Aspecte privind regularizarea cererii de apel în Noul Cod de procedură civilă
7 aprilie 2016 | Cristian Claudiu ALUNARUO problemă ivită în practica judiciară recentă este cea a regularizării impuse completului de apel sau de recurs de dispozițiile art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care au dublat dispozițiile relevante ale NCPC.
În vederea soluționării acestei chestiuni, este necesară analiza dispozițiilor art. 471 alin. (3) NCPC, conform cărora „în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței [este vorba despre instanța a cărei hotărâre se atacă, după cum rezultă din art. 471 alin. (1) și (8)] sau persoana desemnată de aceasta, care primește cererea de apel, va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să depună completarea sau modificarea cererii”.
În aplicarea corectă a dispozițiilor art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se poate observa că, prin prevederile art. 471 alin. (3) NCPC, legiuitorul nu permite judecătorului care pune în vedere apelantului să completeze sau să modifice cererea să anuleze o eventuală cerere de apel informă, întrucât acest judecător este un judecător de la prima instanță, a cărei hotărâre se atacă. Ori, asupra validității cererii de apel poate statua numai instanța de control judiciar, legea nepermițând ca instanța a cărei hotărâre se atacă să anuleze cererea de apel.[1]
Potrivit opiniei unui autor[2], Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice acest mecanism în trăsăturile sale esențiale, ci numai să amâne aplicarea dispozițiilor conform cărora pregătirea dosarului pentru soluționarea căii de atac de reformare se face la instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, autorul concluzionează că, nu corespunde voinței legiuitorului ca cererea de apel informă să fie anulată în procedura regularizării, o atare anulare fiind posibilă numai în cursul dezbaterilor în fața instanței de apel ori, după caz, în cadrul procedurii de filtrare în recurs (dacă acesta este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție).
În egală măsură, analizând dispozițiile art. 470 NCPC, referitoare la conținutul cererii de apel, se observă că cerințele de indicare a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, respectiv a probelor invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii [art. 470 alin. (3)]. În lipsa unei precizări similare celei din vechea reglementare, potrivit căreia motivele și probele puteau fi indicate până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel, se impune concluzia că motivarea apelului și indicarea probelor trebuie să aibă loc înăuntrul termenului de apel, însă nicidecum mai devreme. În consecință, autorul sus citat apreciază că, în situația în care apelantul declară apel în a III-a zi de la comunicarea hotărârii, soluția de a-i pune în vedere să motiveze apelul și să indice probele în termen de 10 zile de la primirea comunicării [art. XX alin. (2) din Legea nr. 2/2013] constituie o soluție nelegală, întrucât Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să deroge de la dispozițiile art. 470 NCPC, ci numai de la prevederile referitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă (art. XIII din Legea nr. 2/2013). Mai mult, se opinează că ar fi flagrant nelegală anularea apelului pentru neîndeplinirea acestor cerințe, câtă vreme art. 470 NCPC, text special în materia apelului, prevede o sancțiune specială, anume decăderea. Soluția anulării este de altfel de neprimit și pentru că vine în vădită contradicție cu dispozițiile legale care consacră efectul devolutiv al apelului, întrucât apelul nemotivat și prin care nu se solicită dovezi noi, departe de a fi nul, provoacă o devoluțiune totală, în limitele celor invocate la prima instanță [art. 476 alin. (2) și art. 478 alin. (2) NCPC][3].
Ca atare, în apel, aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 200 alin. (3) NCPC nu este posibilă. Soluția este limpede și în lumina dispozițiilor art. 471 NCPC, potrivit cărora, apelantul beneficiază de întreg termenul de apel și, în condițiile legii, chiar de o extensie a acestui termen cu 5 zile pentru a se conforma dispozițiilor art. 470 NCPC; în măsura în care cererea de apel nu cuprinde, în final, toate elementele prevăzute de lege, intervine sancțiunea anulării sau, după caz, a decăderii, după distincțiile prevăzute de art. 470 alin. (3) NCPC, însă oricare dintre aceste sancțiuni poate fi aplicată doar de către instanța de apel, la termenul de judecată.
În măsura în care art. XX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede, un termen fix de 10 zile pentru complinirea lipsurilor cererii de apel, singura interpretare care asigură concilierea acestui text cu dispozițiile art. 470 NCPC este că aceste lipsuri pot privi doar elementele prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. a) și b), anume datele de identificare ale părților și indicarea hotărârii atacate. În ce privește plata taxei judiciare de timbru, aceasta poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, iar în privința semnăturii, art. 470 alin. (3) face trimitere expresă la dispozițiile art. 196 alin. (2), fiind așadar posibilă semnarea cererii până la primul termen de judecată în fața instanței de apel. Însă, de cele mai multe ori datele de identificare ale părților se vor regăsi în dosar, ceea ce, potrivit unei opinii,[4] demonstrează inutilitatea dispozițiilor art. XX alin. (2), precum și faptul că în apel există doar un rudiment de regularizare, căruia nu-i poate fi asociat în niciun caz mecanismul sancționator prevăzut de art. 200 alin. (3) NCPC.
În cazul recursului, inadecvarea dispozițiilor art. XX alin. (2) și ale art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013 este la fel de evidentă, întrucât dacă recursul nu îndeplinește cerințele de formă, el se anulează în procedura de filtrare a recursurilor, potrivit art. 493 alin. (5) NCPC, dispoziție specială și derogatorie care înlătură, din nou, orice posibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 200 alin. (3) NCPC. Ca urmare, și în recurs, anularea cererii de recurs neconforme nu intervine în procedura de regularizare, ci în procedura filtrului (dacă instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție), ori în ședință publică, la termenul acordat (dacă instanța de recurs este un tribunal sau o curte de apel).
În doctrină [5] s-a apreciat că, de lege ferenda, s-ar impune abrogarea grabnică a dispozițiilor art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, urmând a fi aplicate prevederile art. 471 NCPC, cu unica diferență că, în cazul proceselor începute înainte de 1 ianuarie 2016, pregătirea dosarului se face de către instanța de control judiciar.
În ce ne privește, nu putem fi de acord cu această propunere de lege ferenda. Este adevărat că Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice structura procedurii apelului în Noul cod de procedură civilă și ca atare, raportat la caracterul ei de lege de aplicare, o procedură a regularizării ce nu are suport în cod este, aparent, neavenită. Cu toate acestea, greșelile ce au dus la această neconcordanță rezidă nu neapărat în legea de aplicare, ci chiar în Noul cod de procedură civilă. Legiuitorul când a reglementat procedura primirii cererii de apel nu a prevăzut sancțiuni în ce privește neîndeplinirea obligațiilor de regularizare impuse de instanță, sancțiuni ce pot fi aplicate la expirarea termenului de regularizare a cererii de apel, prin simetrie cu cele reglementate în cazul neîndeplinirii cerințelor pentru cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe. Procedând de o asemenea manieră, nu s-a încălcat doar principiul simetriei sau ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet, ci s-a instituit și o procedură de formă fără fond adică o regularizare fără sancțiune imediată. Dacă rațiunea pentru care a fost instituită sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată, respectiv degrevarea instanțelor de a judeca procese ce nu îndeplinesc un minim de condiții ale acțiunii în justiție, aceeași trebuia să fie și rațiunea instituirii procedurii regularizării apelului. Or, după cum am văzut, motivele de apel, probele, semnătura și alte cerințe ale cererii de apel nu au sancțiune imediată, motiv pentru care procedura regularizării cererii de apel este, în faza premergătoare primului termen de apel, pur formală.
Apreciem că, potrivit identității de rațiune, trebuia ca și cererea de apel să poată fi anulată la expirarea unui termen pentru neîndeplinirea unor cerințe de formă. Aceasta ar fi dus la degrevarea instanței de apel de procese și cereri care nu îndeplinesc condiții minime pentru a fi judecate și, în egală măsură la concordanța dintre dispozițiile codului și cele ale legii de aplicare sau de degrevare a instanțelor. De asemenea, nu putem fi de acord cu ideea că doar instanța de control judiciar ar putea anula o cerere de apel neconformă, întrucât în faza regularizării nu se pune problema analizei hotărârii primei instanțe, analiză ce poate fi într-adevăr făcută exlusiv de instanța superioară în grad. Dimpotrivă, în faza regularizării se analizează cerințe de formă ale cererii, în absența cărora, aceasta nu poate fi dedusă judecății, motiv pentru care, opinăm că o sancțiune pentru neîndeplinirea unor condiții de formă ale cererii de apel, ce nu vizează controlul hotărârii primei instanțe, poate fi aplicată și de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată.
În egală măsură, opinăm că ar trebui eliminată judecata apelului nemotivat, întrucât este de neconceput ca un judecător al instanței de apel să ghicească de ce este nemulțumit apelantul de hotărârea primei instanțe, în absența indicării unor motive de apel. O cerere de apel nemotivată ar trebui anulată în etapa termenului de regularizare, prevenindu-se astfel cererile abuzive făcute de justițiabili și eficientizându-se activitatea instanței de control care analizează hotărârea primei instanțe în funcție de motivele invocate de apelant.
Mai mult decât atât, dacă s-ar institui o sancțiune imediată în procedura regularizării cererii de apel și dacă acea sancțiune ar putea fi aplicată de prima instanță, s-ar evita cheltuieli inutile legate de trimiterea dosarului instanței de apel. Spre exemplu, în situația în care prima instanță este un tribunal aflat în alt județ decât curtea de apel ce este investită cu soluționarea apelului, o cerere de apel nemotivată, netimbrată, nesemnată sau tardiv introdusă ar putea să nu mai fie trimisă curții de apel pentru ca aceasta doar să constate că nu poate controla hotărârea primei instanțe.
De aceea, potrivit celor expuse mai sus și potrivit principiului simetriei cu sancțiunea anulării aplicabilă cererii de chemare în judecată în fața primei instanțe în cazul neîndeplinirii cerințelor de formă impuse expressis verbis de lege, propunem, de lege ferenda, instituirea unor sancțiuni de imediată aplicare și în cazul nerespectării formei cererii de apel, ce să poată fi aplicate chiar de prima instanță, iar trimiterea dosarului instanței de apel să se facă doar în cazul cererilor conforme inclusiv motivate, degrevând instanțele de apel de toate celelalte.
[1] Potrivit art. XX alin. (2), în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Art. XVII alin. (3) prevede că această dispoziție legală se aplică în mod corespunzător și în recurs.
[2] Gheorghe Liviu Zidaru, „Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare ataxelor judiciare de timbru”, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013, august 2013.
[3] Cu privire la acest text de lege, a se vedea V. M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă”, pp. 1067–1070.
[4] Gh. Liviu Zidaru, op. cit.
[5] Gh. Liviu Zidaru, op. cit.
Judecător Cristian Claudiu Alunaru
Tribunalul Arad
