Controverse și analize după Decizia CCR nr. 51/2016

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

„Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nalini Ziya, Nalini Noori și Hosseini Seyed Mehdi în Dosarul nr. 52. 586/3/2011* al Tribunalului București – Secţia I penală și constată că sintagma «ori de alte organe specializate ale statului» din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de Procedură Penală este neconstituţională ”.

Pentru analizarea și înţelegerea acestui dispozitiv, vast cât o ramura de drept, este necesară lă­mu­ri­rea anumitor concepte cu care Curtea Constituţională operează.

I. Sediul materiei

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 51/2016, a declarat neconstituţională sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) Codul de Procedură Penală. Articolul 142 prevedea: „Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori alte organe specializate ale statului”. Articolul 138 alin. (13) prevede că „prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia din metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)–e). Astfel, efectele Deciziei Curţii Constituţionale poartă asupra tuturor metodelor speciale de supraveghere, prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)–e), și anume:

a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane.

În concluzie, decizia Curţii Constituţionale se referă la efectuarea de către „alte organe specializate ale statului” a oricărora din mijloacele speciale de supraveghere descrise anterior. Din considerente practice, studiul actual se va axa pe interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă.

II. Considerentele neconstituţionalităţii sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului”

 Articolul 143 alin. (4) din Codul de Procedură Penală prevede: „convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta care formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal”.

În opinia noastră, acest articol reprezintă fundamentul neconstituţionalităţii sintagmei în discuţie. Astfel, este necesar să definim următorii termeni:

– Interceptarea comunicaţiilor – prin aceasta se înţelege interceptarea[1], accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin alt mijloc de comunicare.

– Înregistrarea comunicaţiilor este operaţiune succesoare a interceptării, care constă în reţinerea informaţiilor interceptate pe un sport digital.

– Redarea comunicaţiilor este operaţiunea de transcriere a acestora într-un proces-verbal.

Astfel, procedura în această materie a interceptării comunicaţilor unei persoane era următoarea:

1. Procurorul solicita judecătorului de drepturi și libertăţi emiterea unui mandat de supraveghere tehnică.

2. Judecătorul emitea mandatul de supraveghere tehnică, dacă constata existenţa celor trei condiţii[2]: suspiciunea rezonabilă, proporţionalitatea, necesitatea măsurii, condiţii prevăzute de art. 139 alin. (1) și (2) din Codul de Procedură Penală.

3. Procurorul punea în executare supravegherea tehnică ori putea dispune ca aceasta să fie efectuată de către organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de către alte organe specializate ale statului, conform 142 alin. (1) din Codul de Procedură Penală.

În acest sens, existau două variante posibile:

I. procurorul procedează personal la interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice;

II. dispune ca interceptarea și înregistrarea convorbirilor să fie efectuate de organele de cercetare penală, lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului.

Aici considerăm că este punctul culminant al discuţiei, căci, conform par. 37 din Decizie, aceste organe specializate ale statului nu sunt definite, nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de Procedură Penală. Am putea opina în sensul că această sintagmă ar reprezenta o normă în alb, normă care este susceptibilă de completare. Dar se poate observa că norma a cărei constituţionalitate a fost contestată nu prevedea nici domeniul de activitate specific al acestor „organe specializate ale statului”, în condiţiile în care în România activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Din aceste considerente, Curtea reţine că sintagma ori de alte organe ale statului este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate. Noi opinăm în sensul că norma complementarizatoare este imposibil de identificat, fapt ce conduce la lipsa de previzibilitate a normei în alb.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, vom lua un exemplu. Astfel, atunci când procurorul constata că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 Codul de Procedură Penală, solicita judecătorului de drepturi și libertăţi emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, în exemplu nostru se solicita interceptarea comunicaţiilor unei persoane. Judecătorul emitea mandatul de supraveghere tehnică și procurorul îl punea în executare. Mai exact, procurorul, printr-o ordonanţă, dispunea ca interceptarea și înregistrarea convorbirilor unei persoane să se facă de către S.R.I., în special de către ofiţeri S.R.I. Or, aici este cea mai mare problemă, căci aceste organe nu figurează printre organele de urmărire penală reţinute de art. 55 alin. (1) din Codul de Procedură Penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev c. Bulgariei, că interceptarea convorbirilor unei persoane se desfășoară în două etape: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Dacă cu privire la prima etapă nu există probleme, cu privire la etapa de efectuare propriu-zisă a interceptărilor și înregistrărilor unei persoane există serioase probleme de constituţionalitate. Etapa de supraveghere propriu-zisă trebuie să beneficieze de garanţii împotriva supravegherii arbitrare și trunchiate. Astfel, trebuie să existe garanţii că, în exemplul dat, ofiţerii S.R.I. vor intercepta și înregistra convorbirile telefonice în mod corect și nu vor proceda la interceptarea și înregistrarea acestora trunchiat sau la modificarea acestora. Aceste garanţii nu pot exista în cadrul unui alt organ în afara celor de urmărire penală, având în vedere că S.R.I. este un organ specializat în culegerea de informaţii, cu o structură militarizată și a cărei activitate, conform art. 1 din Legea nr. 14/1992, este controlată de parlament. Or, în acest caz, S.R.I. contribuie la efectuarea unui act ce ţine de puterea judecătorească și garanţiile şi controlul acestora nu pot să fie oferite sau efectuate de o altă putere, căci este contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie, care subliniază separaţia puterilor în stat.

În fine, după efectuarea activităţilor de interceptare și înregistrare de către ofiţerii S.R.I., urmează etapa în care:

4. Procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal prin care este consemnată activitatea de supraveghere tehnică și sunt redate convorbirile, conversaţiile și comunicările interceptate, conform art. 143 Codul de Procedură Penală.

Revenind la exemplul nostru, ofiţerii S.R.I. care au procedat la interceptarea și înregistrarea convorbirilor vor înainta procurorului suportul digital pe care au fost înregistrate convorbirile telefonice, iar procurorul ori organul de cercetare penală desemnat de acesta vor proceda la redarea în scris a convorbirilor înregistrate. Este de subliniat faptul că redarea se face în baza înregistrărilor efectuate de ofiţeri S.R.I., din cadrul unui organ specializat care nu poate să ofere garanţii specifice organelor de urmărire penală. Este adevărat că suportul digital sau analog[3] pe care au fost înregistrate convorbirile este semnat de persoana care a efectuat aceste înregistrări, pentru a asigura integritatea datelor și responsabilitatea persoanei cu privire la integritatea acestora in conformitate cu art. 142 alin. (2) din Codul de Procedură Penală, însă nici chiar semnătura electronică nu poate asigura faptul că aceste convorbiri înregistrate nu sunt trunchiate, mixate, atașate. Garanţia pe care o au organele de urmărire penală nu poate fi suplinită de o garanţie a unei semnături electronice. Organul de cercetare penală sau procurorul redă convorbiri înregistrate de către ofiţerii S.R.I., ofiţeri din cadrul unui organ specializat al statului, a cărui activitate este pusă sub lupa probităţii.

În concluzie, procurorul sau organul de cercetare penală, atunci când redă convorbirile interceptate, o face în baza unui suport digital sau analog, suport pe care sunt înregistrate convorbirile interceptate de către un organ specializat al statului, organ care nu poate oferi garanţii împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii, garanţii care pot să fie oferite doar de organele de urmărire penală, aspect care este contrar art. 1 alin. (3) și (5) din Constituţia României.

III. Soarta probelor ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale

Ab intio, trebuie subliniat faptul că art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Particularizând expunerea în raport de exemplul oferit, se pune întrebarea: Ce se întâmplă cu probele care reies din procesul-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, în speţă interceptarea convorbirilor, în situaţia în care Curtea Constituţională a decis că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” este neconstituţională? Concret, care este soarta probelor care reies din procesul-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică obţinute de către S.R.I. prin procedeul probatoriu al interceptării convorbirilor unei persoane?

Răspunsul diferă în funcţie de etapa procesuală la care se afla cauza în momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale.

1. Cauza a fost soluţionată definitiv

Dacă cauza a fost soluţionată în mod definitiv, printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, aceasta înseamnă, în mod necesar, că s-a depășit procedura de cameră preliminară, procedură având ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor, conform art. 342 din Codul de Procedură Penală.

Singura soluţie posibilă este promovarea căii de atac extraordinare a revizuirii, pe motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de Procedură Penală. Însă, dincolo de aspectele dificile ce ţin de probaţiune, promovarea acestei căi de atac trebuie analizată din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale din 3 martie 2016, decizie prin care Curtea a decis că revizuirea este admisibilă doar pentru acele părţi, inclusiv persoana vătămată, care au invocat excepţia de neconstituţionalitate, excepţie pe care își fundamentează revizuirea înainte de obţinerea unei soluţii definitive. În acord cu alt autor[4], considerăm că prin această ultimă decizie Curtea Constituţională şi-a permis să își aroge calitatea de organ legislativ, aspect contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie, care prevede separaţia puterilor în stat.

2. Cauza este în cursul judecăţii

La fel ca și în prima situaţie, cauza a depășit procedura de cameră preliminară. În acest context, singura posibilitate este ca judecătorul, odată cu soluţionarea fondului cauzei, având în vedere libera apreciere pe care o poate oferi probelor și după ce acestea se administrează în condiţii de contradictorialitate, nemijlocire, oralitate, să nu includă în procesul deliberativ probele obţinute ca urmare a concursului unui alt către un organ specializat al statului.

3. Dosarul se constituie după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale

Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, Guvernul României a intervenit prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 și, astfel, a modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcţionarea Serviciului Român de Informaţii. Prin această modificare, organul executiv al ţării a prevăzut: „Organele Serviciului Român de Informaţii pot fi desemnate organe de cercetare penală specială conform art. 55 alin. (5) și (6) din Codul de Procedură Penală pentru punerea în executarea a mandatelor de supraveghere tehnică, conform art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de Procedură Penală ”.

În acest caz, dacă dosarul se constituie după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale și având în vedere O.U.G. nr. 6/2016, organele S.R.I. vor putea să îndeplinească în mod legal atribuţiile de organ care pune în executare un mandat de supraveghere tehnică, căci, așa cum prevede textul Ordonanţei mai sus menţionat, acestea pot fi organe de cercetare penală speciale[5].

Tot prin O.U.G. nr. 6/2016, a fost consacrată legislativ existenţa Centrului Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul S.R.I., organ specializat cu obţinerea, prelucrarea și stocarea informaţiilor. Acest centru își desfășoară activitatea în colaborare cu furnizorii de comunicaţii electronice, având în vedere obligaţia instituită, prin art. 142 alin. (2) Codul de Procedură Penală, în sarcina celor din urmă de a colabora cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

Verificarea modului de punere în executare în cadrul C.N.I.C. a mandatelor de supraveghere tehnică se realizează semestrial sau ori de câte ori este nevoie de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau unul dintre judecătorii anume desemnaţi de către acesta potrivit art. 30¹ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Este de menţionat faptul că prin O.U.G. nr. 6/2016 a fost modificat art. 142 alin. (2) Codul de Procedură Penală, care, după ultimele modificări, prevede: „Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică”. Coroborând această prevedere cu alin. (2) al art. 8 din Legea nr. 14/1992, care a fost introdus tot prin O.U.G. nr. 6/2016 și care stipulează: „Pentru relaţia cu furnizorii de comunicaţii electronice destinate publicului, Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii este desemnat cu rolul de a obţine, prelucra şi stoca informaţii în domeniul securităţii naţionale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit şi independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Penalăˮ, reies următoarele:

I. Codul de Procedură Penală, prin art. 142 alin. (2), instituie obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice sau a furnizorilor[6] de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicaţii să colaboreze cu: procurorul, organele de cercetare penală și lucrători specializaţi din cadrul poliţiei. Astfel, se poate observa că organele de cercetare penală speciale sunt excluse și nu există în sarcina furnizorilor mai sus menţionaţi obligaţia de colaborare cu acestea[7]. Considerăm că nu se poate extinde obligaţia instituită de art. 142 alin. (2) și în raport de organele de cercetare penală specială. Această dispoziţie trebuie interpretată având în vedere că organele S.R.I. pot fi desemnate ca fiind organe de cercetare penală specială.

II. Având în vedere și dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 14/1992 cu modificările și completările ulterioare, considerăm că C.N.I.C. nu poate obţine, prelucra și stoca date de la furnizorii mai sus menţionaţi, din moment ce în sarcina celor din urmă nu există obligaţia de colaborare. Activitatea acestui Centru va fi pusă în dificultate prin această modificare a art. 142. alin. (2) Codul de Procedură Penală. [8]

În concluzie, în acest caz, se impune o modificare de urgenţă a art. 142 alin. (2), pentru ca activitatea C.N.I.C. să nu fie pusă în pericol și îngreunată și scopul consacrării acestui Centru să fie atins.

4. Cauza este în procedura de cameră preliminară

Considerăm că doar în acest caz decizia Curţii Constituţionale poate produce efecte directe și reale, căci în celelalte cazuri efectele produse sunt aparente și prin ricoșeu. Având în vedere că obiectul procedurii de cameră preliminară este, prin altele, verificarea legalităţii administrării probelor, în această procedură judecătorul de cameră preliminară poate constata anumite deficienţe în administrarea probatoriului de către organele de urmărire penală și în consecinţă sancţionează activitatea acestora prin vreuna dintre soluţiile prevăzute de art. 346 Codul de Procedură Penală.

Ab initio, trebuie subliniat că, prin par. 52 din considerentele deciziei[9], Curtea precizează că decizia acesteia se va aplica în mod corespunzător „cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată”. În acord cu mai mulţi autori[10], opinăm în sensul că instanţa de control constituţional a utilizat o formulare nefericită, generată probabil de trimiterea la considerentele Deciziei nr. 895 din 17 decembrie 2015, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 666 din Codul de Procedură Civilă. În realitate, s-a dorit referirea la cauzele aflate pe rolul organelor judiciare. În acest sens este și decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 3.03.2016, prin care Curtea „reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situaţiile juridice pendinte și, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita”. O interpretare contrară aduce atingere art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale produc efecte erga omnes.

În concluzie, „judecătorul de instrucţie”, în această procedură de cameră preliminară, poate verifica compatibilitatea Deciziei Curţii în raport de administrarea probelor efectuate în cursul urmăririi penale.

Sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale ca urmare a deciziei C.C.R.

Însăși Curtea Constituţională reţine în considerentele deciziei că realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probatoriu, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138–146 din Codul de Procedură Penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute și, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de Procedură Penală.

În opinia noastră, suntem în prezenţa unei nulităţi relative, deoarece încălcarea dispoziţiilor privitoare la punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică nu se regăsește printre cazurile de nulitate absolută, limitativ prevăzute de art. 381 Codul de Procedură Penală.

Pentru a opera nulitatea relativă trebuie îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii:

A. Încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281

Cu privire la această condiţie, într-o opinie[11], punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică care vizează interceptările comunicaţiilor, făcute în mod legal la data operării lor, sunt perfect legale, dacă s-au respectat dispoziţiile aplicabile la data efectuării lor. În susţinerea acestui punct de vedere se arată că textul de lege care permitea S.R.I. să facă aceste interceptări se bucură de prezumţia de constituţionalitate și numai în acest fel se asigură securitatea raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, acest autor subliniază faptul că la momentul când mandatul de supraveghere tehnică a fost pus în executare de alte organe specializate ale statului au fost respectate toate dispoziţiile legale la acel moment. Faptul că ulterior a intervenit judecătorul constituţional și a decis că acele organe specializate ale statului care pun în executare măsuri intruzive în dreptul la viaţă privată nu sunt previzibile și nici nu fac parte din categoria organelor de urmărire penală nu este de natură a antrena sancţiunea nulităţii dispunerii, autorizării actului procesual și în consecinţă a probelor obţinute din acest procedeu probatoriu.

Într-o altă opinie,[12] se susţine că punerea în executarea a unui mandat de supraveghere tehnică de către alte organe specializate ale statului nu poate antrena per se sancţiunea nulităţii probelor astfel obţinute. Acest autor impune a se analiza dacă organul de urmărire penală s-a folosit doar de infrastructura tehnică administrată de serviciile de informaţii ori a existat și o contribuţie umană la supravegherea ei.[13]

B. Nerespectarea cerinţei legale încălcate a produs a vătămare drepturilor părţilor ori a subiecţilor procesuali principali

Vătămarea drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali se poate reţine prin realizarea supravegherii tehnice de către alte organe specializate ale statului, deoarece au fost lezate cel puţin următoarele drepturi: dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă privată și familială[14]. În opinia noastră, punerea în executarea a unui mandat de supraveghere tehnică de către alte organe specializate ale statului, în acord judecătorul constituant aduce atingere previzibilităţii și accesibilităţii normei juridice. Chiar dacă aceste cerinţe nu beneficiat de o recunoaștere expresă circumscrisă, în mod concret, sub forma unui drept, opinăm că aceste cerinţe sunt subsumate art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale și a legilor este obligatorie”. Aceste cerinţe au fost prefigurate și de marele penalist Caesare Beccaria care, încă din secolul Luminilor, susţinea: „fiecare cetăţean trebuie să ştie că poate face tot ceea ce nu este împotriva legilor, fără să se teamă de vreo repercusiune, în afara celei ce poate decurge din acţiunea însăşi – aceasta este dogma politică în care popoarele ar trebui să creadă și pe care magistraţii supremi, însărcinaţi cu paza neabătută a legilor o aplică. Este o dogmă sacră fără de care nu poate exista o societate legitimă”.[15]

C. Vătămarea, ca urmare a încălcării cerinţei legale, nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului

Această condiţie se va considera îndeplinită, dacă procedeul probatoriu nelegal efectuat nu poate să fie refăcut sau reluat. În cazul interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor, este evi­dent că acest procedeu probatoriu nu poate fi reluat.

IV. O propunere proprie cu privire la nulitatea procesului-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică

 A. Aspecte introductive

Încă din perioada interbelică, profesorul Traian Pop[16] definea nulitatea ca „nevalabilitatea juridică a unui act existent, dar imperfect, neregulat, defectuos, vicios, din cauza neobservării sau călcării prescripţiunilor legale la producerea, efectuarea și din această cauză își pierde sau își poate pierde valoarea, eficacitatea juridică”. Doctrina de dată mai recentă definește nulitatea drept „acea sancţiune procesuală constatată și aplicată de un organ judiciar care atrage nevalabilitatea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului și refacerea acestuia atunci când este necesar și posibilˮ[17]. Deci nulitatea produce efecte asupra actelor procesuale efectuate în cauza de către organele judiciare.

În reglementarea sancţiunii nulităţii Codul de Procedură Penală a adoptat sistemul mixt, sistem în care se prevăd anumite dispoziţii a căror încălcare atrage nulitatea, însă se admite, în același timp, că sancţiunea nulităţii poate interveni și în cazul încălcării celorlalte norme de procedură, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege.

Având în vedere că punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică nu se încadrează printre cazurile de nulitate absolute, apreciem că în acest caz este în discuţie nulitatea relativă.

Spre deosebire de aplicarea legii penale în timp, care este guvernată de principiul aplicării legii penal penale mai favorabile, legea procesual penală este guvernată de principiul imediatei aplicabilităţi.

B. Actele procesuale efectuate

Pentru a stabili dacă decizia Curţii poate antrena sancţiunea nulităţii unor acte procesuale, trebuie identificate acele acte care au importanţă în materia supravegherii tehnice. Astfel există:

– mandatul de supraveghere tehnică emis de judecătorul de drepturi și libertăţi;

– ordonanţa prin care procurorul dispune ca punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică să fie efectuată de către alte organe specializate ale statului;

– procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică (din acesta reies probele în cauză).

În opinia noastră, efectele nulităţii vizează ordonanţa procurorului și procesul-verbal de consemnare a activităţilor tehnice, având o cauzalitate conexă.

Astfel, după obţinerea mandatului de supraveghere tehnică, procurorul dispunea prin ordonanţă ca mandatul de supraveghere tehnică care privea spre exemplu interceptarea convorbirilor sau înregistrărilor unei persoane să fie pus în executare de către alte organe specializate ale statului, S.R.I.

1. Care este cauza acestei ordonanţe?

În opinia noastră, se pot identifica două cauze:

a) inexistenţa unor infrastructuri tehnice la nivelul parchetelor/organelor de cercetare penală;
b) legea permitea ca această metodă specială de supraveghere sub aspectul interceptării și înregistrării să fie efectuată de „alte organe specializate ale statului”, conform art. 142 alin. (1).

2. După decizia C.C.R., aceste cauze se mai menţin?

Dacă prima cauză, în opinia noastră, se mai menţine, cea de a doua, evident nu, acum acesta a devenit neconstituţională, cu consecinţa ilegalităţii actului asupra căruia poartă. Se susţine în doctrină că, dacă la momentul dispunerii autorizării administrării unei probe au fost respectate dispoziţiile legale, nu se poate constata sancţiunea nulităţii asupra acelui mijloc de probă, aducându-se ca argument regula tempus regit actum și art. 147 alin. (4) din Constituţie, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale au putere pentru viitor. Considerăm că prin decizia C.C.R. nr. 126 din 2016, această discuţie a fost clarificată, Curtea subliniind: „Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situaţiile juridice pendinte și, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita”.

Constatând nulitatea relativă a acestei ordonanţe, considerăm ca această sancţiune se extinde și asupra procesului-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică. Această sancţiune este evidentă, deoarece în lipsa ordonanţei lovite de nulitate relativă procesul-verbal nu poate fi întocmit. Or, având în vedere și principiul „fructelor pomului otrăvit”, recunoscut de C.E.D.O., considerăm că sancţiunea nulităţii relative se extinde și asupra procesului-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică, cu consecinţa excluderii probelor astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de Procedură Penală.

[1] Considerăm că și acest text, art. 138 alin. (2), pune probleme de constituționalitate, deoarece legiuitorul definește un termen în mod circular, prin el însuși, aspect ce pune problema previzibilității și predictibilității.
[2] N. Volonciu, A.S. Uzlau (coordonatori), Noul Cod de Procedură Penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 311.
[3] N. Volonciu, A. S. Uzlau (coordonatori), Noul Cod de Procedură Penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 325.
[4] G. Mateuț, Opinie cu privire la decizia C.C.R. nr. 51/2016, articol disponibil pe aici.
[5] Contrar opiniei unui autor, apărute după declararea ca neconstituțională a sintagmei în discuție, conform căruia S.R.I. ar putea în continuare să pună în executare un mandat de supraveghere tehnică, decizia Curții neproducând vreun efect, dat fiind faptul că Legea nr. 51/1991 ar permite acest aspect, noi opinăm în sensul că acestă posibilitate nu mai există, deoarece O.U.G. nr. 6/2016 a conferit expresis verbis posibilitatea ca organele S.R.I. să poată fi desemnate organe de cercetare penală specială. Deci, dacă există amenințări la adresa siguranței naționale, amenințări care fi încadrate în vreuna din cele prevăzute în art. 3 din Legea nr. 51/1991, punerea în executare a mandatului de supravghere tehnică se va face de către organele de cercetare penală specială a S.R.I.
În sens contrar, a se vedea: L. Criste, Decizia CCR privind supravegherea tehnică nu va produce prea multe consecințe, articol disponibil aici.
 [7] Articolul 55 alin. (1) Codul de Procedură Penală prevede că organele de urmărire penală sunt: procurorul, organe de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală specială.
[8] Art. 142 alin. (2) din Codul de Procedură Penală, anterior modificării prin OUG nr. 6/2016, instituia obligația de colaborare cu „organele de urmărire penală”.
[9] I.C.C.J., Decizia nr. 3 din 04.04.2011, subliniază că deciziile C.C.R. sunt obligatorii nu numai în ceea ce privește dispozitivul, dar și în ceea ce privește considerentele care îl explicitează.
[10] R. Slăvoiu, Opinie cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 51/16.02.2016; M. A. Hotca, Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 în privința cauzelor penale aflate pe rolul instanțelor de judecată și a celor definitiv soluționate. 
[11] C. Dănileț, Efectele deciziei C.C.R. privind interceptările.
[12] R. Slăvoiu, Opinie cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 51/16.02.2016.
[13] Suntem de părere că analiza jurisprudențială e notorie în acestă materie și, astfel, suntem scutiți de a proba contrariul.
[14] M. A. Hotca, Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 51/2016 în privința cauzelor penale aflate pe rolul instanțelor de judecată și a celor definitiv soluționate.
[15] Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene (Despre infracțiuni și pedepse), Editura Humanitas, București, 2007, p. 53.
[16] T. Pop, Drept procesual penal, vol.III, Editura Tipografia Națională, Cluj, p. 66.
[17] A. S. Uzlau, op. cit., p. 663.

Sergiu Căpriță
Avocat colaborator “PAUN CIPRIAN LAW OFFICE”

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?