999.
[20] Dan LUPAŞCU, Doina POPESCU, Simona MARCU, Octavia SPINEANU-MATEI, Mihaela TĂBÂRCĂ, Nicolae CRĂCIUN, Nina GRIGORAŞ, Rodica SUSANU, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Editura All Beck, Bucureşti 1998, p. 19.
[21] Grigore DIMITRESCU, Despre acţiunile de bună-credinţă. Studiu de drept roman, Tipografia Speranţa, Bucureşti, 1906, p. 3.
[22] Pandectele române, Nr. 1/2003, Editura Wolters Kluwer, p. 10.
[23] Ibidem, p. 14.
[24] Pandectele române, Nr. 1/2003, Editura Wolters Kluwer, p. 14.
[25] Felician Sergiu COTEA, Buna-credinţă. Implicaţii privind dreptul de proprietate, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 19.
[26] Ibidem, p. 57.
[27] Dimitrie GHERASIM, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1981, p. 15.
[28] Ibidem, p. 16.
[29] Felician Sergiu COTEA, Buna-credinţă. Implicaţii privind dreptul de proprietate, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 5.
[30] Disponibil aici.

Andreea Claudia Agapie

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?