« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Protecţia europeană a drepturilor omului. Nediscriminarea
28.03.2016 | Maria Minodora NICOLAE

JURIDICE - In Law We Trust

1. Consideraţii generale

Necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului, şi cea a dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale au condus la crearea la nivel european a unei arhitecturi juridice remarcabile prin garanţiile oferite în această materie. [1]

Astfel, având în vedere că drepturile omului sunt parte integrantă a principiilor generale de drept, s-a dezvoltat un sistem european de protecţie a acestora, un adevărat ius communae european.

În acest cadru, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are nu numai rolul de a compatibiliza normele europene cu cele naţionale, ci şi pe acela de a îndeplini o funcţie proprie de legitimare, pornind de la ansamblul valorilor ce se impun atât judecătorului, cât şi legiuitorului, care având forţă juridică superioară normelor interne constituie pentru acestea un punct de referinţă[2].

Drepturile fundamentale au nu numai o funcţie de protecţie a persoanei , dar şi o funcţie ce se raportează la ordinea politică, întrucât acestea reprezintă judecăţi comune în materie de ordine şi valori ale unei societăţi care încearcă a-şi găsi o nouă identitate europeană.

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului la nivelul Uniunii Europene este nu numai o condiţie sine qua non a legalităţii, dar şi ca cel mai important criteriu de apreciere a caracterului democratic al unei societăţi. [3]

2. Premise istorice

Încă din antichitate au existat preocupări pentru ocrotirea drepturilor omului. În această epocă au apărut primele idei filozofe asupra drepturilor omului, precum şi anumite reprezentări despre echitate şi justiţie.

Platon spunea că ideea de justiţie se regăseşte în fiecare individ, cât şi în organizarea cetăţii, el susţinând că omul nu trebuie să răspundă „la o nedreptate cu o alta, nici la rău cu rău”, orice i-ar face alt om. [4]

Ideea egalităţii naturale a oamenilor a fost exprimată şi de Aristotel care arăta că: „Numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, dar prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”. Şi doctrina creştină a propagat ideea egalităţii oamenilor în faţa lui Dumnezeu şi a unor drepturi naturale. Odată cu epoca Renaşterii a început şi preocuparea de a-l privi pe om ca fiinţă autonomă cu personalitate proprie, ţinând de fiinţa sa individuală, şi nu ca o parte distinctă a societăţii.

Voltaire a fost primul filozof care în opera sa a folosit noţiunea de drepturile omului. Potrivit scriitorului francez, acestea sunt: „libertatea deplină a persoanei şi a bunurilor sale; libertatea de a se exprima prin pana sa; aceea de a nu fi judecat în materie penală decât de un juriu format din oameni independenţi; libertatea de a nu fi judecat decât în conformitate cu dispoziţiile precise ale legii şi aceea de a practica în pace religia pe care o adoptă fiecare”. [5]

Printre primele acte care consacră juridic unele drepturi şi libertăţi individuale se numără „Magna Carta” (1215), „Petition of Rights” (1628), „Habeas Corpus Act” (1679) şi „Bill of Rights” (1689).

La 10 decembrie 1948, a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca document internaţional fundamental al drepturilor inalienabile şi inviolabile ale tuturor membrilor familiei umane, însă nu a fost concepută ca un document juridic obligatoriu pentru toate statele, în sensul unui tratat internaţional din care să rezulte îndatoririale statelor cu referire la îndeplinirea anumitor angajamente în materie, drept urmare la 16 decembrie 1966 au fost adoptate două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului:

– Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1976);

– Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1976).

3. Protejarea europeană a a drepturilor omului prin Carta drepturilor fundamentale

Potrivit doctrinarilor, Carta drepturilor fundamentale reprezintă un paradox constituţional, în sensul că, pentru unii, Carta este o fundaţie a unui adevărat proiect constituţional pentru Uniunea Europeană, iar pentru alţii reprezintă o simplă garanţie constituţională că Uniunea Europeană nu va aduce atingere valorilor constituţionale ale statelor membre.[6]

Carta este, în prezent, un instrument central în ordinea juridică a Uniunii devenind, de la data proclamării, un „cod de conduită” pentru instituţiile Uniunii Europene, acestea asumându-şi obligaţia firească de a legifera într-o manieră care să nu aducă atingere drepturilor fundamentale astfel consacrate.

Prin acest document european se relevă voinţa Uniunii Europene de a se înzestra cu un catalog de drepturi fundamentale, fiind un exemplu esenţial al naturii ambivalente, complexe şi deseori contradictorii a dezvoltării constituţionale a Uniunii Europene. [7]

Prin Carta drepturilor fundamentale se renunţă la distincţia clasică între drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi sociale, regrupând drepturile proclamate în jurul a şase valori fundamentale: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie, „justiţie”.

Astfel, Carta garantează în primul capitol denumit ”Demnitatea”: dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.

În al II-lea capitol, intitulat ”Libertatea” sunt garantate: dreptul la libertate şi la siguranţă, respectarea vieţii private şi de familie, protecţia datelor, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare.

În al III-lea capitol, intitulat ”Egalitatea” sunt garantate: egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap.

Capitolul al IV-lea denumit ”Solidaritatea” reglementează: dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere şi de acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia în cadrul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţa de familie şi viaţa profesională, securitatea socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor.

Capitolul V se referă la ”Drepturile cetăţenilor”: (dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară

Ultimul capitol al Cartei reglementează ”Justiţia”: dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

În momentul în care Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, în 2009, acesta a modificat statutul Cartei pentru a o transforma într-un document obligatoriu, din punct de vedere legal. Ca urmare, instituţiile UE au obligaţia de a o respecta. Statele membre sunt, de asemenea, obligate să respecte Carta, însă numai dacă aplică dreptul UE.

Aceasta înseamnă că persoanele fizice pot adresa plângeri în legătură cu legislaţia UE sau cu legislaţia naţională de punere în aplicare a dreptului UE în cazul în care consideră că respectiva Cartă nu a fost respectată. Instanţele naţionale pot solicita CJUE să le ofere consiliere în legătură cu interpretarea corectă a dreptului UE prin intermediul procedurii întrebărilor preliminare prevăzute la articolul 267 din TFUE.[8]

De asemenea, Carta drepturilor fundamentale reflectă (deşi nu se limitează la) întreaga serie de drepturi din CEDO. În mod corespunzător, dreptul UE, chiar dacă UE nu este de fapt membră a CEDO, este în mare măsură conform cu CEDO.

Cu toate acestea, în cazul în care o persoană doreşte să înainteze o plângere referitoare la UE şi la eşecul acesteia în garantarea drepturilor omului, aceasta nu are dreptul de a aduce UE, ca atare, în faţa CEDO. În schimb, aceasta trebuie, fie să înainteze o plângere la instanţele naţionale, care pot ulterior deferi cauza către CJUE prin intermediul procedurii întrebărilor preliminare sau pot formula o plângere referitoare la UE în mod indirect în faţa CEDO, intentând, în acelaşi timp, o acţiune împotriva unui stat membru.[9]

4. Interzicerea oricărei discriminări

4.1. Noţiune şi reglementare

Art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se referă la obligaţia statelor de a asigura exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în acest document juridic internaţional cu caracter regional fără discriminare de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, avere, naştere etc.

Astfel, principiul nediscriminării prevăzut de Convenţia Europeană îşi are originea în art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.” [10]

Carta drepturilor Fundamentale stipulează, la rândul său, în art. 21:„Se interzice orice discriminare bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri , opinii politice etc”.

În ceea ce priveşte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în materia discriminării, este reglementată o dublă interdicţie, în sensul că art. 14 nu consacră decât o interdicţie limitată, în vreme ce Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană conţine o interdicţie generală, astfel încât toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante vor putea invoca în faţa instanţei europene încălcarea dreptului la nediscriminare de către autorităţile naţionale nu numai cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, ci şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a statului contractant în cauză. [11]

În cadrul dreptului european privind nediscriminarea, un mecanism de protecţie poate fi exprimat în termeni generali sau în termeni specifici mai limitativi. Dreptul Uniunii Europene prevede numai mecanisme de protecţie specifice limitative pentru discriminarea directă şi un mecanism de protecţie general numai în contextul discriminării indirecte. Cu alte cuvinte, în baza directivelor privind nediscriminarea, discriminarea directă va putea fi justificată numai atunci când urmăreşte scopuri precise menţionate în mod expres în directivele respective.[12]

4.2. Felurile discriminării

1. Discriminarea directă

Discriminarea directă este definită în mod similar în CEDO şi în dreptul UE. Articolul 2 alineatul (2) din Directiva UE privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică prevede că discriminarea directă apare „atunci când o persoană este tratată mai puţin favorabil decât este, a fost sau ar fi o altă persoană, într-o situaţie comparabilă, pe baza rasei sau originii etnice”. CEDO utilizează formularea potrivit căreia trebuie să existe „o diferenţă în tratamentul unor persoane aflate în situaţii analoage sau sensibil similare”, care „se bazează pe o caracteristică identificabilă”.[13]

Esenţa oricărei forme de discriminare directă o constituie diferenţa de tratament care se aplică unei persoane. În consecinţă, prima caracteristică a discriminării directe este dovada tratamentului nefavorabil. Aceasta poate fi relativ uşor de identificat în comparaţie cu discriminarea indirectă, care necesită adesea date statistice. Exemplele oferite sunt următoarele: refuzul de a permite intrarea într-un restaurant sau magazin, primirea unei pensii mai mici sau a unei remuneraţii mai mici, abuzuri verbale sau acte de violenţă îndreptate împotriva persoanei, refuzul accesului la un punct de control, vârsta de pensionare mai mare sau mai mică, interzicerea practicării unei anumite profesii, incapacitatea de a revendica drepturi de moştenire, excluderea din sistemul de învăţământ de bază, expulzarea, interzicerea purtării simbolurilor religioase, refuzul sau revocarea în privinţa plăţilor de asigurări sociale. [14]

O plângere referitoare la un salariu „mic” nu reprezintă o plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate demonstra că salariul este mai mic decât cel al unei alte persoane angajate în vederea îndeplinirii unei sarcini similare de către acelaşi angajator. Prin urmare, este necesar un „termen de comparaţie”, respectiv o persoană aflată în circumstanţe foarte similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind „criteriul protejat”.

În cauza Allonby, reclamantei, care lucrase la un colegiu în calitate de lector, nu i s-a reînnoit contractul. Aceasta a început să lucreze ulterior la o societate care asigura lectori pentru instituţiile de învăţământ. Această societate a trimis-o pe reclamantă să lucreze la fostul colegiu al acesteia, îndeplinind aceleaşi sarcini ca înainte, dar pentru o remuneraţie mai mică decât cea care îi fusese plătită de către colegiu. Reclamanta a invocat discriminarea pe motive de sex, afirmând că lectorii de sex masculin care lucrau pentru colegiu primeau o remuneraţie mai mare. CEJ a stabilit că lectorii de sex masculin nu se aflau într-o situaţie comparabilă.

Aceasta, deoarece colegiul nu era răspunzător pentru stabilirea nivelului remuneraţiei nici pentru lectorii de sex masculin pe care îi angaja în mod direct, nici pentru reclamantă, care era angajată de o societate externă. Prin urmare, aceştia nu se aflau într-o situaţie suficient de similară.

2. Discriminarea indirectă

Atât dreptul UE, cât şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite. [15]

Ultima, dintre cele două, este denumită discriminare „indirectă” deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

Articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică afirmă că „se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană de o anumită rasă sau origine etnică într-o situaţie specială dezavantajoasă, în comparaţie cu alte persoane”. CEDO s-a bazat pe această definiţie a discriminării indirecte în unele dintre hotărârile sale, susţinând că „un tratament diferenţiat poate lua forma unor efecte disproporţionat negative ale unei politici sau măsuri generale care, deşi este formulată în termeni neutri, practică discriminarea împotriva unui grup”.[16]

Prima cerinţă identificabilă este existenţa unei reguli, a unui criteriu sau a unei practici aparent neutre. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o cerinţă de un anumit fel care se aplică tuturor.

A doua cerinţă identificabilă a fost ca dispoziţia, criteriul sau practica aparent neutră să plaseze un „grup protejat” într-o situaţie specială dezavantajoasă. Aceasta este şi caracteristica prin care discriminarea indirectă diferă de discriminarea directă, respectiv faptul că deplasează accentul de pe tratamentul diferenţiat pentru a analiza efectele diferenţiate.[17]

În cauza Schönheit, pensiile lucrătorilor cu jumătate de normă au fost calculate folosind o rată diferită de cea utilizată pentru lucrătorii cu normă întreagă. Această rată diferită nu s-a bazat pe diferenţa de timp petrecută la locul de muncă. Astfel, lucrătorii cu jumătate de normă au primit o pensie mai mică decât lucrătorii cu normă întreagă, chiar dacă s-au luat în calcul diferitele vechimi în muncă, ceea ce înseamnă că lucrătorii cu jumătate de normă au fost efectiv plătiţi mai puţin. Această regulă neutră privind calculul pensiilor s-a aplicat în egală măsură tuturor lucrătorilor cu jumătate de normă. Cu toate acestea, pentru că aproximativ 88 la sută din lucrătorii cu jumătate de normă erau femei, efectul regulii a fost în mod disproporţionat mai nefavorabil pentru femei decât pentru bărbaţi.

În cazurile de discriminare indirectă, se consideră că a avut loc discriminare deoarece aceeaşi regulă se aplică tuturor, fără luarea în considerare a diferenţelor relevante. Pentru a corecta şi preveni acest tip de situaţie, guvernele, angajatorii şi furnizorii de servicii trebuie să se asigure că iau măsuri pentru a-şi ajusta regulile şi practicile în aşa fel încât să ţină seama de aceste diferenţe, respectiv că întreprind ceva pentru a ajusta politicile şi măsurile curente. În contextul ONU, acestea sunt denumite „măsuri speciale”, în timp ce dreptul UE se referă la „măsuri specifice” sau „acţiune pozitivă”.[18]

Prin luarea unor măsuri speciale, guvernele pot asigura „egalitate materială”, respectiv, şanse egale pentru a profita de oportunităţile de acces la beneficii, oferite de societate, mai degrabă decât „egalitate formală”. Guvernele, angajatorii şi furnizorii de servicii care nu ţin seama de necesitatea luării unor măsuri speciale sporesc riscul ca regulile şi practicile lor să constituie discriminare indirectă. CEDO a afirmat că „dreptul de a nu face obiectul discriminării în cadrul exercitării drepturilor garantate prin CEDO este, de asemenea, încălcat atunci când statele […] nu tratează diferenţiat persoanele ale căror situaţii sunt semnificativ diferite”.[19]

În mod similar, directivele UE privind nediscriminarea prevăd în mod expres posibilitatea unei acţiuni pozitive, afirmând: „în vederea punerii în practică a egalităţii depline, principiul egalităţii de tratament nu trebuie să împiedice un stat membru să menţină şi să adopte măsuri specifice pentru prevenirea sau compensarea dezavantajelor legate de [un criteriu protejat]. [20]

În cauza Thlimmenos/Grecia, legea naţională interzicea persoanelor care avuseseră o condamnare penală să exercite profesia de contabili autorizaţi, întrucât o condamnare penală implica lipsa onestităţii şi caracterului de încredere, absolut necesare pentru exercitarea acesteia. În acest caz, reclamantul fusese condamnat penal pentru refuzul de a purta uniforma militară în timpul serviciului militar. Refuzul său se datora faptului că era membru al grupării. Martorii lui Iehova, un grup religios care susţine pacifismul. CEDO a stabilit că nu exista niciun motiv pentru a interzice unor persoane exercitarea profesiei, în cazul în care condamnările penale ale acestora nu aveau legătură cu aspecte cum ar fi caracterul de încredere sau onestitatea. Guvernul practicase discriminarea împotriva reclamantului deoarece nu crease o excepţie de la regulă pentru situaţiile de acest fel, încălcând dreptul de manifestare a convingerilor religioase (conform articolului 9 din CEDO), precum şi interdicţia discriminării.

5 . Aspecte probatorii în dreptul privind nediscriminarea

Discriminarea nu tinde să se manifeste într-o manieră deschisă şi uşor de identificat. Probarea unui caz de discriminare directă este adesea dificilă, chiar dacă, prin definiţie, tratamentul diferenţiat este „în mod deschis” bazat pe o caracteristică a victimei. După cum am discutat, motivul tratamentului diferenţiat este, de multe ori, neexprimat sau superficial asociat altui factor (precum prestaţiile condiţionate de pensionarea unei persoane care sunt asociate vârstei drept criteriu protejat). În acest sens, cazurile în care persoanele declară în mod deschis baza tratamentului diferenţiat ca fiind unul dintre criteriile protejate sunt relativ rare. [21]

Cu toate acestea, autorii nu vor declara întotdeauna că tratează pe cineva mai puţin favorabil decât pe altcineva şi nici nu vor indica motivul pentru care fac acest lucru. Unei femei i se poate refuza accesul la un loc de muncă, spunându-i-se pur şi simplu că este „mai puţin calificată” pentru acel post decât candidatul de sex masculin care primeşte postul. În această situaţie, victimei îi este dificil să dovedească faptul că a fost direct discriminată pe criterii de sex.

Pentru a face faţă dificultăţii de a dovedi că tratamentul diferenţiat s-a bazat pe un criteriu protejat, dreptul europeană privind nediscriminarea permite ca sarcina probei să fie repartizată.

În consecinţă, odată ce reclamantul poate demonstra circumstanţele pe baza cărora se poate presupune că a avut loc discriminarea, sarcina probei revine autorului care trebuie să dovedească contrariul. Această inversare în ceea ce priveşte sarcina probei este deosebit de utilă în cazurile de discriminare indirectă, când trebuie să se dovedească faptul că normele sau practicile speciale au un impact disproporţionat asupra unui anumit grup.[22]

În mod normal, persoana care introduce acţiunea trebuie să convingă organismul de decizie că discriminarea a avut loc. Cu toate acestea, poate fi deosebit de dificil de demonstrat că a fost aplicat un tratament diferenţiat pe baza unei anumite caracteristici protejate. Acest lucru se datorează faptului că motivul care stă la baza unui tratament diferenţiat de multe ori nu există decât în mintea autorului. În consecinţă, plângerile de discriminare sunt, cel mai adesea, bazate pe concluzii obiective privind norma sau practica în cauză. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să fie convinsă de faptul că singura explicaţie rezonabilă pentru aplicarea tratamentului diferenţiat este o caracteristică protejată a victimei, precum sexul sau rasa. Acest principiu se aplică în mod egal în cazurile de discriminare directă sau indirectă.[23]

Întrucât presupusul făptuitor se află în posesia informaţiilor necesare pentru a susţine o plângere, legea privind nediscriminarea permite ca sarcina probei să fie repartizată între victimă şi presupusul făptuitor. Principiul repartizării sarcinii probei este bine înrădăcinat în legislaţia UE şi CEDO.

În cauza Timishev/Rusia, reclamantul a susţinut că a fost împiedicat să treacă un punct de control într-o anumită regiune din cauza originii sale cecene. CEDO a constatat că acest lucru este confirmat de documente oficiale, care demonstrează existenţa unei politici care restricţionează circulaţia cetăţenilor de etnie cecenă. Explicaţia statului a fost considerată neconvingătoare din cauza incoerenţelor în afirmaţia că victima a plecat în mod voluntar după ce i-a fost refuzată prioritatea la coada de aşteptare. În consecinţă, CEDO a admis că reclamantul a fost discriminat pe criterii de origine etnică

Ceea ce trebuie dovedit într-un caz de discriminare este pur şi simplu existenţa unui tratament diferenţiat, pe baza unui criteriu interzis, care nu este justificat. Aceasta înseamnă că faptele care sunt auxiliare situaţiilor de discriminare nu trebuie stabilite pentru a susţine o plângere.[24]

În primul rând, nu este nevoie să se dovedească că autorul este motivat de prejudiciu– prin urmare, nu este nevoie să se dovedească că autorul are puncte de vedere „rasiste” sau „sexiste” pentru a proba discriminarea pe criterii de rasă sau de sex. În general, legea nu poate reglementa atitudinile oamenilor, deoarece acestea ţin de forul lor interior. Poate reglementa numai acţiunile prin care se manifestă astfel de atitudini.[25]

Datele statistice pot juca un rol important în sprijinirea reclamanţilor care doresc să dea naştere unei prezumţii de discriminare. Astfel de date sunt deosebit de utile pentru a proba o discriminare indirectă, deoarece, în aceste situaţii, regulile sau practicile în cauză sunt neutre la suprafaţă. Producerea de date statistice are loc împreună cu inversarea sarcinii probei: în cazul în care datele indică, de exemplu, că femeile sau persoanele cu handicap sunt defavorizate în mod special, statul trebuie să aducă o explicaţie alternativă convingătoare.

În cauza Schönheit, o angajată cu jumătate de normă a afirmat că a fost discriminată pe bază de sex. Diferenţa dintre pensii, care nu era cauzată de diferenţa de vechime, reieşea din faptul că angajaţii cu jumătate de normă au fost, efectiv, plătiţi mai puţin decât angajaţii cu normă întreagă. Au fost prezentate dovezi statistice pentru a demonstra că 87,9% din lucrătorii cu jumătate de normă erau femei. Întrucât, deşi neutră, această măsură afectează femeile în mod disproporţionat faţă de bărbaţi, CJUE a acceptat faptul că aceasta a dat naştere unei prezumţii de discriminare indirectă pe criterii de sex. În mod similar, un dezavantaj pentru lucrătorii cu jumătate de normă, din care 87% erau femei, a fost acceptat ca fiind suficient în cauza Gerster.

6. Concluzii

Scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor perspective egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate. Facem alegeri în fiecare zi atunci când decidem cu cine socializăm, unde ne facem cumpărăturile şi unde lucrăm. Preferăm anumite lucruri şi anumiţi oameni în locul altora.

Chiar dacă exprimarea preferinţelor noastre subiective este un lucru comun şi normal,este posibil ca în unele momente să exercităm funcţii care ne plasează într-o poziţie de autoritate sau care ne permit să luăm decizii ce pot avea un impact direct asupra vieţilor altora.

Este posibil să fim funcţionari publici, comercianţi, angajatori, proprietari de imobile sau medici şi să decidem cu privire la modul în care facem uz de prerogativele publice sau de modul în care oferim bunurile şi serviciile private. În aceste contexte impersonale, dreptul privind nediscriminarea intervine în alegerile pe care le facem.

În fiecare zi trebuie să ne amintim că fiecare persoană este egală în demnitate şi drepturi în spiritul fraternităţii!


[1] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, p. 5.
[2] Ioana Livescu, Protejarea valorilor Uniunii în vremuri de schimbări de ordin social: Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
[3] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, p. 7.
[4] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 p. 7.
[5] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck , Bucureşti, 2005, p. 20.
[6] Mihaela Mazilu-Babel, Aplicarea dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme de valoare constituțională în cadrul controlului de constituţionalitate.
[7] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck , Bucureşti, 2005, p. 246.
[8] Ioana Livescu, Protejarea valorilor Uniunii în vremuri de schimbări de ordin social: Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
[9] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 44.
[10] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 310.
[11] Erik Fribergh, Morten Kjaerum, Manual de drept European privind discriminarea, p. 11.
[12] Idem, p. 14.
[13] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturiloromului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 684.
[14] Erik Fribergh, Morten Kjaerum, Manual de drept european privind discriminarea, 2010, p. 24.
[15] Ibidem, p. 26.
[16] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 315.
[17] Erik Fribergh, Morten Kjaerum, Manual de drept European privind discriminarea, 2010, p. 28.
[18] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck , Bucureşti, 2005, p. 696.
[19] Erik Fribergh, Morten Kjaerum, Manual de drept European privind discriminarea, 2010, p. 32.
[20] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 317.
[21] Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 318.
[22] Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilo romului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 703.
[23] Erik Fribergh, Morten Kjaerum, Manual de drept European privind discriminarea, 2010, p. 133.
[24]Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 716.
[25] Erik Fribergh, Morten Kjaerum, Manual de drept European privind discriminarea, 2010, p. 136.


Maria Minodora Nicolae

 
Secţiuni: Data protection, Dreptul Uniunii Europene, Drepturile omului, Protecția consumatorilor, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD