ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Punctul pe ”i”. Curtea Constituţională interpretează textul, iar instanţele judecătoreşti considerentele
21.03.2016 | Dumitru-Virgil DIACONU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

În aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/16 februarie 2016 ce stârneşte atâtea reacţii în plan public, decizie privind înlăturarea SRI de la ascultarea convorbirilor telefonice şi alte mijloace tehnice de supraveghere, în sălile de judecată vom vedea acelaşi scenariu, dar firesc, cu participanţi diferiţi de fiecare dată.

Avocatul, de exemplu, va cere excluderea probelor referitoare la interceptarea unei convorbiri telefonice, procurorul va solicita respingerea cererii, iar judecătorul – „la mijloc” între apărare şi acuzare – aşa cum e rolul şi rostul său firesc, va decide.

Cu câte astfel de cereri nu s-au confruntat judecătorii, de înlăturare de probe, de respingere de probe, aproape la fiecare caz, fie el „celebru” sau nu, cu motivări în drept şi în fapt numeroase şi nuanţate.

De aceea, o astfel de cerere de excludere de probe obţinute, de exemplu, în cazul unei interceptări nelegale, nu este ceva extraordinar, ce nu s-a mai văzut în justiţie, aşa cum rezultă astăzi din vocile publice neavizate.

Judecătorul va asculta păreri pro şi contra, va amâna, va delibera şi apoi va motiva.

Calm, detaşat într-o lume „înfierbântată” de argumente, fie ea a procurorilor şi a avocaţilor – acum ca nicicând şi a jurnaliştilor – va da un verdict, va pronunţa o hotărâre în numele legii.

Interpretarea legii îi aparţine. Sigur, interpretările pot fi extrem de diferite. Există o vorbă în limbajul cotidian: unde sunt doi jurişti sunt trei păreri.

Există astfel multe păreri în spaţiul public cu privire, mai ales, la interpretarea primei teze a paragrafului 52 din considerentele Deciziei nr. 51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale prin care s-a declarat neconstituţională sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Astfel, cu referire la această teză, Curtea Constituţională, în considerentele hotărârii menţionate, motivează: „Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul  erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzute la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”.

În opinia mea, poate era mai bine ca acest ultim paragraf 52 din considerentele deciziei Curţii să nu fi fost introdus, dând astfel libertatea firească a judecătorului de a interpreta el decizia, atunci când o va aplica.

Aş menţiona, sub acest aspect, că în privinţa probelor, care sunt baza fundamentală în construcţia şi desfăşurarea unui proces penal – pentru că în funcţie de probe judecătorul apreciază asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei trimise în judecată – textul art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală arată în mod imperativ, că aceste probe în procesul penal „sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare”, libertate, după părerea mea, limitată de considerentele exprimate în hotărârea Curţii Constituţionale.

Dar, întrucât alături de dispozitiv şi considerentele din hotărârea Curţii sunt general obligatorii – a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 paragraful 77 – judecătorul trebuie să respecte aceste considerente, restrângându-se astfel libertatea de apreciere pe care însăşi legea procesuală i-o conferă, considerente care trebuie interpretate, la rândul lor, de judecător şi care  provoacă şi vor provoca multe controverse, aşa cum rezultă din multiplele opinii afişate în spaţiul public.

Totuşi, aş vrea să fiu mai clar, mai explicit asupra textului declarat neconstituţional raportat, de pildă, la o probă, cum este cea a interceptărilor convorbirilor telefonice, pentru a înţelege mai bine, hotărârea Curţii Constituţionale.

Astfel, acest text declarat neconstituţional poate fi analizat mai coerent prin prisma a trei proceduri.

O primă procedură este aceea a dispunerii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform art. 140 din Codul de procedură penală, a măsurii de supraveghere tehnică. Aceasta se poate face printr-o încheiere nesupusă niciunei căi de atac prin care se admite cererea procurorului de solicitare a încuviinţarii supravegherii tehnice, dacă aceasta este întemeiată potrivit prevederilor art. 139 din Codul de procedură penală şi ca o consecinţă a admiterii cererii, urmează    emiterea mandatului de supraveghere tehnică de acelaşi judecător.

A doua procedură este aceea a punerii în executare a acestui mandat, conform art. 142 care putea să fie efectuată de procuror, organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei „ori de alte organe specializate ale statului”, această ultimă sintagmă fiind declarată neconstituţională.

A treia procedură constă în consemnarea tuturor activităţilor de supraveghere tehnică, urmare a punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică –  a se vedea art. 143 din Codul de procedură penală – mai precis, a redării într-un proces verbal de către procuror sau de organul de cercetare penală a convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor interceptate şi înregistrate ce interesează cauza, proces-verbal ce se întinde pe o pagină sau pe numeroase pagini şi care se regăseşte, de fiecare dată, în dosarul cauzei pe care judecătorul îl citeşte, îl studiază, îl interpretează, acesta fiind, de altfel, documentul la vedere, din care se scurg, de pildă, în presă şi în mass-media, informaţii, fragmente de conversaţii şi altele.

Judecătorul analizează, de exemplu, conversaţiile dintre persoanele vizate, conversaţii care sunt consemnate în procesul-verbal şi care sunt privite de judecător ca elemente de fapt ce configurează proba de care are nevoie pentru justa soluţionare a cauzei.

Această probă este obţinută ca urmare a consemnării acesteia în procesul-verbal menţionat mai sus, care constituie mijloc de probă.
Acest mijloc de probă este obţinut, la rândul său, dintr-un procedeu probatoriu identificat în punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

Cum punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică este un procedeu probatoriu, el face parte din categoria de acte procesuale sau procedurale efectuate de organele de cercetare penală prevăzute de art. 55 din Codul de procedură penală, organe reprezentate de procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală specială.

Curtea Constituţională a constatat, însă, că prin formularea art. 142 alin. (1) după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, s-a adăugat în această procedură de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi sintagma „alte organe specializate ale statului,” legea fiind lipsită, cu referire la această sintagmă, de claritate, precizie, predictibilitate, nespecificând care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu grad mare de intruziune în viaţa privată a persoanelor şi ca atare a constatat neconstituţionalitatea acestei sintagme.

Ori în realitate, o atare punere în executare era efectuată şi de SRI, fără ca acesta să fie inclus de lege în categoria organelor de urmărire penală, potrivit art. 55 din codul de procedură penală.

Deoarece la acest act de cercetare penală, cum este procedeul probatoriu identificat cu punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică a participat şi SRI, se impune în cazul cauzelor aflate pe rol – aşa ar rezulta implicit din considerentele paragrafului 52, teza 1 –  anularea acelui proces-verbal ca mijloc de probă, întrucât la obţinerea sa a contribuit şi un organ care nu este abilitat de către lege şi care astfel nu poate efectua acte de cercetare penală, procesuale sau procedurale, cum este proba şi mijlocul de probă. O atare susţinere este urmare a faptului că SRI-ul nu este definit de lege ca organ de urmărire penală sau de cercetare penală, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 55 Cod procedură penală, menţionat mai sus.

Aceasta este, în esenţă, motivarea Curţii Constituţionale în constatarea neconstituţionalităţii sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului”.

Interesant de subliniat că, deşi motivarea este laborioasă şi extrem de nuanţată sub acest aspect ce nu ridică semne de întrebare, nu acelaşi lucru se poate spune despre penultimul paragraf din motivare şi anume paragraful 52, penultimul din hotărâre, care face referire, de această dată, la sintagma „în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”.

În legătură cu această sintagmă, rezultă din considerentele exprimate de Curte că o atare sintagmă trebuie să fie şi ea, din păcate, interpretată de către magistraţii care trebuie să aplice decizia Curţii,  fie ei judecători sau procurori, în cauzele aflate în prezent pe rol.
În legătură cu această interpretare, aş exprima în continuare câteva opinii şi poziţii.

1. Ca să constaţi nulitatea actului întocmit, şi anume nulitatea procesului de redare, de pildă, a convorbirilor telefonice ca urmare a nulităţii mijlocului de probă utilizat pentru obţinerea acestui act constând în punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, trebuie prioritar a analiza această nulitate, nu cu referire la un act în sine, autonom, ci efectiv ca un act ce se circumscrie cadrului unui proces penal care îşi are principiile sau regulile sale fundamentale de la care, în opinia mea, nu se poate deroga.
Unul dintre aceste principii fundamentale este aplicare legii procesuale în timp şi în spaţiu, aşa cum este consacrată în dispoziţiile art. 13 din Codul de procedură penală.

În legătură cu aplicarea în timp – că aceasta ne interesează în discuţia de faţă – se arată că „Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse de la intrarea ei în vigoare şi până la ieşirea ei din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute de dispoziţiile tranzitorii”. Ori, odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 dispoziţiile legale neconstituţionale sunt suspendate de drept, ele încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei, iar textul constatat a fi neconstituţional nu mai produce efecte juridice.

Practic, procesul penal, odată cu publicarea deciziei Curţii în Monitorul oficial, va continua fără ca judecătorul să mai aplice textul declarat neconstituţional, el ieşind din vigoare prin încetarea efectelor sale.

Aceasta nu înseamnă că actul încheiat anterior în condiţiile de legalitate, potrivit textului declarat neconstituţional, aflat în vigoare la acea dată, este un act lovit de nulitate, deoarece el a fost întocmit cu respectarea legii din momentul întocmirii lui, potrivit legii în vigoare de la acea dată.

Există un principiu vechi latin şi mereu actual „tempus regit actum” (timpul guvernează actul) care este, de altfel, principiul activităţii legii de procedură, în sensul că un act care se încheie potrivit legii în vigoare la momentul întocmirii lui este un act procesual sau procedural  valabil, chiar dacă ulterior această lege a ieşit din vigoare.
Este un principiu fundamental ce călăuzeşte întreaga activitate procesuală penală, ce dă stabilitate şi siguranţă securităţii juridice a actelor încheiate şi de la care nu se poate deroga, decât cu condiţia ca legiuitorul să prevadă în acest sens excepţii, cum sunt situaţiile prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.

Ori, în discuţia de faţă, nu există dispoziţii tranzitorii, aşa cum se regăsesc ele, de pildă, în cap. 2 al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală.

Mai exact, cum poţi să declari nul un act întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă potrivit legii în vigoare la acea dată, pe considerentul că norma legală căreia i s-a supus atunci este constatată ulterior a fi neconstituţională?

De altfel, chiar în motivarea paragrafului 52 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale rezultă că pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate.

Ar fi contrar logicii obişnuite, fireşti –  judecata pe procedură nu se poate îndepărta de judecata comună – ca procesul-verbal valid încheiat de organele abilitate în condiţiile prevăzute de lege la acea dată, deci şi cu participarea SRI, pe care legea nu o interzicea, să fie declarat invalid, nul acum, pe considerentul că textul legal ce permitea participarea SRI a fost declarat neconstituţional. Ar fi o înfrângere de neacceptat, in susţinerea mea, a principiului fundamental al activităţii legii procesuale penale, al legalităţii probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Sunt, după părerea mea, probe câştigate cauzei, care nu mai trebuie puse în discuţie, bazate pe un text care se bucură de prezumţia de constituţionalitate pe toată perioada de activitate a acestui text până în momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, moment la care îşi încetează efectele.

2. Părerile emise în spaţiul public referitoare la această reapreciere a probelor de către judecător, probe administrate anterior declarării neconstituţionale a textului vizat, au fost urmare a susţinerii în motivarea paragrafului 52 teza 1 din considerentele deciziei Curţii că această decizie nu se aplică în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale – deşi în teza a doua se reţine că se aplică şi în cazul hotărârilor definitive, dar distinct, numai ca temei de revizuire – aplicându-se în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Această formulare, că decizia se va aplica în mod corespunzător şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor a fost înţeleasă greşit, în opinia mea, în sensul că vor fi analizate din nou probele vizând, de pildă, înregistrările de convorbiri telefonice si acestea vor fi declarate nule în condiţiile art. 281 şi 282 Cod procedură penală vizând nulităţile, urmând a fi excluse datorită neconstituţionalităţii textului în baza cărora au fost administrate.

Aşa cum arătam mai sus, după părerea mea, o atare susţinere de către avocat în cursul unui proces, nu poate fi primită pe considerentele arătate ale principiului fundamental ce călăuzeşte activitatea legii de procedură „tempus regit actum”.

3. Există însă considerentele din hotărârea Curţii în care se menţionează că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale se face şi în cauzele aflate pe rol, iar aceste considerente obligă potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, menţionată mai înainte, ceea ce ar însemna să se deroge de la principiul  fundamental al activităţii legii procesuale penale.

Consider, însă, că termenul „corespunzător” este cel care determină o apreciere din partea judecătorului cu privire la aplicarea deciziei în cauzele pe rol, întrucât nu este folosită în considerentele analizate formula imperativă „se aplică cauzelor pe rol” ce obliga fără dubii la conformare, ci formula „se aplică corespunzător cauzelor pe rol”.
De altfel, acest termen „corespunzător” poate să privească, de exemplu, şi o înregistrare sau interceptare dispusă după publicarea deciziei Curţii în cauza aflată deja pe rolul instanţelor, astfel că şi acesta poate fi o interpretare a considerentelor exprimate de Curte.
Totuşi, o întrebare se poate ridica, şi anume de ce nu se aplică şi cauzelor aflate pe rolul parchetelor când procesul penal se află în desfăşurare?

Consider că este o omisiune evidentă a motivării, pentru că procesul penal începe când se declanşează începerea urmăririi penale şi se finalizează odată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Rezultă astfel, în opinia mea, că aplicarea deciziei Curţii se va face în cazul tuturor proceselor aflate pe rol, indiferent că se află pe rolul parchetului în desfăşurarea urmăririi penale, în redeschiderea urmăririi penale, în procedura camerei preliminare, în judecata în primă instanţă, în apel, în rejudecare, în toate cazurile ce vizează întreaga durată a unui proces penal, aşa cum este el reglementat în condiţiile legii.

În toate aceste cazuri, după părerea mea, probele câştigate înainte de publicarea deciziei Curţii nu mai pot fi înlăturate, întrucât, având în vedere considerentele mai sus exprimate, toate actele şi măsurile procesuale sau procedurale luate sunt valabile, decizia Curţii Constituţionale producând efecte pentru viitor şi nu pentru trecut.

4. Pe de altă parte, mi-aş permite să apreciez că, în anumite situaţii, considerentele Curţii Constituţionale nu pot fi obligatorii.
De altfel, considerentele unei hotărâri, fie ea pronunţată de Curtea Constituţională sau de o instanţă judecătorească, trebuie să aibă legătură directă cu dispozitivul, să-l sprijine, să-l expliciteze.

Ori în recenta hotărâre nr. 51/2016, în opinia mea, considerentele  din paragraful 52 vizează modul de aplicare a deciziei Curţii Constituţionale şi nu de constatare a compatibilităţii textului declarat neconstituţional cu Constituţia, motivarea sub acest aspect fiind clară, judicios argumentată, sprijinind efectiv dispozitivul hotărârii de constatare a neconstituţionalităţii textului vizat.

Aceste considerente vizând paragraful 52, cu referire la aplicarea deciziei Curţii în cauzele aflate pe rolul instanţelor, nu au însă legătură directă cu dispozitivul hotărârii, astfel că sunt depăşite, după părerea mea,  puterile conferite de Constituţie ce vizează numai pronunţarea asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, aşa cum pretind dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

De aceea, din această perspectivă potrivit căreia aceste considerente nu au legătură directă cu dispozitivul si că s-au depăşit puterile date de Constituţie, aş aprecia ca paragraful 52 din decizia Curţii nu poate fi obligatoriu.

5. Totuşi, dacă în aplicarea deciziei Curţii există mai multe interpretări – şi vor fi – nu trebuia ca instanţa de contencios constituţional să dea indicaţii legate de modul de aplicare în timp a legii după constatarea neconstituţionalităţii unui text, ci trebuia să lase la aprecierea judecătorului modul de aplicare a deciziei Curţii in cazul concret dedus judecăţii. Desigur, dacă există interpretări diferite ale textului după constatarea neconstituţionalităţii a unei părţi a acestuia, este la îndemâna judecătorului instituţia pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, hotărâre pronunţată către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este o procedură rapidă, nu anevoioasă, similară cu recursul în interesul legii care însă poate fi promovat după o durată mult mai mare de timp.

În cazul procedurii vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept potrivit prevederilor art. 475 şi următoarele Cod procedură penală, completul poate suspenda cauza până la pronunţarea hotărârii prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, cauze similare aflate pe rolul instanţelor din ţară pot fi suspendate şi ele. Această hotărâre este publicată în Monitorul Oficial, mult mai repede, după care dezlegarea dată chestiunii de drept devine obligatorie pentru instanţe.
Practica unitară devine astfel practică neunitară.

Rezultă astfel că motivarea hotărârii, mai exact considerentele exprimate în paragraful 52 din decizia Curţii Constituţionale nr. 51/16.02.2016 privind aplicarea în timp a acestei decizii nu-şi mai aveau locul şi nici rolul la care s-a orientat Curtea Constituţională, această aplicare în timp fiind atribuţia exclusivă a instanţelor judecătoreşti, inclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa Curţii Constituţionale a intervenit în competenţa instanţelor judecătoreşti, Curtea Constituţională depăşindu-şi puterea  pe care Constituţia i-o conferă.

Cum judecătorii sunt singurii abilitaţi să interpreteze, dar mai ales să aplice legea în cauzele pe care ei le instrumentează şi de a căror soluţionare sunt singurii care răspund, se impunea să aibă o totală libertate de apreciere, înlăturându-se astfel multiplele controverse determinate de interpretarea considerentelor din paragraful 52 al deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/16.02.2016.

Edificator în acest sens poate fi şi paragraful 28, teza 1 din Decizia nr. 895/17.12.2015 ce vizează o indicaţie similară dată de Curtea Constituţională, de această dată în materie civilă, tot cu referire la aplicare deciziei Curţii privind contestaţiile la executare formulate împotriva încheierii de încuviinţare a executării silită date de executorul judecătoresc, cauze aflate pe rol la data publicării deciziei, indicaţii care au stârnit şi stârnesc în continuare controverse în rândul magistraţilor  ce judecă aceste cauze civile.

Era mai bine, astfel, să nu fie paragraful 52 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2015? Era!

Prof. univ. dr Dumitru Virgil Diaconu
Universitatea din Pitești

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate