Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

România la CEDO: cauza pendinte Continental Hotels. Acțiune pentru restituirea unui hotel, chemare în garanție, lipsă de calitate procesuală activă, dreptul de proprietate și articolul 6 CEDO
04.04.2016 | Mihaela MAZILU-BABEL, Adina MIHALACHE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Secția a 4-a

Cererea nr. 36407/12
S.C. CONTINENTAL HOTELS S.A. împotriva României
introdusă în 5 iunie 2012 și comunicată în 9 martie 2016

1. Situația de fapt (precum este redată de către compania reclamantă, rezumată de Curte și tradusă de noi):
Reclamanta, S.C. Continental Hotels S.A., este o companie românească, a fost înființată în 1999 și are sediul social în București.

1.1. Informații privind compania reclamantă

Reclamanta, S.C. Continental Hotels S.A., a fost o societate deținută de stat. Aceasta a fost înființată în 1990 în temeiul Legii nr. 15/1990.

În patrimoniul companiei reclamante au fost trecute un hotel și terenul pe care era situat hotelul. În anul 1994 Ministerul Turismului a emis un titlu de proprietate în acest sens.

În 1995, compania reclamantă a fost transformată într-o companie privată.
Deoarece hotelul era într-un stadiu avansat de degradare, autorităților au autorizat demolarea acestuia în 1996.

1.2. Procesul civil privind restituirea hotelului și a terenului

În 1994, succesorii în drepturi ai fostului proprietar al terenului și hotelului, lipsiți de proprietate de către stat în timpul regimului comunist, au introdus o acțiune împotriva companiei reclamante pentru restituirea terenului și a hotelului.

Printr-o hotărâre pronunțată la 16 noiembrie 1995, Judecătoria București a admis acțiunea și a dispus restituirea hotelului și a terenului aferent reclamanților.

La 1 iunie 1996, Tribunalul București a respins apelul formulat de către compania reclamantă împotriva acestei hotărâri.

Compania reclamantă a declarat recurs la Curtea de Apel București. La 18 decembrie 1996, Curtea de Apel a admis recursul companiei reclamante pe motiv că instanțele inferioare nu au respectat normele de procedură privind competența. Aceasta a casat hotărârile și a trimis cauza Judecătoriei Constanța spre rejudecare în fond.

La cererea unuia dintre reclamanți, dosarul a fost strămutat la Judecătoria Buzău.

În 1997, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Buzău.

La ședința din 3 noiembrie 1997, compania reclamantă a solicitat instanței să introducă ca parte în proces o agenție de stat numită Fondul Proprietății de Stat („FPS”), de la care achiziționase acțiunile în procesul de privatizare și care, în opinia sa, trebuia să plătească despăgubirile pentru hotel și terenul aferent, în cazul în care pretențiile reclamanților ar fi admise. Compania reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile relevante din Codul civil privind răspunderea vânzătorului pentru liniștita posesiune a lucrului vândut, pe obligația acestuia de garanția pentru evicțiune și pe clauzele de răspundere prevăzute de contractul de privatizare.

În 15 iunie 1998, Tribunalul Buzău a respins acțiunea reclamanților pe motiv că hotelul și terenul a fost trecute în mod legal în patrimoniul companiei reclamante.

Reclamanții au declarat apel la Curtea de Apel Ploiești.

Curtea de Apel a dispus suspendarea procesului între 10 mai 1999 și 22 decembrie 2006 întrucât existau procese în curs de judecată între succesorii legali ai fostului proprietar, privind dreptul lor de a solicita restituirea hotelului și a terenului aferent.

În 20 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea reclamanților. Compania reclamantă a pierdut proprietatea asupra terenului și a fost obligată să le plătească reclamanților 11.138.275 lei („RON”), sumă corespunzătoare valorii hotelului demolat. Prin aceeași decizie, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), succesoare a agenției de stat FPS, a fost identificată ca fiind autoritatea de stat responsabilă cu despăgubirea companiei reclamante pentru prejudiciile cauzate. În consecință, AAAS a fost obligată să restituie societății reclamante suma de 11.138.275 lei.

Compania reclamantă a introdus recurs, susținând că nu a primit nicio despăgubire pentru terenul pierdut. AAAS și reclamanții, au declarat, de asemenea recurs.

Printr-o decizie din 2 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis acțiunea companiei reclamante precum și pe cea a reclamanților, a anulat ultima decizie și a trimis cauza Curții de Apel Ploiești.

În cursul judecății în fața Curții de Apel Ploiești, compania reclamantă a depus o cerere de introducere a Ministerului Finanțelor Publice ca parte în proces din cauza faptului că acesta a avut, în urma adoptării Legii nr. 221/2009, obligația de a compensa victimele măsurilor de confiscare luate de comuniști în perioada 1945-1989.

Printr-o decizie din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea introdusă de reclamanți și a respins cererea de a obliga Ministerul Finanțelor în calitate de garant. Compania reclamantă a fost obligată să restituie terenul și să plătească o despăgubire în valoare de 11.138.275 RON pentru hotelul demolat. De asemenea, Curtea de Apel a obligat AAAS să plătească companiei reclamante suma pe care a trebuit să o plătească pentru hotelul demolat și 2.209.200 RON pentru terenul pierdut, precum și toate cheltuielile de judecată.
Toate părțile au formulat recurs.

Printr-o decizie din 6 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul companiei reclamante. Aceasta a admis recursul formulat de AAAS și a respins cererea societății reclamante de despăgubire de către AAAS ca fiind depusă de către o persoană care nu are calitate procesuală activă.

2. Dreptul pertinent aplicabil la nivel național:

2.1. Dispozițiile relevante privind privatizarea societăților comerciale

În temeiul articolului 32 indice 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, societatea comercială privatizată a avut calitatea procesuală necesară pentru a introduce o acțiune pentru a fi despăgubită pentru prejudiciul cauzat ca urmare a restituirii imobilului către fostul proprietar, lipsit de proprietatea sa de către stat în timpul regimului comunist.

Articolul 32 indice 4 a fost abrogat în mod expres prin articolul 56 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Cu toate acestea, articolul 30 alineatul (3) din Lege prevedea în mod expres că prevederile articolul 324 din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, în 2002.

2.2. Decizia nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În decizia pronunțată la 17 octombrie 2011 și publicată în Monitorul Oficial la 16 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat ultraactivitatea articolului 32 indice 4 din OUG în legătură cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002.

3. Capete de cerere:

Compania reclamantă invocă articolul 6 pct. 1 și articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât, ca urmare a unei interpretări eronate a legislației naționale pertinente de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu i s-au acordat despăgubiri din partea autorității competente pentru prejudiciul cauzat prin admiterea acțiunii civile de restituire depusă de către succesorii în drepturi ai fostului proprietar.

4. Intrebări adresate părților:

4.1. A beneficiat compania reclamantă de un proces echitabil în vederea stabilirii drepturilor și obligațiilor sale, în conformitate cu articolul 6 pct. 1 din Convenție, având în vedere faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea sa de despăgubire pe motivul lipsei calității procesuale active?

4.2. A reprezentat respingerea cererii de despăgubire a companiei reclamante prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 06 decembrie 2011 o ingerință în dreptul companiei reclamante la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? Dacă răspunsul este pozitiv, a fost interferența proporțională în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1?

Adina Mihalache (traducere)
Masterand, Facultatea de Drept, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Mihaela Mazilu-Babel (selecție și supervizare traducere)

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate