Aprecieri cu privire la desființarea înscrisurilor falsificate
25 martie 2016 | Mihai-Costin TOADER
1. În cuprinsul acestui articol vom trata o chestiune de drept întâlnită în cursul procesului penal, fie în faza de judecată, în momentul epuizării acțiunii penale, fie în procedura derivată atribuită în competența judecătorului de cameră preliminară, prevăzută de art. 549 ind. 1 Cod de procedură penală, respectiv desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, într-o situație particulară. Deși legiuitorul nu antamează sfera de incidență a noțiunii de înscris falsificat, apreciem că în această categorie pot intra deopotrivă atât înscrisurile falsificate sub aspect material (prin alterare scrierii ori a subscrierii sau prin contrafacerea acestora), cât și înscrisurile falsificate sub aspect intelectual (prin atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări), atât înscrisurile oficiale, cât și înscrisurile sub semnătură privată. Chestiunea litigioasă ce va face obiectul analizei se va referi la situația des întâlnită în practica judiciară, atunci când sunt constatate existența unor înscrisuri falsificate, însă acestea, din diverse motive, nu se află la dosarul cauzei și nu pot fi analizate ex propriis sensibus de către organele judiciare, deși este neîndoielnică existența acestora, precum și faptul că au generat consecințe juridice. Cu frecvență mare sunt cauzele ce privesc infracțiuni care au ca obiect material diverse forme de înscrisuri (ex: falsul în înscrisuri sub semnătură privată prin alterare) sau infracțiuni ce au ca efect producerea unor înscrisuri falsificate (falsul intelectual), ori infracțiuni cu un conținut constitutiv complex ce absorb în latura obiectivă elemente de fals (ex: infracțiunea de evaziune fiscală, prevazută de art. 9, lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale).
2. În conformitate cu art. 315, alin. (2) din Codul de procedură penală, ordonanța de clasare a procurorului trebuie să cuprindă printre dispozițiile complimentare și dispoziția privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunere de desființare totală sau parțială a unui înscris. În mod corelativ, legiuitorul a instituit o procedură specială de desființare a unui înscris în cazul clasării, reglementată de art. 549 ind. 1 Cod de procedură penală. Totodată, pentru întregirea tabloului, în conformitate cu art. 404, alin. (4) Cod de procedură penală, dispozitivul hotărârii judecătorești trebuie să cuprindă, printre altele, restabilirea situației anterioare și soluționarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei. În ceea ce privește restabilirea situației anterioare, legea de procedură penală atribuie această calitate, exclusiv instanței de judecată (s.n. nu procurorului, judecătorului de drepturi și libertăți sau judecătorului de cameră preliminară), care poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acestei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă (art. 256 Cod de procedură penală). În privința explicitării noțiunii de înscris, Codul de procedură penală nu cuprinde o definiție a acestora, limitându-se la a fi considerate mijloace de probă, dacă din conținutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului (art. 198 Cod de procedură penală). Definiția acestuia se regăsește în Codul de procedură civilă, art. 265 edictând faptul că înscrisul este considerat ca fiind orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau un fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare. În privința clasificării acestora, doctrina procesual civilă este generoasă[1], făcând delimitarea legală și jurisprudențială între înscrisurile autentice și înscrisurile sub semnătură privată. În privința înscrisurilor autentice, Codul de procedură civilă reclamă îndeplinirea cumulativă a 3 condiții (să fie întocmit sau, după caz, primit, și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către altă persoană învestită de stat cu autoritatea publică, agentul instrumentator al actului să fie competent din punct de vedere material și teritorial, înscrisul să fie întocmit cu respectarea formalităților prevăzute de lege pentru a fi considerat autentic), în timp ce înscrisul sub semnătură privată este suficient să poarte semnătura părților, indiferent de suportul său material. În materie penală, legiuitorul a simțit nevoia să definească înscrisul oficial, acesta fiind orice înscris care emană de la o autoritate publică, instituție publică sau de la altă persoană juridică care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică ori de la o persoană juridică care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, fără însă a indica ce cuprinde noțiunea de înscris sub semnătură privată, în ciuda faptului că în art. 322 și art. 323 Cod penal, sunt consacrate 2 texte de incriminare (falsul în înscrisuri sub semnătură privată și uzul de fals) în care acest tip de înscris este fixat ca obiect material sau produs al infracțiunii. Obiectul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este înscrisul preexistent alterării, în cazul în care falsul se realizează în această modalitate, în ipoteza falsificării unui înscris sub semnătură privată prin contrafacere, înscrisul falsificat va reprezenta produsul infracțiunii, iar nu obiectul material al acesteia (aceasta constituind un exemplu de infracțiune de rezultat fără obiect material)[2]. Interpretând per a contrario, înscrisul sub semnătură privată este orice alt înscris ce nu intră sub incidența definiției legii penale a înscrisului oficial.
3. În mod legitim, s-a ridicat în practica judiciară problema desființării înscrisurilor falsificate atunci când acestea nu se află în materialitatea lor la dosarul cauzei, din rațiuni obiective (ex: au fost distruse fortuit până la demararea anchetei penale) sau subiective (ex: făptuitorul ascunde aceste mijloace de probă), însă din probatoriul administrat reiese faptul că acestea au produs consecințe juridice, deși erau false și că sunt susceptibile de a se afla în circuitul civil, organele judiciare neputând intra în posesia acestora pentru a le examina. Se observă că instanța sesizată este cea penală, cauza neavând natura unei acțiuni civile, nici în situația în care obiectul sesizării îl constituie desființarea unui înscris.[3] Apreciem și noi că față de aceste modificări legislative, își încetează existența Decizia nr. 2/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată cu ocazia soluționării unui recurs în intersul legii[4] prin care procurorul dobândea legitimarea procesuală activă de a pune în mișcare acțiunea civilă prin solicitarea desființării unui înscris, atunci când acțiunea penală a fost stinsă în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.
Într-o opinie, se consideră că procurorul nu poate să solicite instanței și nici aceasta nu poate să dispună desființarea unor înscrisuri falsificate atâta vreme cât existența materială a acestora nu a fost constată personal de organele judiciare, practic neputându-se desființa ceva ce nu s-a găsit. Considerăm că desființarea unui înscris presupune, în opinia noastră, extragerea și retragerea din circuitul civil a înscrisului și implicit estomparea posibilității ca acesta să mai producă consecințe juridice. Desființarea înscrisului apreciem că trebuie să producă efecte retroactive, deși acest acest aspect ar putea primejdui stabilitatea și securitatea dinamică a circuitului civil, dispoziția de scoatere din circuitul civil având rolul de a eradica toate consecințele juridice produse de un înscris falsificat. Desigur că pentru a asigura efectivitatea acestei măsuri de procedură, judecătorul delegat cu executarea trebuie să comunice tuturor persoanelor fizice sau juridice ce au folosit aceste înscrisuri, în măsura în care acestea sunt sau pot fi cunoscute cu minime diligențe, o copie a hotărârii, nu doar instituțiilor publice, așa cum aparent normează art. 580, alin. (4) din Codul de procedură penală, acest alineat făcând referire la o altă situație premisă, respectiv necesitatea menționării în scriptele unei instituții publice Este adevărat că înscrisul se bucură de prezumția de legalitate și autenticitate până se constată contrariul, însă din momentul în care instanța penală antamează neveridicitatea acestuia este imperativ să înceteze efectele produse de acesta atât pentru viitor, cât și pentru trecut. Ar fi un fine de neprimit acceptarea tezei că prin desființarea înscrisurilor falsificate acestea sunt scoase din uzul juridic și nu mai mai pot produce consecințe de la acel moment înainte, dispoziția de desființare a unui înscris falsificat fiind o situație particulară de restabilire a situației anterioare ce presupune ipso facto un efect retroactiv.
Într-o altă opinie la care ne raliem, procurorul este obligat să sesizeze instanța penală cu propunerea de desființare a unui înscris falsificat, chiar și în situația în care aceste înscrisuri nu au fost identificate de către organele de urmărire penală, însă au reprezentat mijlocul de comitere al unei infracțiuni sau produsul acesteia. Este adevărat că trebuie analizat de la caz la caz motivul pentru care aceste mijloace de probă nu au putut fi administrate la dosarul cauzei, însă chiar și atunci când există certitudinea că înscrisurile nu mai există în materialitatea lor și desființarea acestora se impune pentru a anula efectele juridice produse până la momentul dispariției acestora. În sprijinul acestei teze vine și art. 580, alin. (5) din Codul de procedură penală, ce reglementează punerea în executare a dispozițiilor civile din hotărâre, statuându-se faptul că în situația în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află în original la dosar, instanța va trimite o copie de pe hotărâre instituțiilor publice care dețin o copie a acestuia sau care dețin înregistrarea unor mențiuni cu privire la acesta.
4. Un ultim aspect deosebit de interesat, ce merită a fi supus exegezei este faptul că că înscrisul poate fi desființat parțial sau integral. Această prevedere este explicitată eliptic în cuprinsul art. 580 Cod de procedură penală. Astfel, când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea sa, se face mențiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parțială, numai pe paginile ce conțin falsul, în timp ce instanța când constată existența unui interes legitim, cu mențiunile arătate mai sus, poate dispune eliberarea unei copii, de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat, în aceleași condiții instanța putând dispune restituirea înscrisului oficial parțial falsificat. În privința anulării parțiale sau totale a înscrisurilor falsificate, apreciem că sub această cupolă pot intra doar acele documente care conțin mai multe pagini și numai unele din mențiunile înscrisului sunt alterate sub aspect material sau intelectual, fiind necesară excluderea din circuitul civil doar a filelor respective. În măsura în care conținutul paginilor, atât a celor autentice, cât și a celor falsificate se află în relație de interdependență, apreciem că nu se poate dispune anularea parțială a înscrisului pentru că există riscul ca înscrisul să nu mai corespundă voinței emitentului, consemnările trunchiate ale acestuia putând produce alte efecte juridice decât cele scontate. Adaptând în mod corespunzător regulile de interpretare ale actului juridic, prevăzute de art. 1266–1269 Cod civil, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăruia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, în consecință fiind necesar a se analiza de către judecător dacă o anulare parțială nu ar determina, în esență, posibilitatea interpretării nesistematice a înscrisului rămas astfel în circuitul civil. Având în vedere dispozițiile legii civile celei mai asemănătoare situației deduse, respectiv art. 1255, alin. (2) și (3) din Codul civil, considerăm că în situația în care înscrisul este desființat parțial, clauzele anulate de către instanța penală, respectiv paginile ce conțin scrieri sau subscrieri false ar trebui înlocuite cu dispozițiile legale aplicabile, pentru ca înscrisul să redobândească corp juridic și implict să poată ființa în circuitul civil.
5. În concluzie, apreciem că desființarea unor înscrisuri ce se dovedesc a fi false în cursul procesului penal trebuie să se realizeze atât în situația dezirabilă în care acestea se află în materialitatea lor la dosarul cauzei, dar și atunci când nu au putut fi administrate de către organele judiciare, însă există convingerea, dincolo de orice dubiu rezonabil, că au existat și au produs consecințe juridice, deși erau alterate sub aspect fizic sau intelectual. Mai mult decât atât, acredităm ideea că anularea înscrisurilor falsificate ce presupune retragerea acestora din circuitul civil, trebuie să producă efecte viitoare, dar și retroactive, excluderea definitivă din uz a acestora presupunând că acestea nu s-au manifestat niciodată în circuitul juridic atâta vreme cât nu reflectă voința fidelă a emitentului sau realitatea faptică, deși nu se poate face abstracție de existența acestora în formă fizică, motiv tocmai pentru care există o consacrare legală a unei proceduri ca instanța să poată dispune desființarea acestora.
[1] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, ”Drept procesual civil”, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 421.
[2] Mihail Udroiu, ”Drept penal. Partea Specială”, Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 445.
[3] Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colectivul, ”Noul Cod de procedură penală comentat”, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 1307.
[4] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 27.05.2011.
Mihai-Costin Toader
Ofițer de poliție judiciară, IPJ Dâmbovița-Serviciul de Investigare a Criminalității Economice
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
