Cererile privind drepturile salariale. Constituționalitate
8 aprilie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 201 din data de 17 martie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 54 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Sindicatul Liber din Învăţământ Satu Mare, în reprezentarea reclamanţilor membri de sindicat Anişoara Sfitlic Maxim şi Viorica Rus într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea – Secţia I civilă.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Având în vedere obiectul cauzei în cadrul căreia s-a formulat excepţia de neconstituţionalitate, se constată că, în realitate, criticile autorului excepţiei vizează doar ipoteza prevăzută de art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, potrivit cărora:
– Art. 171 alin. (1): „(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.”;
– Art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi: „Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: […] c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat […].”
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate au fost invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (2) referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, respectiv garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, indiferent de titular. Se invocă, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale şi condiţiile lipsirii de proprietate.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma unor critici de neconstituţionalitate similare.
Anterior, Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit jurisprudenţei sale, dreptul la salariu se bucură, în egală măsură, de protecţia acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar şi de protecţia acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, Curtea a reţinut că, deşi drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanţă, în privinţa apărării lor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noţiunile de „bun” şi „proprietate” au un sens care nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde şi alte drepturi şi interese patrimoniale.
Curtea a mai reţinut că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate, prin care se instituie un termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante. Prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe cale silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie.
Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin şi celor ale art. 38 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, conform cărora salariaţii nu pot renunţa la drepturile recunoscute prin lege, Curtea a reţinut că aceasta nu poate fi analizată, întrucât Curtea se pronunţă doar asupra conformităţii textelor de lege criticate cu prevederile şi principiile constituţionale, iar nu şi asupra conformităţii dintre mai multe texte de lege.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind prevederile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
