« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii

Posibilitatea anulării în apel a actelor de înstrăinare către terţi a bunurilor obţinute ca urmare a infracțiunilor comise de inculpat. Semnalarea unei decizii recente a Curții Constituționale care impune o reorientare a practicii judiciare
28.03.2016 | Georgiana TUDOR

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP

1. Prezentarea problemei de drept

În practica judiciară s-a pus problema dacă este posibilă introducerea direct în apel a altor subiecți procesuali, în vederea anulării actelor prin care aceștia au dobândit de la inculpat bunuri care au făcut obiectul infracțiunilor comise de acesta.

Această problemă de drept a făcut obiectul Întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curților de apel, care a avut loc la Sibiu, în perioada 24-25 septembrie 2015.

În Minuta acestei întâlniri[1], s-au evidențiat două opinii, astfel:

– ”Într-o primă opinie, s-a considerat că aceste persoane pot fi introduse pentru prima oară în apel, pentru discutarea eventualelor cereri de anulare a actelor încheiate cu aceştia sau pot fi introduse chiar şi din oficiu, având în vedere că instanţa se pronunţă din oficiu asupra anulării actelor, ca una din modalităţile de reparare în natură a prejudiciului, instanţa de apel putând să dispună cu privire la aceştia în primă şi ultimă instanţă.

Ca argument adus în sprijinul acestei opinii, s-a invocat faptul că, în materie civilă nu este obligatoriu dublul grad de jurisdicţie, aşa cum este în materie penală, potrivit art. 2 din Protocolul 7 la C.E.D.O.

– Într-o altă opinie, s-a considerat că aceste persoane nu pot fi introduse direct în calea de atac a apelului, deoarece şi în materie civilă trebuie asigurat dublul grad de jurisdicţie iar faptul că art. 2 din Protocolul nr. 7 al C.E.D.O. se referă la asigurarea dublului grad de jurisdicţie numai în materie penală nu înseamnă că în orice proces civil acest principiu poate fi anihilat.

În acest sens, s-a arătat că legiuitorul naţional a prevăzut garanţii ample pentru asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă, dovadă fiind faptul că, deşi iniţial, în Noul cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 raportat la art. 94 pct. 2 Cod procedură civilă se prevăzuse o singură categorie de litigii care nu cunoştea un dublu grad de jurisdicţie (fiind vorba de cererile având ca obiect plata unei sume de bani  până la 2000 lei), ulterior, prin O.U.G. nr. 4/2013, textul de lege a fost abrogat, urmând ca şi hotărârile pronunţate în aceste cauze să fie atacabile.

S-a mai arătat că în acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 967/20.11.2012, statuând că „eliminarea controlului judiciar asupra hotărârilor pronunţate de judecătorie, în procesele şi cererile având ca obiect sume de bani de până la 2000 lei inclusiv, aduce atingere principiului constituţional referitor la egalitatea în faţa legii cum este reglementat prin art. 16 din Constituţie, golind de conţinut dispoziţiile art. 129 din Constituţie”.

În fine, un alt argument în sprijinul acestei opinii a fost acela că, potrivit art. 417 C. proc. pen., care reglementează efectul devolutiv al apelului, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport de calitatea pe care apelantul o are în proces, altfel spus, în apel nu se poate lărgi cadrul procesual prin introducerea în cauză a unor astfel de persoane.”

Opinia unanimă exprimată de participanții la întâlnire a fost în sensul că ”nu pot fi introduși direct în calea de atac a apelului alți subiecți procesuali, în vederea anulării actelor prin care aceştia au dobândit de la inculpat bunuri, în caz contrar încălcându-se principiul dublului grad de jurisdicție consacrat de art. 2 din Protocolul 7 al Convenției”.

 2. Jurisprudența Curții Constituționale

Într-o decizie recentă, nr. 32 din 27 ianuarie 2016[2], Curtea Constituţională a avut de examinat tocmai această problemă, din perspectiva respectării drepturilor persoanelor introduse în cauză direct în apel, pentru a analiza repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunii din perspectiva desființării actelor de înstrăinare către terţi a bunurilor obţinute ca urmare a infracțiunilor pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, Curtea expunând o serie de argumente care conduc la o concluzie contrară celei reţinute la întâlnirea menită a asigura unificarea practicii judiciare la care s-a făcut referire.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-au susținut următoarele: ”restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, conform textelor criticate, prin anularea unor titluri de proprietate dobândite de terți de bună-credință, are ca efect încălcarea dreptului de proprietate al acestor persoane. Se arată, totodată, că un astfel de dobânditor subsecvent, care este introdus în procesul penal în etapa judecății în primă instanță, poate ataca cu apel sentința care îi încalcă drepturile legitime, conform art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în timp ce un dobânditor subsecvent introdus în cauză în apel nu are acest drept, fiindu-i, astfel, încălcat accesul liber la justiție și dreptul la apărare. În acest sens, se face trimitere la Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 ianuarie 1970, pronunțată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, prin care instanța europeană a stabilit că nu există o obligație a statelor semnatare de a reglementa proceduri de apel sau de recurs, prevăzută de Convenție, dar că, în măsura în care astfel de drepturi procesuale sunt reglementate la nivel național, acestora le sunt aplicabile prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenție. Se susține că accesul liber la justiție și dreptul la apărare nu au în vedere doar etapa procesuală a judecății în primă instanță, ci și fazele ulterioare ale procesului penal, inclusiv exercitarea căilor de atac. Se mai arată că este evident că, dacă dobânditorul subsecvent al bunului ce face obiectul procedurii restabilirii situației anterioare este împiedicat în a formula o cale ordinară de atac, ca urmare a introducerii sale în cauză direct în faza apelului, acesta nu își poate valorifica dreptul la apărare în fața unei alte instanțe. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 129 din Constituție, se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 482 din 9 noiembrie 2004, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că faptul că norma constituțională anterior referită asigură folosirea căilor de atac în condițiile legii nu semnifică posibilitatea de a înlătura sau de a restrânge prin lege drepturi sau libertăți expres prevăzute în Legea fundamentală, precum și la Decizia Curții Constituționale nr. 967 din 20 noiembrie 2012, prin care s-a reținut că semnificația sintagmei „în condițiile legii” din cuprinsul art. 129 din Constituție se referă la condițiile procedurale de exercitare a căilor de atac și nu la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești prin care se soluționează fondul cauzelor. Se arată că dobânditorul subsecvent introdus în cauză în faza apelului nu beneficiază de dublul grad de jurisdicție. Se susține, totodată, că suprimarea dreptului acestuia de a formula apel are ca efect discriminarea sa în raport cu dobânditorul subsecvent introdus în cauză în primă instanță, care beneficiază de această posibilitate legală. Pentru același motiv, se susține încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție, conform căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți, și a dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Nu în ultimul rând, autoarele compară textele criticate cu dispozițiile procesual civile similare, respectiv cu art. 466 din Codul de procedură civilă.”

Analizând excepția de neconstituționalitate, contrar celor stabilite cu caracter consultativ în cadrul mecanismului administrativ de unificare a practicii judiciare, instituit prin prin HPCSM nr. 148/2015, modificată prin HPCSM nr. 725/2015,[3] la întâlnirea președinților de secții penale amintită anterior, Curtea Constituţională a stabilit că este constituțional ca dobânditorii bunurilor să fie introduși în cauză chiar și în apel în vederea restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în privința acestora nefiind garantat un dublu grad de jurisdicție, de care se bucură doar persoana împotriva căreia s-a formulat o acuzație penală.

În esență, Curtea Constituţională a reținut următoarele argumente:

”11. (…) Curtea constată că, deși dispozițiile legale criticate nu au mai format obiectul controlului de constituționalitate, soluția legislativă cuprinsă în acestea, care se regăsește la art. 14 și art. 348 din Codul de procedură penală din 1968, au fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici asemănătoare, prin Decizia nr. 614 din 26 iunie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (3) lit. a) și ale art. 348 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 21 august 2007, și Decizia nr. 743 din 26 octombrie 2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14, art. 346 alin. (1) și art. 348 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 954 din 27 noiembrie 2006, decizii prin care a respins excepțiile astfel invocate.

12. Cu aceste prilejuri, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu încalcă drepturile fundamentale invocate, ci, dimpotrivă, dau expresie dreptului părților la un proces echitabil, prin asigurarea posibilității persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni de a obține, în cadrul aceluiași proces, repararea pagubei suferite. De asemenea, Curtea a reținut că obligația de despăgubire, instituită de lege în sarcina persoanei care a cauzat prejudiciul, este o garanție legală a dreptului de proprietate, în lipsa căreia averea unei persoane, ce constituie obiectul acestui drept, ar fi la discreția oricui, ceea ce înseamnă însăși negarea dreptului respectiv. În plus, Curtea a constatat că partea vătămată are posibilitatea de a opta, în vederea valorificării pretențiilor sale civile, între exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și exercitarea acesteia în afara procesului penal, la instanța civilă, astfel încât nu se poate susține încălcarea, prin textele de lege criticate, a dreptului acesteia la un proces echitabil. Așa fiind, Curtea a constatat că restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, de către instanța de judecată, în cursul judecății, când schimbarea acelei situații a rezultat din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă, desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare nu este de natură a încălca prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2), art. 24 alin. (1) și art. 44 alin. (1) și (2), invocate de autorii excepției.

13. Având în vedere similitudinea prevederilor art. 25 alin. (3), art. 256, art .397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală cu dispozițiile legale analizate prin deciziile anterior referite, Curtea constată că atât considerentele, cât și soluțiile acestora sunt valabile și în prezenta cauză.

14. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1)—(3), art. 24 și art. 129 din Constituție, sub aspectul lipsei unei căi de atac pe care persoana introdusă în cauză în faza apelului să o poată formula împotriva hotărârii pronunțate în apel și prin care instanța se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restituirea bunurilor și la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, Curtea reține că asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală este obligatorie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale doar în procedurile ce au ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului. Or, prevederile art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală reglementează aspecte ce vizează modul de rezolvare a laturii civile a cauzei, respectiv restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Cu privire la astfel de norme procesual penale, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că dispozițiile constituționale ale art. 21 nu presupun accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată, reținând, totodată, că acesta este și sensul prevederilor art. 129 din Constituție care fac referire la condițiile legii atunci când reglementează cu privire la folosirea căilor de atac – s.n. – (a se vedea Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014). Mai mult, autoarele excepției au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, prin solicitarea plății despăgubirilor cuvenite care urmare a desființării contractelor încheiate, conform art. 1254 din Codul civil.

15. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea constată că acestea, reglementând cu privire la caracterul unic, imparțial și egal al justiției, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, de vreme ce criticile nu vizează afectarea garanțiilor specifice de care instanțele judecătorești se bucură în temeiul textului constituțional ante referit.

16. În ceea ce privește încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că discriminarea semnifică reglementarea unui regim juridic diferit pentru persoane aflate în situații similare. Însă, din perspectiva prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea reține că persoanele introduse în cauzele penale în faza judecății în fond se află într-o situație juridică diferită de cea a persoanelor introduse în procesul penal în faza apelului, aspect ce justifică instituirea eo ipso de către legiuitor a unui regim juridic diferit cu privire la posibilitatea valorificării de către acestea a pretențiilor civile.

17. În acest sens, Curtea constată că textele criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.

18. Având în vedere că textele criticate nu afectează niciunul din drepturile fundamentale invocate de autoarele excepției, Curtea reține că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

19. Referitor la comparația făcută de autoarele excepției între dispozițiile criticate și prevederile art. 466 din Codul de procedură civilă, care prevăd, la alin. (2), că sunt supuse apelului și hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță, Curtea constată faptul că instanța de contencios constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. S-a reținut că, procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Cu atât mai mult, examinarea constituționalității unor texte de lege nu se poate realiza prin compararea normelor ce reglementează procedura de judecată în materie civilă și procedura de judecată în materie penală, astfel cum se solicită în motivarea excepției de neconstituționalitate (a se vedea Decizia nr. 743 din 26 octombrie 2006, precitată și Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005).”

 3. Scurte observații. Jurisprudență

Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/17.01.1995 s-a stabilit că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale”.

Pe de altă parte, în condițiile în care însăși Curtea Constituţională a stabilit că prevederile legale care permit introducerea în cauză direct în apel a terților dobânditori pentru a se analiza repunerea în situația anterioară sunt constituționale și, în acest caz, nu se impune asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, nu mai pot fi reținute ca argumente, mutatis mutandis, considerentele instanței de contencios constituțional cuprinse în decizia nr. 967/20.11.2012, la care se face trimitere în Minuta întâlnirii de la Sibiu, menționată anterior.

În sensul soluției adoptate de Curtea Constituţională, prezentăm în continuare considerentele unei decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, într-o cauză în care au fost introduşi direct în apel şi citaţi ca intimaţi subdobânditorii bunurilor obţinute ca urmare a comiterii infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii; aceasta, în vederea anulării actelor de înstrăinare şi repunerii în situaţia anterioară, cu analiza şi a efectelor bunei-credinţe a cumpărătorilor asupra validităţii contractelor încheiate[4]:

Referitor la restabilirea situației anterioare:

Din coroborarea dispozițiilor art. 25 alin. (3), art. 397 alin. (3) și art. 256 C.p.p., rezultă că instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.

În cauză, consecințele activității infracționale au constat, în esență, în trecerea unor terenuri din proprietatea statului/unităţii administrativ-teritoriale (privată sau publică), în patrimoniul unor persoane fizice.

Astfel fiind, nu există niciun motiv pentru care imobilele în cauză să nu se întoarcă în patrimoniul statului/unităţii administrativ-teritoriale, cu o singură excepție: subdobânditorii de bună-credință, pentru situația în care, desigur, imobilele în cauză făceau parte din proprietatea privată a statului. Se încadrează aici doar S.C. K. S.C., în cazul celorlalţi subdobânditori a căror rea-credinţă nu rezultă din probele administrate – … – Curtea urmând a avea în vedere dispoziţiile constituţionale privind inalienabilitatea bunurilor proprietate publică (art. 135 alin. (5) din Constituţie), prevăzută şi la art. 861 din Noul Cod civil.

Curtea observă, în primul rând, că din probele administrate în cauză nu există nici măcar certitudinea că persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate erau, cel puțin, îndreptățite să primească suprafețele de teren cu privire la care li s-a emis titlul de proprietate, inculpații nefăcând verificările la care erau obligați de lege în acest sens. Acestea, de altfel, au și devenit străine de procedura de emitere a titlurilor, ca urmare a semnării contractelor de mandat și – în aceeași zi – și a celor de înstrăinare a drepturilor succesorale (litigioase), mulțumindu-se cu sumele de bani primite cu acea ocazie, infime față de prețul cu care s-au valorificat terenurile după reconstituirea dreptului de proprietate, la scurt timp după aceea (…).

La dosarul cauzei nu există nicio probă cum că prețul trecut în primele contracte de vânzare-cumpărare (încheiate cu mandatarii) s-a achitat vreodată (…).

În realitate s-a urmărit ”crearea” unor acte translative de proprietate care să permită dobânditorilor de rea-credință să înstrăineze terenurile mai departe, către subdobânditori de bună-credință, la valoarea lor reală. Practica judiciară a demonstrat că același mecanism este folosit, de altfel, și în cazul înșelăciunilor în materie imobiliară (prin vânzarea de imobile aparținând altor persoane, cu acte falsificate, prin folosirea, eventual, și a unor mandatari), reprezentând deseori și o modalitate faptică a infracțiunii de spălare a banilor.

Acest ”circuit” a fost întrerupt, în majoritatea cazurilor, de începerea cercetărilor în cauză de către organele de urmărire penală, care au și notat interdicția de vânzare în cartea funciară, precum și de ”dificultatea” înstrăinării unor terenuri aflate chiar în proprietatea publică și/sau ”revendicate” de alte persoane: …

Prin urmare, în vederea restabilirii situației anterioare, Curtea va dispune, în primul rând, desființarea titlurilor de proprietate emise abuziv (inclusiv procesele-verbale de punere în posesie aferente).

De asemenea, reținându-le caracterul fictiv, va anula, pentru cauză ilicită, înțelegerea frauduloasă a părților fiind una evidentă, actele de înstrăinare subsecvente (…).

Va anula şi contractele de vânzare-cumpărare vizând terenurile cu privire la care s-a reconstituit dreptul de proprietate, deși erau proprietate publică (…).

De asemenea, în ceea ce privește terenul…, dat fiind că, din motive necunoscute Curții, s-a reușit construirea pe acesta a unui imobil, apartamentele fiind înstrăinate unor terți subdobânditori, nu va desființa nici aceste din urmă contracte de vânzare-cumpărare (dobânditorii apartamentelor şi locurilor de parcare şi a cotelor de teren aferente acestora nefiind citaţi, de altfel, ca intimaţi în cauză).

Nu în ultimul rând, Curtea arată că restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii este o instituţie specifică procesului penal şi poate consta, în funcţie de faptele deduse judecăţii, în anularea unor contracte. Aceasta nu înseamnă însă că aceasta trebuie confundată cu restituirea prestaţiilor (restitutio in integrum) subsecventă anulării contractului, acţiunea în anulare/constatarea nulităţii fiind diferită de cea în restituirea prestaţiilor şi pe tărâmul dreptului procesual civil. Astfel fiind, sunt neîntemeiate apărările privind neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de Codul civil în materia restituirii prestaţiilor.

Dispoziţiile art. III alin. 2/4 din Legea nr. 169/1997, potrivit cărora „în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren”, pe lângă faptul că se referă la situaţia în care autorităţile ar fi reconstituit dreptul de proprietate unei persoane în defavoarea alteia, îndreptăţită la acest teren (cum nu este cazul în speţă, cu privire la terenurile respective nesolicitând reconstituirea dreptului de proprietate alte persoane), se referă la titlurile lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, nulitate invocată de primar, prefect, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de alte persoane care justifică un interes legitim şi constatată de instanţele judecătoreşti de drept comun (după cum rezultă din alineatele precedente ale aceluiaşi articol – 1 şi 2).

Procedura este una diferită de anularea titlurilor ca urmare a restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, iar dacă am considera aplicabile dispoziţiile menţionate în cauza penală de faţă ar însemna să asigurăm inclusiv dobânditorilor de rea-credinţă păstrarea produsului infracţiunii.

Art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia „Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.” Nu poate institui o prezumţie absolută de bună-credinţă în favoarea dobânditorului dacă se dovedeşte că acesta a cunoscut caracterul ilicit al dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului de către cel de la care a cumpărat sau, mai mult, îl ajută pe acesta să îl introducă în circuitul civil licit, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare fictiv (neînsoţit de plata reală a preţului) (…).

Nu poate fi reţinut nici argumentul referitor la autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa civilă, şi anume sentinţa civilă (…) prin care s-a respins acţiunea (…) de anulare a art. 25 din Hotărârea nr.916/26.01.2006, emisă de pârâta Comisia Municipală, prin care s-a validat propunerea de reconstituire a dreptului de proprietate, prin compensare, pentru suprafaţa de…, pe numele pârâţilor…, precum şi de constatare a nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. 100367/7.03.2006, a procesului-verbal de punere în posesie şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.23/23.03.2006.

Pe de o parte, Curtea observă că art. 28 alin. (2) C.p.p. prevede că „hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. De asemenea, hotărârea civilă invocată nici măcar nu a avut ca obiect soluţionarea acţiunii civile din prezenta cauză. Aceasta, întrucât potrivit art. 19 C.p.p. acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale; or, solicitările părţii civile…, reclamant în dosarul civil, corespund, în plan procesual penal, restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, restabilire pe care Curtea a dispus-o independent de recunoaşterea vreunui drept de proprietate al părţii civile… asupra terenului în cauză.

Pe de altă parte, rezultă din chiar considerentele Deciziei menţionate că instanţa civilă este legată de argumentele invocate de părţi, potrivit principiului disponibilităţii.

Astfel fiind, nici dispoziţiile art. 52 alin. 3 C.p.p. nu pot fi invocate, prevăzându-se că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.

Sub aspect procesual, referitor la criticile aduse introducerii, în calitate de intimaţi, direct în apel, a subdobânditorilor terenurilor cu privire la care s-a reconstituit dreptul de proprietate în cauză, ca urmare a săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor:

Din simpla redare a dispoziţiilor convenţionale privind principiul dublului grad de jurisdicţie – art. 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO – rezultă în mod evident că acesta nu este încălcat într-o asemenea situaţie:

1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Principiul dublului grad de jurisdicţie presupune aşadar dreptul de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară, şi nu a măsurilor de siguranţă sau asigurătorii luate în procesul penal. Cu atât mai puţin poate fi susţinut că acest principiu împiedică restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii direct în apel, în condiţiile în care prima instanţă, nu a procedat la introducerea terţelor persoane în cauză. Atitudinea primei instanţe este, de altfel, pe deplin explicabilă, dat fiind că a dat o soluţie de achitare în cauză. Pe de altă parte, Curtea, considerând că se impune o soluţie de condamnare, pe cale de consecinţă, trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare, dacă aceasta este posibilă, în acest sens desfiinţând soluţia primei instanţe şi pronunţând o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond, potrivit art. 421 pct. 2 lit. a) C.p.p. Soluţia de la art. 421 pct. 2 lit. b) C.p.p., privind desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate se referă la situaţia în care persoana nelegal citată a avut calitatea de „parte” la prima instanţă, ceea ce nu este cazul în speţă.

Excede obiectului prezentei cauze şi eventuala restituire a prestaţiilor ca urmare a anulării actelor de înstrăinare, dobânditorii ce invocă buna-credinţă putând formula, în acest sens, acţiune separată în faţa instanţei civile.

Măsuri de siguranță:

Prin urmare, față de dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. e) și alin. (5) și (6) C.p., dată fiind imposibilitatea restabilirii situației anterioare în cazul celor trei terenuri menționate mai sus, va proceda la confiscarea sumelor de bani echivalente cu prețul obținut din vânzarea terenurilor în cauză de la ultimii dobânditori a căror rea-credință a fost reținută, respectiv C.M.J. și B.N.I. (…).

Măsuri asigurătorii:

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C.p.p., va dispune ridicarea sechestrului asigurător instituit până la concurența sumei de (…), asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor (…), sechestrul fiind unul instituit în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune (ceea ce nu mai este cazul, instanța optând pentru restabilirea situației anterioare).

Pe de altă parte, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 C. proc. pen., va dispune luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, în vederea confiscării speciale, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând intimaţilor: – C.M.J. (…); B.N.I. (…).”

* * *

De menţionat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 32/2016, la care am făcut referire anterior, a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate invocată chiar în cauza aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, soluţionată prin Decizia nr. 760/A din 22.05.2015, astfel încât instanţa de contencios constituţional a putut avea în vedere nu numai argumentele părţilor, ci şi efectele aplicării dispoziţiilor legale contestate. În plus, restabilirea situaţiei anterioare a fost chiar unul din motivele de apel ale Parchetului, care a şi cerut introducerea în cauză, în acest scop, a terţilor subdobânditori.


[1] Disponibilă aici.
[2] Decizia nr. 32 din 27 ianuarie 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3) și art. 422 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 17.03.2016.
[3] Această problemă de drept a făcut și obiect al unor preocupări științifice: a se vedea dr. Gheorghe Buta, Penalul, o amenințare la adresa creditului si a circuitului civil?, CONFERINȚA NAȚIONALĂ DE DREPT COMERCIAL 2015 , Ediția a 5-a, CLUJ NAPOCA, 12-13 IUNIE 2015, Confluențe actuale în dreptul comercial, organizată de UNIVERSITATEA ”BABEȘ-BOLYAI” CLUJ NAPOCA – FACULTATEA DE DREPT, CENTER FOR COMPANY LAW AND CORPORATE GOVERNANCE și UNIVERSITATEA DE VEST TIMIȘOARA FACULTATEA DE DREPT, CENTRUL PENTRU DREPTUL AFACERILOR TIMIȘOARA, programul disponibil aici.
[4] C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., Decizia nr. 760/A din 22.05.2015, nepublicată.


Judecător drd. Georgiana Tudor
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală

 
Secţiuni: CCR, Drept penal, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Posibilitatea anulării în apel a actelor de înstrăinare către terţi a bunurilor obţinute ca urmare a infracțiunilor comise de inculpat. Semnalarea unei decizii recente a Curții Constituționale care impune o reorientare a practicii judiciare”

  1. Mihai COSTACHE spune:

    am avut ocazia sa observ, acum exact o saptamina, ca nu va exista nici o schimbare de jurisprudenta.

    ICCJ a respins cererea DNA introducere in apel a unor terti si de anulare (în apel, la fond nu se solicitase acest lucru) a actelor de înstrăinare a unor bunuri obţinute ca urmare a infracțiunilor.

    concluzia mea este ca exista o lupta intre ICCJ si CCR similara cu cea a unor cocosi de munte.

  2. Cât timp Parchetul nu poate ajunge la CEDO să se plângă de o înțelegere eronată a cerințelor Convenției de către ÎCCJ pentru că nu are locus standi … și cât timp deciziile inter partes ale ÎCCJ nu pot fi atacate apoi pe rolul CCR … astfel de situații pot să tot apară,

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD