« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Comisia Europeană: Geoblocarea în retail-ul online este larg răspândită în Uniunea Europeană
28.03.2016 | Răzvan PELE, Sandra OLĂNESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Recent, în data de 18 martie 2016, Comisia Europeană („Comisia”) a publicat concluziile preliminare ale investigației sectoriale privind comerțul electronic la nivelul Uniunii Europene, aflată în curs din 6 mai 2015. Prima investigație sectorială majoră a fost lansată în mandatul comisarului european responsabil de politica în domeniul concurenței, Margrethe Vestager; această procedură a beneficiat de o atenție sporită atât din partea autorităților europene din domeniul concurenței, cât și din partea celor din Statele Membre, unele dintre acestea din urmă replicând investigația la nivel național[1].

Declanșată în contextul unei creșteri semnificative a comerțului online de produse și servicii la nivel mondial, informațiile care au stat la baza deciziei de deschidere a acestei proceduri arătau că pe teritoriul Uniunii Europene („UE”), vânzările online transfrontaliere cresc doar într-un ritm lent, Comisia dorind să identifice cauzele acestor discrepanțe.

Potrivit Comisiei, investigația sectorială în discuție este „menită să colecteze informații de pe piață pentru a permite Comisiei să înțeleagă mai bine dacă și în ce măsură barierele ridicate de întreprinderi afectează piețele europene de comerț electronic”[2]. Unul dintre obiectele investigației este reprezentat de practica de geoblocare, prin intermediul căreia comercianții cu amănuntul și furnizorii de conținut digital îi împiedică pe cumpărătorii online să achiziționeze bunuri de consum ori să aibă acces la servicii cu un conținut digital, în funcție de locul unde aceștia se află ori a țării lor de reședință, comerțul electronic transfrontalier fiind, astfel, îngrădit.

Cadrul general al declanșării investigației sectoriale

Efortul analitic reprezentat de procedura de investigație sectorială în discuție se alătură acțiunilor întreprinse de Comisie în virtutea Strategiei privind Piața Unică Digitală („Strategia”), având drept scop eliminarea impedimentelor care obstrucționează comerțul electronic transfrontalier.

Sectorul comerțului electronic transfrontalier prezintă o relevanță deosebită, din perspectiva politicii de unificare a piețelor la nivelul UE, precum și faptul că Strategia a fost concepută ca unul dintre „principalii piloni meniți să asigure facilitarea accesului consumatorilor și afacerilor la bunurile și serviciile online din Europa. Comerțul transfrontalier electronic are potențialul de a contribui la integrarea pieței unice a UE, deoarece utilizatorii preferă să cumpere onine produse dintr-un alt Stat Membru decât să traverseze granița și să cumpere direct din magazine”[3].   

În ceea ce privește gradul de penetrare al pieței al acestei forme de comerț modern, Raportul arată faptul că comerțul electronic transfrontalier prezintă totuși o importanță redusă în unele State Membre, spre exemplu, în cazul României, unde numai 2% din consumatori realizează cumpărături online transfrontaliere, comparativ cu Luxemburg, unde 68% dintre consumatori folosesc acest mijloc[4].

Investigația sectorială a fost concentrată, în special, asupra potențialelor bariere ridicate de întreprinderi în calea comerțului electronic transfrontalier având ca obiect bunuri și/sau servicii care sunt cel mai des achiziționate de consumatori, cum ar fi electrocasnice și aparatură electronică, îmbrăcăminte și încălțăminte, precum și conținut digital.

Pentru obținerea informațiilor relevante, Comisia a transmis chestionare către diverși retaileri online, furnizori online, furnizori de instrumente de comparare a prețurilor, precum și furnizori de servicii de plată. Printre respondenți s-au numărat și 14 companii românești din sectorul comerțului electronic de bunuri de larg consum și 6 întreprinderi din domeniul comercializării de conținut digital online[5].

Potrivit Raportului[6], în ceea ce privește bunurile de consum, mai mult de o treime din retailerii online care au răspuns la chestionare au recunoscut că strâng informații privind localizarea utilizatorilor în scop de geoblocare.

Cu referire la conținutul digital, 284 de respondenți din categoriile sus-menționate au participat la investigație, dintre care 9 întreprinderi care oferă servicii de rețea virtuală privată (VPN) și de routare IP (Internet Protocol). Majoritatea furnizorilor (68 %) au răspuns că recurg la geoblocarea utilizatorilor din alte State Membre ale UE, practică realizată, în principal, pe baza adresei IP a utilizatorului care identifică și localizează un computer/smart phone[7].

Geoblocarea din perspectivă conceptuală

Geoblocarea a fost definită de Comisie ca reprezentând acele practici comerciale prin care furnizorii online îi împiedică pe utilizatori să aibă acces la și să achiziționeze bunuri de larg consum/servicii cu conținut digital oferite pe site-ul lor, din cauza locației utilizatorului într-un stat membru diferit de cel al furnizorului[8].

Cu alte cuvinte, este vorba despre un comportament care are ca rezultat o discriminare negativă a consumatorilor după criteriul geografic, ce duce la restricționarea pieței comercializării online de produse și servicii cu caracter transfrontalier la nivelul UE. Un asemenea comportament contravine normelor UE în materie de concurență și împiedică unificarea pieței digitale a UE, Strategia fiind în dificultate de implementare.

Formele pe care geoblocarea le poate îmbrăca sunt diverse, cea mai răspândită fiind aceea a refuzului de a livra în străinătate, urmată de refuzul de a accepta plata, sau redirecționarea și blocarea accesului la website, acestea din urmă având, însă, o frecvență mai redusă.

Izvorul preponderent al practicilor de geoblocare este reprezentat din deciziile comerciale unilaterale ale retailerilor, această practică restrictivă putând rezulta și din limitările contractuale cuprinse în acordurile dintre retaileri și furnizori. Dintre respondenții chestionarelor, mai mult de unul din zece retaileri au recunoscut existența restricțiilor contractuale de a vinde dincolo de granițe[9].

În plus, s-a constatat o tendință mai pregnantă de aplicare a practicilor de geoblocare de către retailerii care înregistrează o cifră de afaceri mai mare[10], față de retailerii mai mici, fapt ce poate conduce la concluzia că aceste practici, cu un puternic caracter anticoncurențial, încurajează, într-o anumită măsură, abuzul de poziție dominantă.

În schimb, Comisia[11] a apreciat că dacă geoblocarea se bazează pe decizii de afaceri unilaterale luate de o întreprindere de a nu vinde în străinătate, unui astfel de comportament al unei întreprinderi care nu ocupă o poziție dominantă pe piață nu i se pot aplica normele UE în materie de concurență.

Sub aspect conceptual, este notabilă distincția dintre practicile de geoblocare și geofiltrare, acesta din urmă definind comportamentele economice prin care furnizorii online permit utilizatorilor să acceseze și să achiziționeze bunuri de larg consum/servicii cu conținut digital transfrontalier, dar oferă termeni și/sau condiții diferite, în funcție de locația utilizatorului într-un stat membru diferit de cel al furnizorului[12].

Pentru a facilita înțelegerea acestei distincții, vom avea în vedere următoarele exemple oferite de către Comisie în Raport[13]:

– dacă un utilizator din Paris dorește să cumpere un anumit produs prin intermediul unui site german și este împiedicat să acceseze site-ul german, deoarece acesta a fost blocat pe baza adresei IP franceze (site-ul nefiind accesibil pentru utilizatorii aflați în afara Germaniei), vorbim despre o formă de geoblocare.

– în cazul în care utilizatorului situat în Paris nu îi este blocat accesul la site-ul german, dar, având în vedere locația sa, acesta este nemijlocit redirecționat către site-ul francez al companiei, fără posibilitatea de a reveni la alegerea sa inițială, ne confruntăm tot cu o formă de geoblocare.

– dacă utilizatorul situat în Paris poate accesa site-ul german, dar plata îi este refuzată, deoarece cardului de credit utilizat pentru plată îi corespunde o adresă din Franța sau livrarea către Franța este nepermisă în funcție de locația utilizatorului, aceasta reprezintă tot o formă de geoblocare.

– în ipoteza în care aceluiași utilizator situat în Paris îi este permis să cumpere produsul de pe site-ul german, dar în schimbul unui preț mai mare decât un utilizator similar din Germania, vorbim despre geofiltrare.

Prin urmare, geoblocarea este o limitare prin excelență a accesului și/sau a posibilității de achiziționare online a produselor și/sau serviciilor, cu alte cuvinte este o restricționare a liberei comercializări online transfrontaliere de produse și/sau servicii, în vreme ce geofiltrarea este o formă de discriminare pozitivă față de utilizatorii localizați în același Stat Membru ca și furnizorul, fiind, în același timp, și o formă de discriminarea negativă față de utilizatorii din celelalte State Membre, prin impunerea unor condiții mai oneroase.

Concluziile Comisiei

Constatările Comisiei, cuprinse în Raport, au la bază răspunsurile a mai mult de 1400 de întreprinderi active în distribuția de bunuri de larg consum și conținut digital, și trasează 7 teme principale care vor face obiectul unei ample dezbateri publice, după cum urmează:

1. Mulți retaileri nu vând transfrontalier bunuri de larg consum și aplică practici de geoblocare.[14]

În acest sens, investigația sectorială a evidențiat că 38% dintre retailerii care au răspuns la întrebări și care vând online bunuri de consum, cum ar fi îmbrăcăminte, încălțăminte, articole sportive și produse electronice de larg consum, recurg la geoblocare.

În cazul acestor produse, geoblocarea se manifestă, în special, prin refuzul de a le livra în străinătate, precum și prin refuzul metodelor de plată străine și, într-o mai mică măsură, la redirecționarea și blocarea accesului la site-ul web.

2. Cele mai multe geoblocări, în ceea ce privește bunurile de consum, se bazează pe decizii de afaceri unilaterale.[15]

Majoritatea geoblocărilor în forma refuzului de vânzare practicate de retaileri sunt izvorâte din decizii de afaceri unilaterale, iar nu din acoduri cu furnizorii. Similar, geofiltrarea are, de regulă, aceeași sursă, rareori fiind impusă de furnizori.

Unul dintre motivele pentru care retailerii refuză comerțul transfrontalier este reprezentat de costurile ridicate pe care le presupune vânzarea transfrontalieră (pe de-o parte, costurile de logistică și distribuție iar, pe de altă parte, costurile de conformare cu legislația diferitelor Statele Membre).

Comportamentul unilateral din partea întreprinderilor care nu au o poziție dominantă nu intră sub incidența normelor UE în materie de concurență.

3. Geoblocarea poate fi stabilită prin acorduri cu furnizorii.[16]

Deși majoritatea geoblocărilor rezultă din decizii de afaceri unilaterale, 12% dintre retaileri raportează restricții contractuale privind vânzările transfrontaliere pentru cel puțin o categorie de produse pe care le oferă.

Categoriile de produse în raport de care majoritatea retailerilor respondenți s-au confruntat cu cel puțin o restricție teritorială contractuală sunt articolele de îmbrăcăminte, încălțăminte și accesorii, urmate de electrocasnice, echipamente sportive și pentru activități în aer liber.

4. Geoblocarea, în ceea ce privește conținutul digital online, este utilizată pe scară largă de către respondenții din întreaga UE, fiind pusă în aplicare, în principal, prin verificarea adresei IP[17]

68% dintre respondenți au recunoscut că utilizează geoblocarea pentru a restricționa accesul la serviciile lor de conținut digital online din alte State Membre.

De regulă, geoblocarea îmbracă forma refuzului accesului la serviciul online, prin verificarea adresei IP a utilizatorilor.

5. Există diferențe relativ mari în sensul în care geoblocarea este utilizată atât între diferite tipuri de modele de afaceri, cât și între Statele Membre.[18]

Măsura în care furnizorii de servicii de conținut digital online din diferite State Membre recurg la geoblocări variază în mod semnificativ. În unele State Membre, cum ar fi Italia, doar o mică parte dintre respondenți folosesc geoblocările pentru a preveni accesul și utilizarea serviciilor lor de conținut digital online, spre deosebire de alte state, precum Marea Britanie, unde majoritatea furnizorilor utilizează geoblocările.

De asemenea, geoblocările sunt utilizate mai des de către anumiți operatori. Spre exemplu, serviciile care generează venituri din vânzarea de publicitate către terți, raportat la vânzările directe către utilizatori, par să utilizeze mai puțin geoblocările.

6. Geoblocările rezultă, preponderent, din restricțiile contractuale cuprinse în acordurile dintre furnizorii de conținut digital și titularii de drepturi. Doar o mică parte dintre respondenți recurg la ea în mod unilateral.[19]

59 % dintre furnizorii de conținut digital care au răspuns la chestionarul Comisiei au declarat că  geoblocările serviciilor de conținut digital online sunt cerute prin contract de către titularii de drepturi. În total, 68 % dintre respondenti au recurs la geoblocări.

Așadar, raportat la serviciile de conținut digital, geoblocările se bazează pe restricțiile contractuale impuse de către titularii de drepturi. Doar o minoritate dintre respondenți (circa 9 %), pun în aplicare în mod activ geoblocările, fără a fi obligați să facă acest lucru prin contract.

Geoblocarea este cea mai răspândită în acordurile de licențiere care includ conținut, cum ar fi filme, sport și seriale TV.

7. Măsura în care acordurile cu titularii de drepturi impun geoblocări variază între diferitele categorii de conținut și Statele Membre.[20]

Constatările inițiale ale Comisiei sugerează că geoblocările nu sunt impuse, în mod sistematic, de către toți titularii de drepturi în toate Statele Membre și, de asemenea, că nu sunt impuse în aceeași măsură în ceea ce privește toate categoriile de conținut digital.

Comisia apreciază că o evaluare în conformitate cu legislația UE în domeniul concurenței a acordurilor de licențiere care ar putea restrânge concurența se impune a fi făcută, în fiecare caz în parte.

La dezbaterea acestor 7 probleme identificate de Comisie este imperios necesară participarea tuturor actorilor de pe piața relevantă identificată în raport cu această investigație sectorială, astfel încât să fie găsite acele soluții optime și apte a fi puse în aplicare la nivelul întregii UE.

Investigația sectorială se alătură altor acțiuni menite să elimine obstrucționarea comerțului electronic transfrontalier, prevăzute în Strategia privind Piața Unică Digitală. În completare, Comisia a realizat o investigație bazată pe metoda „clientului misterios” prin care s-a analizat prevalența geoblocării și a tehnicilor restrictive teritoriale utilizate în diferite sectoare din UE.

Totodată, în luna mai, Comisia va propune un pachet legislativ menit să impulsioneze comerțul electronic în UE, aceasta reprezentând o primă măsură legislativă venită să concretizeze activitatea Comisiei în vederea liberalizării comerțului electronic transfrontalier.

Raportul publicat la data de 18 martie 2016 cuprinde numai concluziile preliminare ale Comisiei, urmând ca un raport final să fie publicat în primul trimestru al anului 2017, potrivit Comunicatului de presă al Comisiei de la data publicării Raportului.


[1] Este și cazul Consiliului Concurentei, care analizează sectorul distribuției prin magazine virtuale a produselor electrocasnice, cu începere din anul 2015.
[2] A se vedea, în acest sens, comunicatul de presă al Comisiei Europene din 18 martie 2016, disponibil aici.
[3] Raportul prezentând concluziile preliminare ale Comisiei Europene privind investigația în sectorul comerțului electronic transfrontalier, p. 3, publicat la 18 martie 2016, denumit în continuare „Raportul”.
[4] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei, p. 6.
[5] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei, p. 12.
[6] Raportul Comisiei, pp. 11-14.
[7] Comunicatul de presă al Comisiei Europene din 18 martie 2016.
[8] Raportul Comisiei, p. 17.
[9] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei, p. 18.
[10] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei, p. 69.
[11] Comunicatul de presă al Comisiei Europene din 18 martie 2016.
[12] A se vedea, în acest sens, Raportul Comisiei, p. 17.
[13] Raportul Comisiei, p. 17.
[14] Raportul Comisiei, p. 69.
[15] Raportul Comisiei, p. 70.
[16] Raportul Comisiei, p. 70.
[17] Raportul Comisiei, p. 71.
[18] Raportul Comisiei, p. 71.
[19] Raportul Comisiei, p. 71.
[20] Raportul Comisiei, p. 72.


Av. Răzvan Pele, Managing Associate, MUŞAT & ASOCIAŢII
Av. Sandra Olănescu, Associate, MUŞAT & ASOCIAŢII

 
Secţiuni: Concurență, Cyberlaw, Dreptul Uniunii Europene, Media & Publicitate, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD