Scurte reflecții asupra dimensiunii morale a principiului separației puterilor în stat. Despre respectul intra și interinstituțional (III)
24 martie 2016 | Lidia BARAC
* Prima parte a articolului poate fi consultată aici, iar cea de-a doua, aici.
B. Cu privire la normele care instituie „Camera preliminară”
În concepția Codului de procedură penală, procedura Camerei preliminare reprezintă o fază de sine stătătoare a procesului penal, care se interpune între faza de urmărire penală și cea de judecată. Ea este menită de a pregăti cauza judiciară, în vederea exercitării funcției de judecată, motiv pentru care legiuitorul a înțeles să atribuie judecătorului de cameră preliminară examenul de legalitate al actului de sesizare a instanței (rechizitoriul) și al materialului de urmărire penală, iar nu aspecte legate de fondul acuzaţiei.
În acest fel, legiuitorul a înțeles să fluidizeze procedura, cu consecința asigurării celerității procesului penal, prin fixarea unui cadru riguros, matematic calculat.
De aceea, procedura specifică Camerei preliminare a fost redusă la o fază scrisă, cu termene scurte, precis prevăzute de lege și într-un cadru procesual în care sunt implicaţi exclusiv, cei interesați, în mod direct, din perspectiva consecințelor pe care asemenea persoane le-ar putea suporta, în raport cu soluțiile preconizate în cuprinsul art. 342-348 C.pr.pen., care reglementează Camera preliminară.
Curtea Constituțională a intervenit prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, declarând neconstituționale prevederile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cu care numai „procurorul și inculpatul” pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)–(5) C.pr.pen.
Soluția Curții Constituționale este strâns legată de Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 prin care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3), raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) C.pr.pen., statuând că pronunțarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât și în cadrul contestației, în absența contradictorialității și oralității afectează dreptul la un proces echitabil. În alte cuvinte, Curtea a statuat că toate neregularitățile actului de sesizare al instanței trebuie verificate, analizate într-o procedură contradictorie și orală.
De asemenea, Curtea a statuat că art. 347 alin. (1) C.pr.pen. încalcă dreptul la un proces echitabil, de vreme ce persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, reprezentanții legali, lichidatorii, „precum și orice persoană devin părți în acea cauză” nu pot formula contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum şi împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)–(5) din Codul de procedură penală.
Din această ultimă perspectivă Curtea a statuat că, întrucât normele ce reglementează procedura Camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror și pe inculpat, norma încalcă principiul contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, căci rezultatul procedurii în Camera preliminară vizează stabilirea legalității administrării probelor și efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală și, prin aceasta, are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând fi decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului.
Pe cale de consecinţă, Curtea a statuat că procedura Camerei preliminare are o influență asupra tuturor părților din proces, în sensul art. 32 din Codul de procedură penală, normă care enumeră părțile în procesul penal (inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente) și art. 84 C.pr.pen., cu referire la partea vătămată.
Într-un asemenea context aceste părți au dreptul de a interveni în procedura Camerei preliminare și, în egală măsură, de a contesta cele dispuse de judecătorul de cameră preliminară.
Observăm că, prin declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 347 alin. (1), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1), art. 347 alin. (3), cu referire la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) C.pr.pen. Curtea a sancționat încălcarea principiului contradictorialității și oralității pe de o parte, iar, pe de altă parte, a principiului liberului acces la justiție a tuturor celorlalți subiecți procesuali, alţii decât procurorul și a inculpatul.
O evaluare doctrinară a calității intervenției Curții Constituționale asupra normelor care reglementează instituția Camerei preliminare nu o scutește de critici pertinente care sugerează, în realitate, o neînțelegere adecvată a rolului acestei instituții în ansamblul procesului penal.
Astfel, relativ la participanții la procedura Camerei preliminare, legiuitorul Codului de procedură penală și cel al legii de punere în aplicare a Codului de procedură penală – (legea prin care întreg Titlul II al Codului a suferit numeroase modificări) –, au conceput Camera preliminară ca pe o procedură de filtru, în raport cu soluționarea acțiunii penale.
Pe cale de consecință, procedura Camerei preliminare a fost imaginată a se derula numai între subiecții acțiunii penale, respectiv procurorul și inculpatul. Titularii acțiunii civile nu au fost avuți în vedere, datorită faptului că în procesul penal acțiunea civilă are doar un caracter accesoriu celei penale, exercitarea ei în cadrul procesul penal fiind o facultate, subiecții acțiunii civile putând beneficia de toate actele procesuale care se vor fi efectuat în cadrul acțiunii penale. Din acest motiv nu pare a fi necesar ca titularii acțiunii civile să aibă drepturi în faza care are ca obiect verificarea legalității exercitării acțiunii penale, denumită Cameră preliminară.
Deciziile Curții Constituționale în legătură cu unele norme care reglementează Camera preliminară au pornit de la premiza caracterului obligatoriu al acțiunii civile în procesul penal, vizualizându-se, astfel, obligativitatea participării titularilor acțiunii civile la procedura Camerei preliminare. Apoi, deși în procedura Camerei preliminare se dezbat exclusiv probleme de drept ce țin de legalitatea actelor/măsurilor procurorului, Curtea a statuat că toți participanții să se bucure de dreptul la o procedură orală (paragraful 52 din decizia 641/2014). Argumentele Curții nu au impresionat doctrina în materie[1].
În orice caz, efectul deciziilor Curții Constituționale, menționate, a contribuit la dilatarea procesului penal cu cel puțin opt luni, fapt semnalat în activitatea instanțelor de judecată.
Apoi, aprecierea Curții în sensul că „în anumite circumstanțe aspectele de fapt care au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor” (parag. 6 din decizia nr. 641/2014) denotă că instanța constituțională nu distinge între legalitatea probei și aptitudinea ei de a contribui la aflarea adevărului, aptitudine care, într-adevăr, reprezintă un element de fapt și, deci, de natură a fi cercetat de către instanță în faza de judecată, ca orice aspect de fapt, de care depinde evaluarea aptitudinii unei probe de a întemeia o anumită soluție[2].
– Prin Decizia nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a proceselor cuprinse în 374 alin. (7) teza a II-a din Codul de procedură penală este neconstituțională.
Pentru înțelegerea acestei decizii redăm conținutul dispozițiilor art. 374 alin. (7) C.pr.pen. „Probele administrate în cursul urmării penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cazul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.”
Curtea a considerat că norma de mai sus exclude participarea procurorului în faza de punere în dezbatere contradictorie a probelor administrate în cursul urmării penale și necontestate de către părți, deși dispozițiile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 30/2004 prevăd că „procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”, iar dispozițiile art. 351 și art. 363 din Cod prevăd prezența obligatorie a procurorului la judecată.
Considerăm că, tocmai aceste din urmă dispoziții legale, prevăzute de art. 351, art. 363 C.pr.pen. demonstrează caracterul formal al deciziei Curții Constituționale, căci procurorul, supunându-se cerinței obligativității participării la ședința de judecată care materializează faza de judecată (reglementată în art. 349 – art. 4771 C.pr.pen.) nu se poate susține că el a fost expres exclus de la a participa la o procedură intermediară, în care se discută în contradictoriu probele administrate în faza de urmărire penală, dar necontestate de către părți.
– Prin Decizia nr. 552 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a statuat că dispozițiile 3 alin. (3) teza a II-a din Codul de procedură penală, conform cărora exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată sunt neconstituționale.
În acord cu decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014, Curtea a reținut că, întrucât Încheierea judecătorului de cameră preliminară de desființare a soluției atacate, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.pr.pen., și de dispunere a începerii judecății are valoarea unui act de sesizare a instanței, echivalent rechizitoriului, acest judecător nu mai este compatibil să judece în continuare, respectiv să îndeplinească funcția de judecată (în mod cumulativ cu funcția de judecător de cameră preliminară), conform art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală care prevede, de altfel, o reglementare mai precisă și mai amplă, căci instituie un caz de incompatibilitate a judecătorului de cameră preliminară care a soluționat o plângere împotriva soluției procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecății sau a restituit cauza procurorului, care, după completarea urmării penale, a dispus trimiterea în judecată.
Constatăm că, prin decizia rezumată, în fapt Curtea Constituțională traduce conținutul normei cuprinsă în art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală, împrejurare care ne determină să susținem rolul pur interpretativ al acestei decizii, relativ la activitatea instanțelor de judecată.
– Prin Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015, Curtea Constituțională a constatat că soluțiile legislative prevăzute de 488 și art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclud partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente de la audierea instanței de fond sunt neconstituționale.
În esență, Curtea susține că nu doar inculpatul și procurorul, ci și partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente trebuie să aibă dreptul de a face apel împotriva soluției instanței de fond cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăției, în măsura în care acestea au interesul să promoveze o astfel de acțiune, motiv pentru care acești subiecți procesuali se impune a fi citați și ascultați în proces, dacă sunt prezenți.
În fapt, Curtea și-a extins controlul de constituționalitate a prevederilor art. 488 C.pr.pen. și asupra dispozițiilor art. 484 alin. (2) C.pr.pen., în baza art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Deși legiuitorul a imaginat procedura acordului de recunoaștere a vinovăției ca pe o procedură specială necontradictorie, la modul absolut, motiv pentru care limitele controlului judiciar asupra hotărârii instanţei învestite să se pronunțe asupra acordului de recunoaștere a vinovăției au fost circumscrise la felul, cuantumul și forma de executare a pedepsei, [fapt de natură să justifice sfera subiecților procesuali prevăzută de alin. (2) al dispozițiilor art. 484 C.pr.pen. și a celor îndrituiţi a exercita calea de atac a apelului (procurorul și inculpatul)], în urma deciziei Curții Constituționale această procedură se va transforma în una contradictorie, cu toate consecințele de decurg din aceasta. De asemenea, necesitatea extinderii motivelor de apel impusă de decizia Curții Constituționale este de natură să înlăture caracterul acestei proceduri, prin care s-a urmărit simplificarea procesului penal, reducerea costurilor de timp și a celor materiale impuse de parcurgerea unui proces penal în forma sa clasică.
Considerăm că insuficienta înțelegere a rațiunii instituției și o evaluare mai puțin completă a sistemelor de drept care o consacră au contribuit la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nr. 235/2015, decizie care impune cu adevărat modificarea de substanță a dispozițiilor care reglementează instituția, prevăzută de art. 478 – art. 488 C.pr.pen.
În raport cu toate celelalte decizii ale Curții Constituționale, rezumate până în prezent se pare că doar decizia nr. 235/2015 ridică, cu adevărat, cele mai sensibile intervenții asupra Codului de procedură penală.
C. Cu privire la reglementările ataşate fazei de judecată şi unor proceduri speciale reglementate de Cod, constatăm următoarele:
– Prin Decizia civilă nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul dispozițiilor art. 440 alin. (2) C.pr.pen. este neconstituţională.
Materia de intervenție a Curții vizează recursul în casație, respectiv soluțiile ce pot fi pronunțate în urma judecății, precum admiterea în principiu și respingerea recursului, cu referire doar la soluția de respingere a recursului ca vădit nefondat, expresie care, conform doctrinei, presupune palparea fondului litigiului, aspect ce nu poate fi soluționat în contextul procedurii vizate de art. 440 C.pr.pen., respectiv într-o procedură fără participarea procurorului și fără citarea părților, adică necontradictorie și nepublică, decât prin ignorarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, respectiva art. 6 din Convenție, cu privire la procesul echitabil.
Evident că suntem în prezența unei erori în redactarea normei, care ar fi avut o „scuză” jurisprudențială, în sensul că, în practica judiciară ori de câte ori s/a stipulat expresia „vădit nefondat”, în realitate recursul a fost respins pentru faptul că motivele invocate nu erau încadrabile în cele expres prevăzute de lege. O astfel de practică nu a putut fi validată în plan constituțional, în raport cu prevederile art. 440 alin. (2) C.pr.pen. teza a II – a finală, care fac referire la respingerea recursului atunci când nu sunt întrunite cazurile în care se poate face recurs în casație, prevăzute de art. 438 C.pr.pen.
Dacă din enumerarea dispozițiilor legale cuprinse în teza a II – a art. 440 alin. (2) C.pr.pen. ar fi lipsit referirea la dispozițiile art. 438 C.pr.pen., norma putea fi salvată de la neconstituționalitate, pornind de la o veche jurisprudență prin care sintagma „vădit nefondat” viza întemeierea unui recurs pe un caz neprevăzut de lege ca motiv de recurs în casație.
Pe cale de consecință, ca efect al deciziei Curții Constituționale, filtrul de admisibilitate al recursurilor în casație aflate pe rolul instanței supreme se va restrânge, prin eliminarea posibilității instanței de a respinge recursul ca vădit nefondat. De menționat că soluția legislativă în dispută a fost susținută cu ocazia redactării Codului de către reprezentanții instituţiilor judiciare, sub argumentul diminuării volumului de activitate al instanței supreme.
– Prin Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căreia admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională.
În mod simetric, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea a statuat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 496 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanța „fără citarea părților” este neconstituțională.
Relativ la ambele proceduri, cea a contestației în anulare și a revizuirii, Curtea a statuat că în raport cu prevederile care instituie desfășurarea procedurii judecății admisibilității în principiu a contestației în anulare, respectiv a revizuirii, doar în prezența procurorului, sintagmele utilizate în normele menționate sunt neconstituționale, căci plasează părțile și partea vătămată într-o poziție dezavantajoasă fără de reprezentantul Ministerului Public, acestea nefiind nici măcar citate.
Alegațiile Curții surprind ideea că normele în discuție nu exclud participarea procurorului de la procedurile avute în vedere.
Precizăm că, introducerea acestor norme în Cod s-a făcut în același mod în care s-a reglementat procedura admisibilității în principiu în cazul recursului în casație, reglementarea considerându-se, justificată, în raport cu împrejurarea că în ambele proceduri de verificare a admisibilităţii în principiu nu se statuează pe fondul contestației în anulare, respectiv pe fondul cererii de revizuire, ci se verifică doar întrunirea condițiilor de exercitare a acestor cereri, (o verificare tip filtru). Mai mult, normele în discuție erau conforme şi cu Decizia nr. 3/2015, pronunțată în procedura recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, soluțiile legislative preconizate fiind în acord și cu Decizia nr. 10/2009 pronunțată în Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că, judecata în procedura admisibilității contestației în anulare fără citarea părților nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție.
În urma Deciziei Curții Constituționale nr. 542/2015 și nr. 506/2015 deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție menționate, pronunțate în procedura recursului în interesul legii își pierd valabilitatea, instanțele urmând a observa exigențele deciziilor Curții Constituționale.
– Prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, Curtea Constituțională constată că dispozițiile 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestului preventiv” atrage incidența dispozițiilor art. 268 alin. (1) C.pr.pen.
Decizia este menită să orienteze activitatea instanțelor de judecată, având, astfel, caracter interpretativ, căci clarifică rațiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, – aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrariul cât privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate – și, pe cale de consecință, stabilindu-se că suntem în prezența unui termen peremptoriu, acesta supunându-se exigențelor dispozițiilor art. 268 alin. (1) C.pr.pen., astfel că nerespectarea termenului în discuție atrage decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
– Prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, Curtea a constatat că sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziției art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituțională, întrucât dreptul material penal nu consacră infracţiunea de trafic de stupefiante, astfel că norma cuprinsă în art. 223 alin. (2) C.pr.pen. este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, contrar art. 21 alin. (3) din Constituție.
În realitate, putem observa că, conținutul infracțiunii de trafic de stupefiante, reglementată în Codul penal de la 1968, art. 312 Codul penal cu o nouă redenumire „trafic de substanțe toxice”, operată prin Legea nr. 278/2006, a fost preluat în art. 359 din noul Cod penal, intitulat traficul de produse și substanțe toxice.
Într-un asemenea context, credem că, dincolo de exigențele care se impuneau legiuitorului Legii de punere în aplicare a Codului de procedură penală de a identifica normele contrare, incidente erau dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată care impuneau Consiliului Legislativ sarcina de a identifica dispozițiile legale care au suferit evenimente legislative implicite, cu consecința înlăturării inadvertențelor legislative ce țin de corelarea dintre varii norme juridice, cuprinse în acte normative diferite.
– Prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, statuând că soluția legislativă, conform căreia contestația privind durata procesului se soluționează „fără citarea părților și a procurorului” este neconstituțională.
Relativ la dispozițiile precitate constatăm că noul Cod de procedură penală a imaginat procedura contestației cu privire la durata procesului penal ca fiind o procedură necontradictorie, judecătorul fiind abilitat a soluționa contestația pe baza punctelor de vedere la care dispozițiile art. 4884 alin. (1) lit. c) fac referire,, având în vedere și criteriile stabilite de Cod pentru verificarea caracterului justificat/nejustificat al dilatării procesului, criterii absolut obiective, comportamentul părților putând fi evaluat prin observarea înscrisurilor conținute de dosarul cauzei.
Curtea impută normei absența exigenței de contradictorialitate și oralitate, cu consecințe asupra principiului egalității armelor și dreptului la apărare.
Credem că, această decizie este discutabilă, căci procedura vizată de Cod nu se referă la fondul cauzei, nefiind vorba de o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 din Convenție, care să atragă garanțiile vizate de art. 6, pe de o parte, iar, pe de altă parte instanța care soluționează contestația în discuție este obligată să se limiteze la enunțarea acelor acte care rezultă din dosarul cauzei, respectiv din punctele de vedere exprimate de procuror sau de instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza, fără a putea da îndrumări cu privire la necesitatea administrării altor probe sau a efectuării altor acte și fără a putea da dezlegări asupra unor probleme de drept sau de fapt, de natură a anticipa, dirija modul de soluționare a procesului. În acest fel, nu se poate întrezării nici posibilitatea aducerii vreunei atingeri libertății judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluția ce trebuie dată în cauză, respectiv libertății judecătorului de a pronunța soluția pe care o consideră legală și temeinică.
Cu alte cuvinte, soluția pronunțată în procedura în discuție nu adaugă la cazurile prevăzute de art. 307, art. 309, art. 327 lit. a), art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.pr.pen. și nu este comparabilă acestor cazuri, care echivalează cu formularea unei acuzații în materie penală, în sensul Convenției (art. 6).
Prin soluțiile puse la îndemâna organului judiciar abilitat să se pronunțe în procedura contestației cu privire la durata procesului nu se creează posibilitatea ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în materie penală, astfel că principiul nemijlocirii și contradictorialității nu sunt relevante, exigențele dispoziției art. 23 alin. (3) din Constituție relative la procesul echitabil nefiind înfrânte, norma, ca atare, nefiind incidentă în astfel de proceduri care nu antamează fondul cauzei și nici nu influențează soluția ce urmează a fi pronunțată pe fondul cauzei.
În acest sens, susținem opinia separată formulată la decizia Curții Constituționale comentată.
– Prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, Curtea a constatat că dispozițiile 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.
Hotărârea pune în discuție natura măsurii arestului la domiciliu, context în care Curtea califică măsura ca fiind una privativă de libertate,motiv pentru care durata ei se va raporta la calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. Sub acest aspect, de necontestat, evident că dispozițiile art. 222 alin. (10), potrivit cu care „durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale” nu sunt constituţionale, în raport cu dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, care limitează orice fel de privare de libertate, cu excepția reținerii preventive, la 180 de zile.
– Deciziile nr. 712 din 4 decembrie 2014 și nr. 361 din 7 mai 2015, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, respectiv nr. 419 din 12 iunie 2015, constată că prevederile art. 211–217 din Codul de procedură penală care reglementează controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, respectiv prevederile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, prin aceea că legiuitorul nu a stabilit termenul și durata maximă a celor două măsuri preventive, contrar art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 și, respectiv, art. 53 din Constituție, precum și art. 5 din Convenție.
Relativ la aceste decizii dorim să precizăm că, de exemplu, Codul de procedură penală, în varianta sa inițială, anterior adoptării legii de punere în aplicare a Codului de procedură penală prevedea posibilitatea procurorului ca în mod excepțional să poată dispune măsura controlului judiciar pe o perioadă de maxim 5 zile.
Norma a fost modificată prin Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală nr. 255 din 2013, astfel că, consecințele neprecizării exprese a duratei măsurii controlului judiciar, în ambele sale forme, precum și a măsurii arestului la domiciliu au fost, inevitabil, declararea normelor ca fiind neconstituționale.
În această ordine de idei, alegația Curții, în sensul că, în absența unei durate maxime prestabilite asemenea măsuri ar putea dura sine die este contrazisă de reglementarea însăși, care fixează posibilitatea luării unor astfel de măsuri exclusiv pe durata de desfășurare a procesului penal, respectiv limitat în timp și, evident, cu respectarea Constituţiei, cu referire la arestul la domiciliu, considerat o măsură privativă de libertate, care se supune exigențelor constituționale, Constituția fixând limita maximă care nu poate depăși 180 de zile, limită reiterată și în Cod.
Faptul că legiuitorul Codului nu a fost atent și nu a reglementat pentru fiecare etapă, fază a procesului penal termene, respectiv durate maxime pentru aceste măsuri evident că nu este scuzabilă dacă avem în vedere că normele care afectează dreptul la libertate și siguranță, drepturile vieții private trebuie să fie riguros reglementate, cu gradul de precizie și previzibilitate impus de Constituție și de art. 5 din Convenție.
Din perspectiva efectelor acestor decizii constatăm că, prin Ordonanța Guvernului nr. 82/2014 au fost remediate deficiențele de reglementare constatate prin cele două decizii, până la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, fapt care a determinat înlăturarea viciilor de constituționalitate și menținerea în fondul legislativ a dispozițiilor art. 211-217 C.pr.pen. și art. 222 C.pr.pen., împreună cu corecturile aduse, în sensul arătat, prin cele două decizii ale Curții Constituționale, astfel cum rezultă din chiar considerentele acestor decizii.
– Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, pune în discuție dispozițiile 5491alin. (2) C.pr.pen., declarate neconstituționale, precum și soluția legislativă prevăzută în alin. (3) și alin. (5) al normei, conform cu care judecătorul de cameră preliminară se pronunță „în cameră de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)”, declarată, de asemenea, neconstituțională.
Din capul locului trebuie să precizăm că dispozițiile art. 5491 au fost introduse prin punctul 319 al art. 102, titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, având următorul cuprins: „(1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă. (2) Judecătorul de cameră preliminară comunică persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 10 zile de la primirea comunicării pot depune note scrise. (3) După expirarea termenului prevăzut de alin. (2), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii…; (5) Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:… ”
Curtea a reținut că normele în discuție, reglementează procedura de confiscare şi cea de desființare a unui înscris, în cazul clasării.
În considerentele deciziei sale, Curtea Constituțională face apel la decizia sa nr. 641 din 11 noiembrie 2014 și constată încălcarea principiului contradictorialității, oralității dezbaterilor și, deopotrivă, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra probe noi ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri pentru a clarifica situația de fapt, cu consecințe asupra stabilirii situației de drept. În raport cu scopul procedurii, astfel reglementată, Curtea a apreciat că rezultatul procedurii „în cameră preliminară” referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectelor actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând fi decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului. În acest fel s-a constat încălcarea dreptului la un proces echitabil, căci a decide asupra desființării unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri înseamnă a decide asupra fondului cauzei, fapt care obligă la observarea exigențelor garanțiilor procesului echitabil, în spiritul art. 6 din Convenție.
Subsumând, Curtea a reținut, deopotrivă, încălcarea principiului publicității ședinței de judecată, a dreptului la apărare, dar și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care reglementează dreptul la respect pentru bunuri, cât și paragrafele 2 și 3 ale art. 6 din Convenție, confiscarea specială fiind o măsură de siguranță, adică o sancțiune de drept penal.
Din perspectiva efectelor acestei decizii asupra reglementărilor constatăm că punerea în aplicare, prin asigurarea concordanţei normelor procedurale cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale va fi o activitate extrem de dificilă, căci prin transferul competenței în materia desființării unui înscris, respectiv a confiscării speciale -, de la instanța civilă la judecătorul de cameră preliminară, astfel cum a înțeles să reglementeze legiuitorul legii de punere în aplicare a Codului, în raport cu reglementarea din vechiul Cod, se impune observarea și a altor norme din Codul de procedură penală publicat în 2010, căci, de exemplu, dispozițiile art. 308 din noul Cod de procedură penală prevăd că cercetarea falsului se face de către instanța civilă, într-o procedură publică, cu toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție și care abilitează instanța civilă să administreze orice mijloc de probă (asemenea reglementării din vechiul Cod de procedură civilă – art. 187), în timp ce, noul Cod, prin modificările operate prin legea de punere în aplicare, fixează competența în materia procedurii de confiscare şi cea de desființare a unui înscris în cazul clasării în sarcina judecătorului de cameră preliminară.
Teoretic, transferul de competență de la instanța civilă în zona penală nu este contrar Constituției, în măsura în care sunt respectate garanțiile procesului echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenție și de Constituția României, însă, practic, legiuitorul căruia îi revine sarcina punerii în acord a Codului cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale este pus în fața unei reale noi opțiuni de reglementare fiind nevoit să stabilească instanța competentă să soluționeze astfel de probleme și, în mod corespunzător, regulile aplicabile procedurii de judecată.
Iată că, ignorarea concepției Codului prin intervenția punctuală asupra unor norme, săvârşită direct în Parlamentul României, cu ignorarea opiniei specialiștilor care au redactat normele primare ale Codului riscă să pericliteze substanța reglementării punând în evidență erori grave de tehnică legislativă, legiuitorului impunându-i-se cu titlu obligatoriu normele de tehnică legislativă, al căror scop este tocmai acela de a asigura sistematizarea, verificarea şi coordonarea legislaţiei, respectiv corelarea normelor, inclusiv în privinţa formei şi conținutului adecvat pentru fiecare normă. Însăşi Curtea Constituțională a apreciat, prin decizia pronunţată, că legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de adopta norme clare, predictibile şi neechivoce, care să elimine orice confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a acestora.
– Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, Curtea a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională, norma neîndeplinind standardele de precizie, claritate, previzibilitate menite să caracterizeze construcţia normelor prin care se aduc restricţii unor drepturi fundamentale ale omului, precum dreptul la viaţă privată în toate componenţele sale (viaţă intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei).
Concluzionând, relativ la deciziile Curții Constituționale, pronunţate în materiile care consacră procedurile speciale reglementate de Codul de procedură penală cu referire specială la materia procedurilor simplificate de judecată, a procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, dar și cu privire la instituţia Camerei preliminare, ca fază distinctă a procesului penal, care se interpune între faza de urmărire penală și faza de judecată propriu-zisă, constatăm următoarele:
1. Deosebirea dintre simplele reguli de drept și principiile dreptului constă în aceea că de la principiile dreptului nu se poate deroga, instituția derogării fiind specifică doar regulilor de drept obișnuite.
Dacă ne raportăm la noul Cod de procedură penală observăm că principiile fundamentale ale procesului penal sunt reglementate distinct în Partea Generală a Codului, sub titlul I.
Dacă avem în vedere importanța, semnificația ”partajării” procedurii penale în Partea Generală și Partea Specială și înțelegem raportul dintre normele generale și normele speciale, în procesul de interpretare a Dreptului/legii putem susține, fără echivoc, că principiile fundamentale ale procesului penal se aplică, fără vreun rabat, tuturor instituțiilor juridice consacrate în Partea Specială a noului Cod de procedură penală, inclusiv procedurilor speciale, astfel că nu se poate susține rezonabil că în cadrul procedurilor speciale reglementate de Cod legiuitorul a făcut rabat de la principiul legalității și principiul aflării adevărului.
Avem în vedere, în acest context, inclusiv decizia Curții Constituționale pronunțate în data de 20 ianuarie 2016, nepublicată, prin care s-au declarat ca neconstituționale prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, din perspectiva încălcării principiului legalității, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, precum și a prevederilor art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1), potrivit cărora justiția se înfăptuiește în numele legii și se realizează prin intermediul instanțelor de judecată stabilite de lege.
Astfel, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției, specifică sistemului procesual adversarial, care, ca regulă, ignoră principiul legalității, (principiu care se opune oricăror alte criterii de stabilire a vinovăției şi de aplicare a pedepsei, care nu sunt stabilite prin lege), precum și principiul aflării adevărului (care obligă organele judiciare să facă toate demersurile pentru a afla adevărul obiectiv, real în fiecare cauză), pornind de la premiza conform căreia cele două principii sunt incompatibile conceptual – prin firea lucrului – cu formele de justiție negociată, vom observa că modul de reglementare al acestei proceduri speciale – acordul de recunoaștere a vinovăției – este specific sistemului de drept continental, un sistem mixt, care atrage, în proporții inegale, fie reguli specifice sistemului adversarial, fie reguli specifice sistemului inchizitorial, după caz.
Astfel, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției este specifică sistemului procesual adversarial. Ea a fost însă preluată de noul Cod de procedură penală nu ca atare, respectiv cu ignorarea principiului legalității și principiului aflării adevărului, ci prin luarea în considerare a acestora în limitele specifice sistemului mixt, continental. Că este așa constatăm din aceea că:
– acordul de recunoaștere a vinovăției este supus confirmării de către instanță, care este obligată să verifice nu doar consimţământul, respectiv acordul realizat între inculpat și procuror, ci și adevărul stabilit în cauza judiciară în care intervine un astfel de acord și, mai mult, este obligată să-și motiveze hotărârea de admitere sau de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, context în care rolul activ al judecătorului se manifestă exemplar, căci instanța de judecată este obligată să dea relevanță principiilor fundamentale prevăzute în Partea Generală a noului Cod de procedură penală, acestea ghidând orice procedură vizată de Partea Specială a Codului. Astfel, observăm că exigențele procedurii sunt raportate la cel care a dobândit calitatea de inculpat în procesul penal, calitate condiţionată de prezenţa, existenţa unor probe din care să rezulte că o anumită persoană a săvârșit o anumită infracțiune. Deci, acordul de recunoaștere a vinovăției nu poate surveni între suspect și procuror și nu poate fi centrat pe simple indicii sau indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit o anumită infracțiune, ci pe probe, [a se vedea şi dispozițiile art. 482 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală].
Iată că, legiuitorul nu a invalidat principiul aflării adevărului, căci orice adevăr derivă și se axează pe probe;
– modul de reglementare al soluțiilor instanței de judecată în materie -, prevăzut de art. 485 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., instanţa putând invalida acordul când nu sunt indicate probele și mijloacele de probă cu privire la existența faptei și vinovăției făptuitorului [art. 482 alin. (1) f), art. 480 alin. (2) C.pr.pen.];
– rolul activ al judecătorului în procedura specială în discuție este prezent și în raport cu art. 101 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căruia este interzisă folosirea de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe, instanța fiind datoare să verifice legalitatea acordului încheiat între inculpat și procuror și în privința momentului la care s-a încheiat acest acord, norma în discuție fiind în strânsă legătură și cu dispozițiile art. 108 alin. (4) C.pr.pen., care prevăd obligația organului judiciar – procurorului – de a aduce la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmării penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, cât și consecințele acestui acord. În caz contrar, instanța este abilitată să constate abuzul în drept și, eventual, să sesizeze organele de cercetare penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 C.pen.;
– cel mai important argument în sprijinul incidenței principiului legalității și al aflării adevărului, în procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției rezidă în dispozițiile art. 479 C.pr.pen., care fixează obiectul acordului -, respectiv recunoașterea faptei, acceptarea încadrării juridice, pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a acestuia. Observăm că, procurorul nu poate folosi, în cadrul procedurii negocierii, alte elemente, cum ar fi indicarea de către inculpat a altor participanți la săvârșirea infracțiunii sau a unor fapte similare ori înlesnirea tragerii la răspundere penală a acestora, prin furnizarea de declarații;
– împrejurarea că normele care reglementează procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției nu reglementează expres exigențele derulării procedurii cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, reglementate în Partea Generală a Codului nu poate conduce la ideea că asemenea principii nu sunt aplicabile procedurii, decât într-o concepţie care confundă judecătorul cu un simplu funcţionar public abilitat să-și exercite punctual anumite atribuții, enumerate limitativ prin lege, ceea ce este de natură a contrazice rolul judecătorului în procedurile judiciare, acesta având reale puteri de judecată, iar nu simple atribuții;
– în virtutea aceleiași rațiuni, a misiunii sale, judecătorul este abilitat să verifice, în calea de atac prevăzută de lege în cazul procedurii speciale în discuție inclusiv respectarea normelor de drept substanțial, precum: faptul incriminat nu întrunește elementele vreunei infracțiuni, acțiunea publică s-a prescris, fapta a fost amnistiată, inculpatul a decedat, pedeapsa pronunțată este nelegală ș.a., căci observarea principiului legalității este obligatorie, independent de natura procedurii;
– mai mult, legiuitorul permite abandonarea procedurii simplificate de judecată ori de câte ori continuarea procedurii ar sacrifica principiului legalității, respectarea principiul aflării adevărului, căci administrarea de probe pentru stabilirea unei corecte încadrări juridice a faptei trimite explicit la principiul legalității, în timp ce administrarea de probe pentru soluționarea acțiunii penale trimite explicit și la principiul aflării adevărului, cât și la celelalte principii care guvernează procedura de judecată de drept comun;
– de asemenea, în acord cu jurisprudența CEDO, instanțele naționale au apreciat că simpla recunoaștere a inculpatului nu poate justifica o hotărâre de condamnare, nici chiar în procedura simplificată, instanța fiind datoare să evalueze probele administrate în faza de urmărire penală și numai în măsura în care apreciază existența infracțiunii și a vinovăției inculpatului poate lua act de cererea inculpatului de a se judeca în procedura simplificată[33], în alte cuvinte feedback-ul oferit de practica judiciară în materie este suficient de convingător în legătură cu înțelegerea rațiunii acestei instituţii în dreptul procesului penal[4].
2. Cu referire la instituția renunțării la urmărirea penală, care consacră introducerea în legislația românească a principiului oportunității urmăririi penale, și observăm raţiunea acestui principiu, legată indisolubil de capacitatea organelor judiciare de a face față volumului de muncă cu care sunt învestite, opțiunea legiuitorului de a oferi o soluție de mijloc, pentru faptele de gravitate redusă, între soluția de trimitere în judecată și cea de dispunere a clasării, pare legitimă și în conformitate cu alte sisteme de drept, în ipotezele în care nu există un interes public în urmărirea faptei, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, cu precizarea că soluția ar putea fi dispusă chiar în ipoteza în care autorul faptei nu este cunoscut.
Or, şi în aceste sisteme de drept continental justiţia se înfăptuieşte tot în numele legii şi prin intermediul instanţelor de judecată. Cu toate acestea, în multe astfel de state, o serie de probleme de drept au fost atribuite spre dezlegare unor organisme, altele decât instanţele judecătoreşti, legiuitorul asigurându-se, prin reglementare, că astfel de autorităţi au un grad suficient de independenţă şi competenţe corespunzătoare pentru a tranşa anumite chestiuni de tip judiciar. Intră în această categorie, de exemplu, atribuirea în competenţa executorului judecătoresc a misiunii de a se pronunţa asupra încuviințării executării silite, chestiunile legate de cartea funciară (înregistrare, rectificare, etc.), Germania fiind un exemplu în acest sens, prin aceea că o serie de proceduri simplificate, chiar de judecată propriu-zise, au fost trecute în competenţa grefierului judiciar.
Credem că diferenţele de reglementare dintre state, în astfel de domenii, derivă din conţinutul pe care state, precum Germania, îl atribuie înţelesului noţiunii de justiţie, noţiune cuprinsă şi în dispoziţiile art. 124 alin. (1), coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cu care „justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin intermediul instanţelor de judecată stabilite de lege.”
În orice caz, din modul de reglementare specific acestor ţări rezultă că noţiunea de justiţie este privită mult mai amplu şi în niciun caz nu este redusă la faza de judecată propriu-zisă, specifică instanţelor de judecată.
Astfel de reglementări sunt pertinente, întrucât soluţiile pronunţate de organe „extrajudiciare” întotdeauna pot fi atacate, context în care ultimul cuvânt îl are un judecător.
Această raţiune a fost urmată şi de legiuitorul Codului de procedură penală, care a consacrat principiul oportunităţii urmăririi penale, procurorul abilitat să dispună renunţarea la urmărirea penală fiind independent în activitatea sa propriu-zisă, de exercitare a funcţiei judiciare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, acelaşi Cod a consacrat instituţia plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, inclusiv împotriva soluţiilor de renunţare la urmărirea penală, soluţionarea plângerii intrând în competenţa unui judecător.
Reglementarea de către legiuitor şi a posibilității continuării urmăririi penale, la cererea suspectului sau inculpatului justifică, cu atât mai mult, pertinența instituţiei în Codul de procedură penală român.
3. Cu referire la camera preliminară constatăm că intenția legiuitorului în reglementarea acestei proceduri este strâns legată de necesitatea finalizării procesului penal, prin asigurarea celerității sale, această fază a procedurii fiind concepută ca o fază scrisă, plasabilă între faza urmăririi penale și faza judecății propriu-zise, fază în care sunt verificate exclusiv aspectele de legalitate privind calitatea urmăririi penale și a actului de trimitere în judecată.
Într-un astfel de context, împrejurarea că această fază a fost concepută ca o fază scrisă a procedurii nu impietează asupra procesului echitabil, vizat de art. 6 din Convenţia Europeană, căci nimeni nu poate contesta că drepturile vizate de procesul echitabil nu ar putea fi satisfăcute într-o procedură scrisă.
Însăşi Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, nu a dezavuat existenţa unor proceduri speciale, respectiv existenţa unor astfel de faze în organizarea procesului penal.
Deciziile Curţii Constituţionale în aceste materii ne conduc, inclusiv, la convingerea că analiza Curţii este efectuată mai degrabă din perspectiva posibilităţii/capacităţii statului de a întrona reguli, norme care să asigure un nivel de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului, superior celor reglementate în Convenţie. Şi în acest caz, unele decizii ale Curţii Constituţionale rămân discutabile, căci potrivit Legii nr. 47/1992 Curtea Constituţională nu este abilitată să intre în sfera legislativă, cu consecinţa reglementării cadrului procesual în procesele penale, precum nici în competenţa instanţelor judecătoreşti, unicele abilitate a se pronunţa cu privire la legalitatea probelor, inclusiv cu referire la modul de culegere al probelor (cu referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016).
Neevaluarea tuturor garanţiilor oferite de Codul de procedură penală din perspectiva respectării principiilor constituţionale reprezintă cauza principală care a condus la pronunţarea unora dintre deciziile rezumate sub punctul II şi III ale prezentului studiu. În egală măsură, trebuie să acceptăm că „excesele” identificate în activitatea Curţii nu puteau fi evitate, în mod obiectiv, în raport cu consideraţiile de sub punctul I al studiului de faţă. Cu toate acestea Curtea rămâne, în continuare, cel mai important bastion în procesul de consolidare al statului de drept în România.
Astfel, chiar luând în consideraţie observaţiile de sub pct. III al prezentului studiu, constatăm că deciziile Curţii Constituționale rezumate nu sunt de natură a afecta substanţa reglementării în ansamblul său ori de a contrazice raţiunea Codului de procedură penală, astfel cum acesta a fost conceput de redactorii săi.
Mai mult, constatăm că ipotezele, cazurile de neconstituţionalitate reţinute de Curte pot fi grupate pe categorii, numărul acestora nefiind de natură a afecta substanţa reglementării sau de a pune sub semnul întrebării reforma legislativă săvârşită prin elaborarea Codului.
Dacă avem în vedere ambele Coduri penale concluzia prezentată este şi mai legitimă, căci numărul deciziilor Curţii Constituționale în raport cu problematica abordată exprimă o normalitate, prin raportare la un veritabil bloc legislativ reprezentat de coduri, cu caracter reformator în domeniul penal şi procesual penal.
În acelaşi timp, în măsura în care nu ignorăm că în blocul legislativ lansat la nivelul anilor 2009–2014 se înscriu şi codurile civile ale României, concluzia este cu atât mai relevantă şi susţinută. În plus, calitatea reglementărilor a fost deja verificată în practica judiciară, fiind reflectată cu supramăsură în nivelul de încredere al societăţii în justiţie, nivel tot mai ridicat, astfel cum confirmă toate sondajele de opinie. O comparaţie între cifrele furnizate de asemenea sondaje, anterior intrării în vigoare a celor patru Coduri ale României şi cele receptate după intrarea în vigoare a Codurilor penale şi civile ale României este edificatoare, celeritatea asigurată de aceste Coduri în derularea procedurilor civile şi penale neputând fi pusă la îndoială.
[1] A se vedea, Mihail Udroiu, coordonator, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, 2015, p. 903.
[2] Ibidem
[3] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția penală, decizia nr. 1687 din 29 aprilie 2010, disponibilă aici.
[4] Pentru detalii, Lidia Barac, Adevăr versus justiție negociată, disponibil aici.
Prof. univ. dr. Lidia Barac
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
