Scurte reflecții asupra dimensiunii morale a principiului separației puterilor în stat. Despre respectul intra și interinstituțional (II)
24 martie 2016 | Lidia BARAC
* Prima parte a acestui articol poate fi consultată aici.
B) Cu privire la deciziile din cea de a doua categorie, care pun în discuție fondul reglementării penale.
– Prin Decizia nr. 732/16.12.2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor 336 alin. (1) și (3) din Codul penal[1], Curtea a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Curtea de Apel Oradea și a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională.
Potrivit art. 336 alin. (1), „Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani sau cu amendă”.
Curtea Constituțională a statuat neconstituționalitatea normei în discușie din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituție, referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor interneționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la dispozițiile art. 7 paragraful 1, referitoare la legalitatea incriminării, din Convenția pentru apărarea drepturile omului și a libertăților fundamentale, căci sintagma „la momentul prelevării probelor biologice” lipsește de previzibilitate norma de incriminare, contrar exigențelor de tehnică legislativă, care impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legii.
Prin reglementarea criticată legiuitorul deplasează consumarea infracțiunii la un moment ulterior săvârșirii ei, în condițiile în care infracțiunea reglementată prin dispozițiile art. 336 alin. (1) Cod penal este o infracțiune de pericol, iar nu una de rezultat, de esența infracțiunilor de pericol fiind faptul consumării lor la momentul săvârșirii lor, căci odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispozițiile art. 336 din Codul penal, astfel că, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică, un astfel de moment ales, care nu întotdeauna este imediat următor săvârșirii faptei, reprezentând un criteriu aleatoriu și exterior conduitei faptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, fiind în contradicție cu normele constituționale și convenționale.
„Eroarea” identificată de Curtea Constituțională este impardonabilă, dacă avem în vedere că infracțiunea în discuție a beneficiat de o reglementare în dispozițiile art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată[2], cu modificările și completările ulterioare, care la alin. (1) prevedea: „conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.
Această normă a fost abrogată prin dispozițiile art. 121 pct. 1 din Legea nr. 187/2012 penru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757/12.11.2012.
În asemenea condiții, apreciem că lipsa unor analize serioase între vechea reglementare și cea nou-propusă de la momentul elaborării legii de punere în aplicare a Codului penal se impune a fi asumată, respectiv justificată de către autoritatea legiuitoare.
Nu sunt de acceptat motive relative la necunoașterea tratatelor internaționale la care România este parte sau le-a ratificat, precum nici ignorarea rațiunii vechii reglementări, care răspundea exigențelor constituționale și convenționale, fără o minimă justificare a motivelor care ar impune o altă abordare în domeniu, justificare care se impunea a fi cuprinsă expres în Expunerea de motive a legii, în conformitate cu exigențele art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată.
A proceda altfel echivalează cu o nesocotire a normelor de tehnică legislativă, care se impun chiar puterii legiuitoare, denotând, deopotrivă, o lipsă de respect față de propriile atribuții și responsabilități.
Efectul unei astfel de atitudini generează atât de mult arbitrariu în înțelegerea normelor astfel construite, încât sunt de natură a genera o emoție colectivă care poate aduce în discuție loialitatea procesului legislativ, cu consecințe asupra credibilității de care trebuie să se bucure autoritățile statului;
– Prin Decizia nr. 603/06.10.2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate dispozițiilor 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal[3], Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 301 alin. (1) din Codul penal, statuând că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul normei analizate este neconstituțională.
Prin aceeași decizie s-a statuat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul art. 308 alin. (1) Cod penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal este neconstituțională.
Normele în discuție reglementează infracțiunea de conflict de interese, după cum urmează: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unor decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică”.
Conform art. 308 alin. (1) din Codul penal, „dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care execută, permanent sau temporar cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cazul oricărei persoane juridice”.
Curtea Constituțională a reținut, relativ la dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, că sintagma „raporturi comerciale” nu are corespondent în legislația română, și, prin urmare, norma astfel construită este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, contravenind principiului legalității incriminării prevăzut de art. 1 din Codul penal și art. 7 din CEDO și dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, care vizează calitatea legii.
Considerăm că înlăturarea sintagmei „raporturi comerciale” din conținutul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal nu afectează concepția reglementării infracțiunii de conflict de interese, în raport cu împrejurarea că textul rămas în fondul legislativ va avea în vedere „raporturile de muncă” ale persoanelor vizate de normă, raporturi care absorb vechile raporturi comerciale, în raport cu împrejurarea că prin dispozițiile art. 230 lit. c) și i) din Legea nr. 71/2011 pentru punea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil[4] se prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată sintagma „contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contracte civile”.
Având, însă, în vedere că actualul Cod penal a intrat în vigoare ulterior Codului civil nu putem să nu observăm că ipoteza ivită, luată în analiză de Curtea Constituțională, s-ar putea înscrie în dispozițiile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 republicată privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care reglementează evenimentele legislative implicite, și conform cărora „În cazuri deosebite în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor actelor normative contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite”.
Într-un asemenea context o decizie a Curții Constituționale cu caracter interpretativ, prin care s-ar fi statuat că sintagma „raporturi comerciale”, are a fi citită „raporturi civile”, în sensul noului Cod civil, credem că ar fi fost bine venită și pertinentă în raport cu normele exprese din Codul civil, care prevăd înlocuirea sintagmei „contracte comerciale” cu sintagma „contracte civile”.
Evident că o astfel de apreciere nu justifică lipsa de intervenție a Consiliului Legislativ care, în conformitate cu alin. (2) al art. 67, a menţionat, avea obligația de a identifica toate dispozițiile legale care au suferit evenimente legislative implicite și să propună Parlamentului și respectiv, Guvernului măsurile necesare de modificare a acestora. Acest lucru se putea realiza prin legea de punere în aplicare a Codului penal.
Relativ la dispozițiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, Curtea, declarând neconstituționalitatea sintagmei „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din construcția textului cuprins în art. 308 alin. (1) din Codul penal, operează o intervenție severă asupra normei, reținând „printr-o observare a istoricului normei”, în raport cu introducerea infracțiunii de conflict de interese în vechiul Cod penal, abia prin Legea nr. 278/2006, că legiuitorul „în mod evident” a exclus de la incriminare activitatea infracțională, descrisă în latura obiectivă a infracțiunii analizate, atunci când subiecții infracțiunii își desfășoară activitatea în mediul privat, asemenea persoane neîndeplinind atribuții publice în realizarea activităților pe care le desfășoară (paragraful 31).
Trebuie însă, să observăm că această alegație este raportată la conținutul Expunerii de motive la Legea nr. 278/2006.
Relativ la reglementarea din noul Cod penal, Curtea constată, pe de o parte, că extinderea sferei subiecților activi ai infracțiunii de conflict de interese și cu privire la persoanele private este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, cu referire la dreptul la muncă și libertățile economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens, iar, pe de altă parte, Curtea afirmă că, „protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea de protejare a unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor” (paragraful 34), apreciind, deopotrivă, că dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, răspunderea din dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal.
Aceste din urmă alegații ale Curții sunt doar afirmate. Nu constatăm o judecată de valoare a Curții care să genereze concluziile la care aceasta a ajuns.
Credem că un efort de motivare era absolut necesar din mai multe perspective.
Astfel, este greu de acceptat pur și simplu concluzia Curții, în sensul că nu există un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată în cazul subiectului activ – persoană juridică privată și interesul individual al persoanelor, în condițiile în care din observarea reglementării penale se poate constata că varianta infracțională reglementată de art. 308 este una atenuată, legiuitorul prevăzând reducerea pedepsei cu o treime, tocmai în considerarea subiecților activi ai infracțiunii care nu sunt funcționari publici și nici funcționari în sensul art. 175 alin. (2) al Codului penal, această categorie de subiecți fiind specifică incriminării infracţiunii în forma sa tip, de bază.
Apoi, doctrina în materie penală relativă la subiectul infracţiunii în discuție a semnalat schimbarea de paradigmă operată prin noul Cod penal în materia reglementării conflictului de interese, susținând intenția legiuitorului de a încrimina inclusiv subiecți de drept privat. S-a susținut, în acest sens, că, în latura obiectivă a infracțiunii de conflict de interese intră și participarea la luarea unei decizii, activitate care semnifică îndeplinirea unor atribuții de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată în colectiv, de mai multe persoane, de exemplu o comisie. De asemenea, s-a susținut că un „conflict de interese” implică un conflict între datoria față de angajator și interesele personale ale funcționarului, în care acesta are interese, în calitatea sa de persoană privată, care ar putea influența necorespunzător îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților de serviciu[5].
Schimbarea de paradigmă săvârșită prin noul Cod penal vizează și alte infracțiuni, la care se referă expres dispozițiile art. 308 Cod penal, printre care este enumerată, de exemplu, infracțiunea de luare de mită, care poate avea ca subiect activ inclusiv salariatul din cadrul unei persoane juridice de drept privat, precum și directorul unei bănci care a solicitat și primit o sumă de bani pentru acordarea unui împrumut unei firme private[6].
Fenomenul corupției extinse, în sensul său cel mai larg, care absoarbe conflictele de interese pare a fi impus această abordare, care, de altfel nu este nouă, căci, de exemplu, în art. 1 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea infracțiunilor de corupție, printre persoanele susceptibile să răspundă pentru fapte de corupție sunt enumerate și cele „care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici [lit. b)].
Într-un eventual control de constituționaliatate al dispozițiilor Legii nr. 78/2000, după modelul controlului efectuat asupra art. 301 alin. (1) din Codul penal, cu consecința înlăturării sintagmei „societăți comerciale”, dat fiind că legislația în vigoare nu o mai consacră, credem că ar ataca chiar rațiunea normei prin care se pune în evidență o reală chestiune de politică penală a statului în materia faptelor de corupție, domeniul fiind rezervat legislativului, iar nu Curții Constituționale.
De aceea credem că, concluziile Curții, reținute în decizia rezumată, ar fi trebuit să fie rezultatul unui raționament aplicat pe bază de argumente serioase, care să convingă asupra inexistenței unui echilibru just între interesul general și cel individual.
Evaluările Curții, însă, sunt axate pe expunerea de motive a legii care a introdus pentru prima dată în legislația penală infracțiunea de conflict de interese, deși împrejurarea, contextul socio-economic și european era cu totul diferit la data elaborării noii legislații penale. În acest context, nu pot fi trecute cu vederea recomandările făcute României prin Raportul de conformitate pentru România din 2010 întocmit de Grupul statelor împotriva corupției (GRECO), relative la încriminarea faptelor de corupție și conflictul de interese, în sensul extinderii sferei subiecților activi ai infracțiunilor și încriminarea inclusiv a actelor/omisiunilor care nu intră în competența funcționarilor.
Asemenea recomandări au fost făcute tocmai în contextul elaborării legii de punere în aplicare a noului Cod penal și intrării în vigoare a Codului penal, pornind de la realități românești evaluate în diverse etape. Or, această realitate vine să combată ideea potrivit căreia nu ar exista o justificare criminologică pentru reglementarea conflictului de interese în forma prevăzută de art. 308 alin. (1) din Codul penal și, în egală măsură, ideea caracterului nenecesar al reglementării, pentru simplul motiv că există și alte instrumente nepenale împotriva actorilor din mediul privat.
În alte cuvinte, realitățile cu care se confruntă România nu mai pot pune în discuție justul echilibru între interesul general al societății și interesele individuale, cu consecința tragerii unei concluzii cât privește lipsa de proporționalitate reținută de către Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr. 603/06.10.2015 mai sus rezumate ci, dimpotrivă.
Evident că, toate aceste referințe legate de necesitatea reglementării unei variante atenuate a infracțiunii de conflict de interese se impuneau a fi fost consemnate în Expunerea de motive a Legii privind Codul penal sau a Legii de punere în aplicare a noului Cod penal, expunerea de motive fiind un instrument de prezentare și motivare a soluțiilor legislative preconizate în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative.
Inițiatorul legii s-a rezumat, însă, în problema analizată, la o simplă prezentare a necesității intervenției legislative, fără motivarea adevată a soluțiilor legislative preconizate, astfel că aria de acțiune a Curții Constituționale a fost lăsată deschisă.
Cu toate acestea, credem că alegațiile Curții trebuiau să pornească de la o analiză a rațiunii reglementării, prin observarea obiectului juridic al infracțiunilor de serviciu, astfel cum sunt acestea reglementate în noul Cod penal, o astfel de analiză impunându-se în raport cu faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod penal a extins sfera acestor infracțiuni, incluzând printre multe alte infracțiuni și infracțiunea de conflict de interese.
Aceeaşi analiză ar fi permis Curții să identifice valorile sociale pe care legiuitorul a înțeles să le apere prin măsuri de Drept penal. Numai într-un astfel de context Curtea putea face o analiză convingătoare a proporționalității, respectiv a justului echilibru dintre interesul general al societății și interesele individuale.
În același context, se putea identifica intenţia legiuitorului în redactarea normei cuprinse în art. 308 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională nefiind abilitată să se substituie puterii legiuitoare în stat, cu consecinţa impunerii unui alt cadru legislativ, decât cel imaginat prin politicile publice ale Statului Român, elaborate de Guvernul României.
III. Cu privire la deciziile Curţii Constituţionale referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate ale unor dispoziţii din Codul de procedură penală al României, constatăm că până în prezent Curtea Constituţională a pronunţat/publicat un număr de 20 decizii de admitere a unor excepţii de neconstituţionalitate.
O analiză a acestor decizii permite observarea materiilor în care Curtea Constituţională a intervenit asupra reglementărilor penale.
Astfel, relativ la faza de urmărire penală, Curtea s-a pronunţat în materii precum:
– renunţarea la urmărirea penală;
– plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală;
– redeschiderea urmăririi penale;
– metodelor speciale de supraveghere şi cercetare.
O altă materie în care s-a pronunţat Curtea vizează Camera preliminară (art. 342–348 C.pr.pen.).
Relativ la faza de judecată, Curtea s-a pronunţat în următoarele materii:
– recursul în casaţie;
– contestaţia în anulare;
În cadrul procedurilor speciale reglementate de Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunţat în materii, precum:
– acordul de recunoaştere a vinovăţiei;
– contestaţia privind durata procesului.
Totodată, Curtea s-a pronunţat în materia Controlului judiciar şi arestului la domiciliu, în domeniul incompatibilităţilor, cât şi în alte domenii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 553/2015; Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2015; Decizia Curţii Constituţionale nr. 76/2015; Decizia Curţii Constituţionale nr. 166/2015).
O analiză a conţinutului acestor decizii pune în evidenţă următoarele:
A. Cu privire la reglementările ataşate fazei de urmărire penală:
– Prin decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi a constatat că soluţia legislativă, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională.
– Prin decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 27 ianuarie 2016, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi prin extindere, ale 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, prin împiedicarea accesului la justiţie, în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală.
– Prin decizia nr. 496 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 22 septembrie 2015, Curtea a constatat că soluţia legislativă prevăzută de 335 alin. (4) din Codul de procedură penală prin care judecătorul de cameră preliminară hotărăște „fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională.
Relativ la aceste decizii Curtea a reţinut că, în esenţă, legiuitorul Codului de procedură penală [cu referire la dispoziţiile art. 334 alin. (4), art. 341 alin. (5) C.pr.pen.] şi al legii de punere în aplicare a Codului de procedură penală, nr. 255/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013 [cu referire la dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], prin reglementările operate în materiile în discuţie a înţeles să implementeze în legislaţie Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1997, prin care Curtea a statuat că „actele şi măsurile luate de procuror în cursul procesului penal trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti”, însă, raţiunea acestei decizii nu a fost pe deplin evaluată şi preluată în construcţia normelor juridice – obiect al controlului de constituţionalitate pendinte -, prin aceea că nu s-a reglementat în aşa măsură, încât textele finale să fie de natură să demonstreze că un asemenea control judecătoresc este unul efectiv, iar nu unul formal, lipsit de garanţiile specifice procesului echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Astfel, cu referire la dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea a apreciat că procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) C.pr.pen. vizează soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată în condițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.pr.pen., cu consecinţa dispunerii începerii judecăţii, context în care Încheierea pronunţată are valenţele unei rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală, în înţelesul Convenţiei, asociindu-se celor trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, prevăzute în Codul de procedură penală, reglementate de art. 307, referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin întocmirea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată.
Fiind vorba de formularea unei acuzaţii în materie penală Curtea a statuat necesitatea prezenţei, în reglementare, a tuturor garanţiilor care consacră procesul echitabil, respectiv a principiilor contradictorialităţii, egalităţii de arme, atât în privinţa laturii penale, cât şi a celei civile, aspect sub care Curtea a sesizat că persoana vătămată şi suspectul nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii, dispoziţiile art. 341 alin. (2) C.pr.pen. prevăzând că plângerea în discuţie se comunică doar procurorului şi părţilor, în sensul art. 32 C.pr.pen., normă care atribuie calitatea de părţi în procesul penal inculpatului, părţii civile, părţii responsabile civilmente, nu şi persoanei vătămate şi suspectului, norma cuprinsă în art. 32 având raţiune din perspectiva împrejurării că vizează situaţia în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, nu şi situaţia în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, precum în cazul analizat, astfel că s-a apreciat că subiecţii procesuali principali (partea vătămată şi suspectul) sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil, fiindu-se înfrânt şi dreptul la apărare.
Mai mult, Curtea a reţinut că în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie inclusiv verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, cu consecinţe asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, reprezentată de faza judecăţii propriu-zise.
De asemenea, Curtea a reţinut că participarea procurorului în toate procesele penale îşi are temeiul în dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară şi se justifică prin aceea că acesta reprezintă interesele generale ale societăţii, apărând ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, context în care apare ca lipsită de relevanţă calitatea procesorului de subiect procesual/participant într-o anumită procedură judiciară, concretă.
Relativ la „împiedicarea accesului la justiţie” în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală, constată prin decizia nr. 733/2015 context în care au fost declarate neconstituţionale dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, ne permitem câteva observaţii şi anume:
Reglementarea penală în discuţie instituie accesul la justiţie al tuturor persoanelor interesate, cărora normele penale le atribuie dreptul de a formula plângere împotriva soluţiei procurorului de renunţare la urmărirea penală. În acest sens, pot fi observate dispoziţiile art. 18 din Cod, potrivit cu care în cazul renunţării la urmărirea penală suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal, art. 319 alin. (1) C.pr.pen. care reglementează continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau inculpatului – pentru ipoteza în care este necesară administrarea de noi mijloace de probă pentru a dovedi existenţa unui alt caz de netrimitere în judecată (precum clasarea), decât cel reţinut de procuror prin ordonanţă (renunţarea la urmărirea penală), art. 340 C.pr.pen., care reglementează plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, acordând dreptul persoanei a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărire penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 C.pr.pen., de a face plângere în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară, potrivit legii.
Curtea a verificat, însă, eficacitatea accesului la justiţie, prin aceea că legiuitorul nu s-a preocupat de reglementarea expresă a unei soluţii legislative puse la îndemâna judecătorului de cameră preliminară în ipoteza învestirii acestuia cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului de renunţare la urmărirea penală formulată de persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet, rezumându-se la a se referi exclusiv la posibilitatea admiterii plângerii şi schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin acestea nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c), C.pr.pen.], soluţie identificată şi în cazul prevăzut de art. 341alin. (7) pct. 2 lit. d) C.pr.pen.-, pentru ipoteza în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale.
Inadvertența sancționată de Curte nu împiedică, însă, ca şi în absenţa unei intervenţii legislative asupra Codului de procedură penală (în sensul transpunerii în legislaţie a deciziei Curţii Constituţionale, menţionate), judecătorului de cameră preliminară să fie abilitat să schimbe o soluţie de renunţare la urmărirea penală cu una de clasare (de exemplu, când constată în cadrul procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată că fapta nu există ori că nu este prevăzută de legea penală, sau nu a fost săvârşită de către suspect/inculpat). Temeiul unei astfel de soluţii este reprezentat de dispoziţiile art. 6 din Convenţie, respectiv de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie, judecătorul fiind abilitat să aplice direct normele Convenţiei, conform dispoziţiilor constituţionale. În niciun caz, judecătorul de cameră preliminară nu va putea respinge ca inadmisibilă o asemenea plângere pentru motivul formal că noul Cod nu conţine o dispoziţie expresă în cazul renunţării la urmărirea penală, un astfel de raţionament fiind contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţia României, care prevăd că judecătorul va fi obligat să aplice direct norma constituţională, respectiv convenţională, ori de câte ori în dreptul intern nu beneficiază de o reglementare expresă în materie.
Mai mult judecătorul este obligat să observe principiul legalităţii reglementat în Partea Generală a Codului, căci principiile care guvernează procesul penal se aplică şi în cazul procedurilor speciale sau simplificate, prevăzute de Cod.
– Prin decizia nr. 496/2015, Curtea a constatat că soluţia legislativă prevăzută de 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăște „fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională.
Norma în discuţie reglementează reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia, arătând că, sub sancţiunea nulităţii, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.
Curtea susţine că, în procesul de confirmare a măsurii, judecătorul de cameră preliminară este obligat să examineze şi temeinicia unei astfel de cereri, pentru a aprecia dacă redeschiderea cazului este sau nu inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă, nu doar legalitatea măsurii, context în care a apreciat aplicabilitatea art. 6 din Convenţie, căci indiferent de situaţia juridică analizată, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzaţie în materie penală, în sensul jurisprudenţei CEDO şi al deciziei nr. 599/2014, astfel că dreptul la apărare şi la contradictorialitatea dezbaterilor se impun a fi respectate.
În legătură cu această decizie manifestăm rezerve, căci în procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale judecătorul de cameră preliminară nu verifică aspecte ce ţin de fondul cauzei şi nici nu stabileşte vinovăţia suspectului sau inculpatului, controlul judiciar rezumându-se la aspectele de legalitate şi temeinicie ale ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale.
În concepţia Codului, procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale s-a dorit a fi una necontradictorie, astfel că garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Constituţie nu sunt necesare. Chiar Curtea Europeană s-a pronunţat asupra inaplicabilităţii art. 6 din Convenţie într-o procedură prin care se urmărește redeschiderea unei proceduri penale (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, pronunţată în Cauza Oberschlick împotriva Austriei, cererile nr. 19255/92 şi nr. 655/93, Decizia din 25 mai 1999 pronunţată în cauza Dankevich împotriva Ucrainei, cererea nr. 40679/1998, Decizia din 6 ianuarie 2000, pronunţată în cauza Sonnleitner împotriva Austriei, cererea nr. 34813/97, decizia din 20 martie 2001, pronunţată în cauza Kucera împotriva Austriei, cererea nr. 40072/1998).
Numai procedurile ulterioare autorizării reînvestirii instanţei penale pot fi considerate ca vizând temeinicia unei acuzaţii în materie penală (hotărârea din 3 octombrie 2000, pronunţată în cauza Lőtter împotriva Austriei, parag. 18-19).
Raționamentul este convingător, căci numai după confirmarea redeschiderii urmăririi penale reintră în discuție toate normele cuprinse în titlul I al părții speciale a Codului de procedură penală, inclusiv cele care consacră cazurile considerate ca reprezentând formularea unei acuzații în materie penală, în sensul Convenției, vizate de dispozițiile art. 307, art. 309, art. 327 lit. a) C.pr.pen., menționate.
În acest sens, ne raliem argumentelor furnizate prin Opinia separată la decizia Curții Constituționale nr. 496/2015, cu atât mai mult, cu cât constatăm că suspectul, respectiv inculpatul beneficiază, după redeschiderea urmăririi penale, de toate garanțiile specifice procesului echitabil (contradictorialitate, oralitate), ca efect al pronunțării deciziei Curții Constituționalității nr. 598 din 21 octombrie 2014, mai sus rezumate, anterioară deciziei nr. 496 din 23 iunie 2015, inclusiv de garanțiile la care face referire decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, de asemenea anterioară deciziei nr. 496 din 23 iunie 2015.
Sub toate aceste aspecte considerăm că prin decizia pronunțată Curtea Constituțională și-a depășit atribuțiile, căci reglementarea cadrului procesual în procesele penale, prin instituirea regulilor de desfășurare a procesului, a procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma juridică numai în măsura în care aceasta aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale sau a altor principii de rang constituțional, ceea ce nu este cazul în ipoteza dată.
– În raport cu considerațiunile expuse în cuprinsul deciziilor Curții Constituționale mai sus rezumate se impune și analiza Deciziei Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în 341 alin. (10) C.pr.pen., potrivit căreia „judecătorul de cameră preliminară se pronunță fără participarea procurorului și a inculpatului este neconstituțională”.
Curtea a apreciat că, în mod simetric, dispozițiile care consacră dreptul la contestație împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care se admite plângerea și se dispune începerea judecății trebuie să respecte exigențele procesului echitabil, dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și ale art. 6 din Convenție fiind pe deplin aplicabile, rațiunile identificate de Curte pentru faza judecării plângerii împotriva soluțiilor de netrimitere sau neurmăririi penale fiind identice și, deci, valabile și în ceea ce privește judecata contestației cu privire la modul în care au fost soluționate excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, motiv pentru care au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 347 alin. (10) C.pr.pen., pentru motivul că acestea nu respectă exigențele de contradictorialitate, specifice procesului echitabil.
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/27.01.2015.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670/03.08.2006.
[3] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845/13.11.2015.
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409/10.06.2011.
[5] Ghidul Organizației Economice de Cooperare și Dezvoltare (OEDO) pentru rezolvarea conflictului de interese în administrarea publică, citat de Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, în Drept penal. Partea Specială, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 509.
[6] Idem, p. 447.
Prof. univ. dr. Lidia Barac
* Pentru partea a treia a acestui articol click aici. Pentru prima parte click aici.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
