BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
7 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Aspecte privind regularizarea cererii de apel în Noul Cod de procedură civilă
07.04.2016 | Cristian Claudiu ALUNARU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

O problemă ivită în practica judiciară recentă este cea a regularizării impuse completului de apel sau de recurs de dispozițiile art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care au dublat dispozițiile relevante ale NCPC.

În vederea soluționării acestei chestiuni, este necesară analiza dispozițiilor  art. 471 alin. (3) NCPC, conform cărora „în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței [este vorba despre instanța a cărei hotărâre se atacă, după cum rezultă din art. 471 alin. (1) și (8)] sau persoana desemnată de aceasta, care primește cererea de apel, va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să depună completarea sau modificarea cererii”.

În aplicarea corectă a dispozițiilor art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, se poate observa că, prin prevederile art. 471 alin. (3) NCPC, legiuitorul nu permite judecătorului care pune în vedere apelantului să completeze sau să modifice cererea să anuleze o eventuală cerere de apel informă, întrucât acest judecător este un judecător de la prima instanță, a cărei hotărâre se atacă. Ori, asupra validității cererii de apel poate statua numai instanța de control judiciar, legea nepermițând ca instanța a cărei hotărâre se atacă să anuleze cererea de apel.[1]

Potrivit opiniei unui autor[2], Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice acest mecanism în trăsăturile sale esențiale, ci numai să amâne aplicarea dispozițiilor conform cărora pregătirea dosarului pentru soluționarea căii de atac de reformare se face la instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, autorul concluzionează că, nu corespunde voinței legiuitorului ca cererea de apel informă să fie anulată în procedura regularizării, o atare anulare fiind posibilă numai în cursul dezbaterilor în fața instanței de apel ori, după caz, în cadrul procedurii de filtrare în recurs (dacă acesta este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În egală măsură, analizând dispozițiile art. 470 NCPC, referitoare la conținutul cererii de apel, se observă că cerințele de indicare a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, respectiv a probelor invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii [art. 470 alin. (3)]. În lipsa unei precizări similare celei din vechea reglementare, potrivit căreia motivele și probele puteau fi indicate până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel, se impune concluzia că motivarea apelului și indicarea probelor trebuie să aibă loc înăuntrul termenului de apel, însă nicidecum mai devreme. În consecință, autorul sus citat apreciază că, în situația în care apelantul declară apel în a III-a zi de la comunicarea hotărârii, soluția de a-i pune în vedere să motiveze apelul și să indice probele în termen de 10 zile de la primirea comunicării [art. XX alin. (2) din Legea nr. 2/2013] constituie o soluție nelegală, întrucât Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să deroge de la dispozițiile art. 470 NCPC, ci numai de la prevederile referitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă (art. XIII din Legea nr. 2/2013). Mai mult, se opinează că ar fi flagrant nelegală anularea apelului pentru neîndeplinirea acestor cerințe, câtă vreme art. 470 NCPC, text special în materia apelului, prevede o sancțiune specială, anume decăderea. Soluția anulării este de altfel de neprimit și pentru că vine în vădită contradicție cu dispozițiile legale care consacră efectul devolutiv al apelului, întrucât apelul nemotivat și prin care nu se solicită dovezi noi, departe de a fi nul, provoacă o devoluțiune totală, în limitele celor invocate la prima instanță [art. 476 alin. (2) și art. 478 alin. (2) NCPC][3].

Ca atare, în apel, aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 200 alin. (3) NCPC nu este posibilă. Soluția este limpede și în lumina dispozițiilor art. 471 NCPC, potrivit cărora, apelantul beneficiază de întreg termenul de apel și, în condițiile legii, chiar de o extensie a acestui termen cu 5 zile pentru a se conforma dispozițiilor art. 470 NCPC; în măsura în care cererea de apel nu cuprinde, în final, toate elementele prevăzute de lege, intervine sancțiunea anulării sau, după caz, a decăderii, după distincțiile prevăzute de art. 470 alin. (3) NCPC, însă oricare dintre aceste sancțiuni poate fi aplicată doar de către instanța de apel, la termenul de judecată.

În măsura în care art. XX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede, un termen fix de 10 zile pentru complinirea lipsurilor cererii de apel, singura interpretare care asigură concilierea acestui text cu dispozițiile art. 470 NCPC este că aceste lipsuri pot privi doar elementele prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. a) și b), anume datele de identificare ale părților și indicarea hotărârii atacate. În ce privește plata taxei judiciare de timbru, aceasta poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, iar în privința semnăturii, art. 470 alin. (3) face trimitere expresă la dispozițiile art. 196 alin. (2), fiind așadar posibilă semnarea cererii până la primul termen de judecată în fața instanței de apel. Însă, de cele mai multe ori datele de identificare ale părților se vor regăsi în dosar, ceea ce, potrivit unei opinii,[4] demonstrează inutilitatea dispozițiilor art. XX alin. (2), precum și faptul că în apel există doar un rudiment de regularizare, căruia nu-i poate fi asociat în niciun caz mecanismul sancționator prevăzut de art. 200 alin. (3) NCPC.

În cazul recursului, inadecvarea dispozițiilor art. XX alin. (2) și ale art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013 este la fel de evidentă, întrucât dacă recursul nu îndeplinește cerințele de formă, el se anulează în procedura de filtrare a recursurilor, potrivit art. 493 alin. (5) NCPC, dispoziție specială și derogatorie care înlătură, din nou, orice posibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 200 alin. (3) NCPC. Ca urmare, și în recurs, anularea cererii de recurs neconforme nu intervine în procedura de regularizare, ci în procedura filtrului (dacă instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție), ori în ședință publică, la termenul acordat (dacă instanța de recurs este un tribunal sau o curte de apel).

În doctrină [5] s-a apreciat că, de lege ferenda, s-ar impune abrogarea grabnică a dispozițiilor art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, urmând a fi aplicate prevederile art. 471 NCPC, cu unica diferență că, în cazul proceselor începute înainte de 1 ianuarie 2016, pregătirea dosarului se face de către instanța de control judiciar.

În ce ne privește, nu putem fi de acord cu această propunere de lege ferenda. Este adevărat că Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice structura procedurii apelului în Noul cod de procedură civilă și ca atare, raportat la caracterul ei de lege de aplicare, o procedură a regularizării ce nu are suport în cod este, aparent, neavenită. Cu toate acestea, greșelile ce au dus la această neconcordanță rezidă nu neapărat în legea de aplicare, ci chiar în Noul cod de procedură civilă. Legiuitorul când a reglementat procedura primirii cererii de apel nu a prevăzut sancțiuni în ce privește neîndeplinirea obligațiilor de regularizare impuse de instanță, sancțiuni ce pot fi aplicate la expirarea termenului de regularizare a cererii de apel, prin simetrie cu cele reglementate în cazul neîndeplinirii cerințelor pentru cererea de chemare în judecată în fața primei instanțe. Procedând de o asemenea manieră, nu s-a încălcat doar principiul simetriei sau ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet, ci s-a instituit și o procedură de formă fără fond adică o regularizare fără sancțiune imediată. Dacă rațiunea pentru care a fost instituită sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată, respectiv degrevarea instanțelor de a judeca procese ce nu îndeplinesc un minim de condiții ale acțiunii în justiție, aceeași trebuia să fie și rațiunea instituirii procedurii regularizării apelului. Or, după cum am văzut, motivele de apel, probele, semnătura și alte cerințe ale cererii de apel nu au sancțiune imediată, motiv pentru care procedura regularizării cererii de apel este, în faza premergătoare primului termen de apel, pur formală.

Apreciem că, potrivit identității de rațiune, trebuia ca și cererea de apel să poată fi anulată la expirarea unui termen pentru neîndeplinirea unor cerințe de formă. Aceasta ar fi dus la degrevarea instanței de apel de procese și cereri care nu îndeplinesc condiții minime pentru a fi judecate și, în egală măsură la concordanța dintre dispozițiile codului și cele ale legii de aplicare sau de degrevare a instanțelor. De asemenea, nu putem fi de acord cu ideea că doar instanța de control judiciar ar putea anula o cerere de apel neconformă, întrucât în faza regularizării nu se pune problema analizei hotărârii primei instanțe, analiză ce poate fi într-adevăr făcută exlusiv de instanța superioară în grad. Dimpotrivă, în faza regularizării se analizează cerințe de formă ale cererii, în absența cărora, aceasta nu poate fi dedusă judecății, motiv pentru care, opinăm că o sancțiune pentru neîndeplinirea unor condiții de formă ale cererii de apel, ce nu vizează controlul hotărârii primei instanțe, poate fi aplicată și de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată.

În egală măsură, opinăm că ar trebui eliminată judecata apelului nemotivat, întrucât este de neconceput ca un judecător al instanței de apel să ghicească de ce este nemulțumit apelantul de hotărârea primei instanțe, în absența indicării unor motive de apel. O cerere de apel nemotivată ar trebui anulată în etapa termenului de regularizare, prevenindu-se astfel cererile abuzive făcute de justițiabili și eficientizându-se activitatea instanței de control care analizează hotărârea primei instanțe în funcție de motivele invocate de apelant.

Mai mult decât atât, dacă s-ar institui o sancțiune imediată în procedura regularizării cererii de apel și dacă acea sancțiune ar putea fi aplicată de prima instanță, s-ar evita cheltuieli inutile legate de trimiterea dosarului instanței de apel. Spre exemplu, în situația în care prima instanță este un tribunal aflat în alt județ decât curtea de apel ce este investită cu soluționarea apelului, o cerere de apel nemotivată, netimbrată, nesemnată sau tardiv introdusă ar putea să nu mai fie trimisă curții de apel pentru ca aceasta doar să constate că nu poate controla hotărârea primei instanțe.

De aceea, potrivit celor expuse mai sus și potrivit principiului simetriei cu sancțiunea anulării aplicabilă cererii de chemare în judecată în fața primei instanțe în cazul neîndeplinirii cerințelor de formă impuse expressis verbis de lege, propunem, de lege ferenda, instituirea unor sancțiuni de imediată aplicare și în cazul nerespectării formei cererii de apel, ce să poată fi aplicate chiar de prima instanță, iar trimiterea dosarului instanței de apel să se facă doar în cazul cererilor conforme inclusiv motivate, degrevând instanțele de apel de toate celelalte.


[1] Potrivit art. XX alin. (2), în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Art. XVII alin. (3) prevede că această dispoziție legală se aplică în mod corespunzător și în recurs.
[2] Gheorghe Liviu Zidaru, „Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare ataxelor judiciare de timbru”, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013, august 2013.
[3]  Cu privire la acest text de lege, a se vedea V. M. Ciobanu, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă”, pp. 1067–1070.
[4] Gh. Liviu Zidaru, op. cit.
[5] Gh. Liviu Zidaru, op. cit.


Judecător Cristian Claudiu Alunaru
Tribunalul Arad

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 7 de comentarii cu privire la articolul “Aspecte privind regularizarea cererii de apel în Noul Cod de procedură civilă”

  1. Gabriel LEFTER spune:

    Principiul simetriei nu are nicio legătură cu „regularizarea” apelului, incidenţa art. 200 în materia căilor de atac fiind absolut exclusă !
    Aceasta fie şi numai pentru frustul argument că cel a carui acţiune a fost anulată în regularizare îşi poate reitera cererea cu respectarea condiţiilor legale (dacă nu este vorba de o cerere care trebuia exercitate într-un anumit termen), pe cînd anularea apelului va impiedica definitiv controlul judiciar .
    Raţiuni apodictic evidente care ţine de garantarea eficeinţei dublului grad de jurisdicţie impiedică anularea apelurilor informe, căci formularea unei căi de atac pretins devolutive doar pentru a fi anulată din lipsa motivării, chiar este un exemplu clasic de conferire a unui acces la un tribunal teoretic şi iluzoriu .

  2. Cristian Claudiu ALUNARU spune:

    Aș dori să răspund în primul rând prin prisma jurisprudenței CEDO: Dreptul de acces la un ”tribunal” nu este unul absolut, ci prin natura sa implică o reglementare statală, important fiind ca, prin formele instituite pentru acces, să nu se aducă atingere însăși substanței dreptului și să se mențină un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Or, prin propunerile de lege ferenda făcute, nu s-ar aduce atingere substanței dreptului întrucât este vorba de instituirea unor norme clare, accesibile și previzibile astfel încât justițiabilul să-și poată adapta conduita și să poată accede la instanța de control judiciar în forma prevăzută de lege.
    În al doilea rând, referitor la principiul simetriei, susțin aplicarea acestuia întrucât, pe de o parte, se poate lesne observa subzistența unor sancțiuni și pentru neîndeplinirea condițiilor instituite de lege pentru cererea de apel aidoma procedurii regularizării cererii de chemare în judecată (motiv pentru care nu văd de ce, spre deosebire de procedura regularizării cererii de chemare în judecată, în cazul apelului, momentul aplicării sancțiunilor ar trebui amânat, în condițiile împlinirii unor termene imperative anterior primului termen de judecată), iar, pe de altă parte, aplicarea sancțiunii în faza de regularizare, de lege ferenda, ar fi o măsură mult mai blândă decât cea existentă în prezent. Aceasta pentru faptul că partea nemulțumită poate reitera cererea de apel conformă, în ipoteza în care se află în interiorul termenului de apel, mutatis mutandis în cazul procedurii aplicabile cererii introductive,pe când de lege lata, anularea cererii de apel după expirarea termenului de apel închide într-adevăr părții nemulțumite orice cale.

    • Amelia FARMATHY spune:

      Eu mă declar ante (încă) şi antitomnatecă:)))), totuşi, nu pot să nu observ o lacună în aspectul prezentării, dincolo de referirea la CEDO de care, eu una, m-am săturat.
      E banală şi tinde să ne transforme un anexe a unor situaţii concrete judecate de Curtea de la Strasbourg(iar im aduc aminte de hidoşenia arhitecturală a sediului, nu mă pot abţine:))), situaţii care, de cele mai multe ori, nu au nicio legătură cu ce ai de judecat în concret.
      Or şi Curtea de la Strasbourg ajunge la „postulatele” acerb invocate, în raport de anumite situaţii concrete, iar nu interpretând în abstract Convenţia. Am lecturat nenumărate hotărâri (şi la fond, dar şi în apel), în care bietul justiţiabil expusese pretenţii/critici concrete, şi, în loc să se răspundă punctual/sintetic/rezumativ(cum vreţi să-i spuneţi, numai să se răspundă) acestora, cu referire la dispoziţiile interne invocate sau incidente, judele îl „plimba” pe la CEDO, pe nu ştiu câte pagini, oferindu-i o călătorie imaginară, „pe gratis”, dar pe care, cum zicem, bietul om nu o ceruse.
      Când nu ai argumente(subliniez, pentru a nu subzista neînţelegeri, că nu mă refer la autorul articolului)sau când îţi dai seama că ai greşit soluţia ori când, pur şi simplu, nu înţelegi ce ai avut de judecat, reprezintă o cale de ieşire cu „roba” curată să tooot trimiţi partea la CEDO (SIMBOLIC DESIGUR).

      Revenind la chestiunea anulării în procedura scrisă şi în calea de atac a apelului, întreb şi eu: dacă legiuitorul îmi spune, în art.476 alin.2 CPC, faptul că, în măsura în care apelantul nu invocă o serie de critici concrete, adică, mai pe şleau, nu motivează nimic în cererea-i de apel, doar o declară (nu zic că e bine,dimpotrivă, dar aceasta e reglementarea), tre să (mai) judec, încă o dată, ce s-a judecat la fond, fără a – i putea fi opusă apelantului o măsură a anulării pentru nemotivarea apelului,cum, Doamne iartă-mă, i-aş putea anula cererea pe chestiuni care ţin exclusiv de cum arată/se prezintă cererea de apel, pe motiv că nu mi-a indicat, spre exemplu, adresa de domiciliu a intimatului(aceasta figurând cu siguranţă la dosarul de fond) de unde grefierul o poate identifica fără nicio reală problemă, pentru a realiza procedura de citare în apel?

      Ce vreau să subliniez e faptul că, în opinia mea, art. 476 alin.2 din CPC indică foarte clar orientarea legiuitorului (proastă, pentru că, la urma urmei, nu ar trebui permis apelantului să nu invoce nimic în cererea-i de apel şi să fie doar suficient să o declare, de rest „ocupându-se” judele şi grefierul, în procedura plimbării între părţi, cu „medierea” instanţei a hârţogăraiei) de a impune în apel, în principiu, judecata, chiar şi dacă ne confruntăm cu o formă „absolut” imperfectă a cererii.

      Dacă e bine, e o altă discuţie, eu zic că nu, pentru că nu înţeleg de ce mai judecă judele de la fond şi se mai străduie să – şi motiveze soluţia, dacă alţi doi juzi din apel o iau (aproape)de la zero, în ceea ce priveşte analizarea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

      Tendinţa de punere a accentului pe formă nu e o chestiune nouă în INM şi eu am prins-o, şi am terminat, de vreo 13 ani, INM-ul, la fel era pe „vremea mea”.
      Am văzut note mai mari acordate unor hotărâri şi soluţii, date pe baza studiului unui dosar, cu argumentul că respectivul auditor „motivase” frumos( apropo de forma), deşi….greşise soluţia(apropo de fond).
      Preocuparea excesivă pentru formă e un reflex al birocraţiei, ca să nu mai adaug că, în practică, poate deveni, foarte uşor, o formă de a scăpa de un dosar care se anunţă greu de judecat pe fond, dacă nu se speculează la maxim „viciile” de formă.

      Am văzut situaţii pe care le-am corectat, bombănind acerb la motivare, aveam senzaţia că îmi pierd din timpul pe care l-aş fi putut acorda unor chestiuni mult mai dificile, în care judele fondului a suspendat reclamanţilor judecata, indicând faptul că aceştia nu depuseseră toate documentele necesare la dosar (cu sublinierea că reclamanţii depuseseră vreo 80- 100 de înscrisuri, dar…tot nu era, pare-se, suficient) şi……atât, fără să se mai obosească să indice, în concret, ce anume esenţial ar fi lipsit, de îi priva, în continuare, de judecată.
      Ca să nu ma vorbesc de faptul că acelaşi jude făcuse, dintr-un singur dosar, vreo 50-60, adică disjunsese(meteahnă veche) judecata reclamanţilor, metodic şi alfabetic, câte 20 de „bucăţi” pe dosar nou creat, pe motiv că…erau prea mulţi în cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care Codul menţionează clar când e „rost” de disjungere, multitudinea reclamanţilor/pârâţilor nereprezentând una dintre aceste situaţii.

      Cea mai „drăguţă chestie” pe care am întâlnit-o până acum, legată _hai să-i spunem deontologic şi eufemistic_ de formalism, e situaţia unei cauze(oamenii au pornit, cu toţii, într-un singur dosar) în care, după ce judele a „disjuns”, fără să aibă niciun temei legal în CPC (să nu amintiţi pretextul ” bunei administrări a justiţiei”, că numai bună nu e când, făcând zeci/sute de dosare dintr-unul singur, creezi premisele practicii neunitare în căile de atac, plus cheltuieli de judecată mult mai mari pentru părţi, căci avocatul părţilor disjunse va tăia chitanţă pentru fiecare dosar, cum e şi normal, dacă îl pui să vină de 50 de ori, în loc să se prezinte într-un singur dosar)a pronunţat următoarea soluţie: admite excepţia lipsei de interes, respinge cererea.
      Acum, nu pot să nu mă întreb de ce trebuia să se pronunţe de 50-60 de ori pe aceeaşi excepţie şi nu ar fi fost suficient şi acoperitor_ pentru toţi pârâţii aceia mulţi şi pentru unicul reclamant_ o singură dată, căci, bănuiesc că a citit cererea de chemare în judecată(cea din dosarul iniţial) şi o fi sesizat lipsa de interes înainte de a disjunge…..

      Preeminenţa formei în faţa fondului arată,într-adevăr, tendinţa spre birocraţie, mai degrabă decât tendinţa de a înţelege scopul judecăţii: acela de a rezolva o problemă reală a unor oameni.
      Ce nu se învaţă la INM e faptul că judele nu judecă „dosare” (el doar se uită în dosare), ci oameni.

      • Valentin BULIGA spune:

        Doamna Farmathy, deși comentariul dumneavoastră nu pare raportat, cel puțin topografic, la aspectele ridicate în comentariul ce mi-l asum, am socotit că, prin unele referiri (utilizarea variațiunii ”tomnatecă” chiar m-a uns la suflet), ați încercat o punte între cele două opinii ce par a intra într-o oarecare coliziune, cel puțin ideologică.

        Fără neapărat a mă justifica, prin declarația subiectivă de apartenență am încercat doar să subliniez existența a două maniere oarecum disjunctive de a gestiona judecata unei pricini. Aceasta nu am făcut-o cu nicio urmă de vanitate dată de o îndoielnică vechime profesională, ci cu mâhnire, pentru că îmi dă măsura unei anume forme de autism înlăuntrul corpului judecătorilor ce poate duce cu ușurință la o nefericită schismă, motiv pentru care și salut poziția de quasi-mediator adoptată.
        Personal, mi-s dragi colegii tineri, iar patosul care-i frământă mi-e și mie prilej de bună molipsire. Unde mai pui că beneficiul major adus de ei este o asanare a unor metehne decrepite și o igienizare vizibilă a mediului profesional, iar aceasta o recunosc cu bucurie și fără rezerve.

        Cu toate acestea nu pot să-mi însușesc viziunea asupra formelor pe care, fără a le nesocoti valoarea, le privesc ca fiind doar necesarele ghidaje/repere/indicatoare menite a ne duce pe făgașul firesc și adecvat ce să ne îndrepte spre deslușirea unei pricini, iar nu scopul în sine al judecății, așa cum bine ați și observat.

        În mai multe rânduri mi s-a replicat că maniera de cenzură strașnică a formelor derivă din respectarea cu strictețe a Legii, că aceasta dorește să disciplineze justițiabilul. Atunci mi-am dat seama că aceste concepții provin din pregătirea profesională preliminară accederii în corpul judecătorilor unde le sunt diseminate artificial, scolastic și abrupt regulile procedurale de edictele substanțiale, fără a le fi prezentate rostul unora și a celorlalte dimpreună în lumina finalității activității de judecată.

        Menirea judelui nu socotesc că e cea de a sfădi justițiabilul că nu i-a prezentat jalba la standardele propriilor lui exigențe profesionale, ci de a-i da, în limitele permise și de multe ori cerute expres chiar de legiuitor, instrucțiunile necesare pentru a fi drenate neregularitățile strecurate din necunoaștere ori o scuzabilă neglijență, iar nu cu intenția de a-l șicana pe judele primitor al petiției ori musai în abuz procesual. Cu bună credință, chibzuiesc, că justițiabilul urmărește să primească un răspuns adecvat ofului lui de la jude, iar acesta, așijderea cu bună credință, îl îndrumă părintește, fie de-o fi cel cu pâra, fie de-o fi pârâtul, pentru a netezi vrajba de va putea, iar de nu, de a arăta în final care ar fi fost conduita potrivită – diagnosticul, precum și remediul ce se impune pentru a ostoi conflictul. Privesc rostul judelui ca al unui medic al relațiilor sociale bolnave, menirea lui fiind în prim rând de a aduce armonie acolo unde s-a ițit dihonia, iar nu un zapciu al formelor.
        Lăsându-ma pradă elipticului din mine, am observat că, într-un anumit context, ați minimalizat pertinența, în angrenajul unei judecăți, a principiului bunei credințe pe care, spre deosebire de dumneavoastră, buna credință o percep ca un reazăm destoinic de care mă sprijin ori de câte ori mă confrunt cu dileme aparent fără răspuns, de fiece dată ajutându-mă să ies la un liman în mod onorabil, cred.
        Revenind și concluzionând în raport de tema de dezbatere, judele îmi apare aidoma unui medic al relațiilor sociale degradate din varii motive, rostul lui fiind de a le însănătoși de va putea. Cum orice pacient bolnav aievea ori închipuit are dreptul de a primi și o a doua opinie, tot așa văd și dreptul justițiabilului de a accesa un al doilea grad de jurisdicție, acest drept socotindu-l justificat nu neapărat de un reproș concret, ci și de o nemulțumire difuză generată de răspunsul primit. Altfel, impunând o regularizare strașnică, ar fi ca și cum medicul te-ar trimite fără ocolișuri direct la popă, ori o atare perspectivă nu o găsesc potrivită cel puțin cu bunul simț – acela din care își trage seva și buna credință. O duminică minunată! V.B.

        • Amelia FARMATHY spune:

          Dimpotrivă, nu minimalizez buna-credinţă, dar nici nu o presupun…. la nesfârşit.
          Aveţi dreptate, forma în detrimentul fondului reprezintă o soluţie, dar nu o rezolvare.
          Şi mie mi se pare absurd, spre exemplu, să îl pun pe reclamant să îmi detalieze nu ştiu ce cod de înregistrare al pârâtei sau alte aspecte pe care, dacă neapărat voi să le aflu, pot face propriile „cercetări”.
          Dacă ţi-o zis omul ce pretenţie are, dacă ţi-o indicat un domiciliu, un nume, probele pe care le solicită a fi administrate(nu de alta, dar Codul prevede expres decăderea pentru neindicare), o plătit taxa de timbru şi nu a uitat să îşi semneze cererea, e suficient dacă vrei să judeci,iar să nu să te joci de-a formele, uite cubul, nu-i triunghiul.

  3. Valentin BULIGA spune:

    Intuiesc în dialogul ce stă să se înjghebe expresia dihotomiei existente în corpul actual de judecători determinată, din păcate, exclusiv pe criteriul subiectiv al vechimii: cei tomnatici – par în genere mai flexibili în cenzurarea formelor procedurale și, pe cale de consecință, mai îngăduitori și rezervați în aplicarea unor sancțiuni aducătoare de efecte dirimante, junii – cu o tendință cerbicoasă de impunere a formelor procedurale prin sancțiuni judiciare energice, uneori chiar prin ignorarea unor împrejurări ori situații pentru care însuși legiuitorul ar permite un tratament mai îngăduitor.

    Pentru înlăturarea oricăror eventuale dileme îmi declar apartenența la categoria tomnaticilor care, în mod firesc și natural tinde a deveni minoritară, nu doar pentru că, vreau-nu-vreau, anii mi-au depănat ceva din ghemul vieții în praetoriu, ci mai cu seamă pentru că am convingerea intimă că maniera de pregătire profesională adoptată de INM în ultimii ani chitită pe o exacerbare a formelor în detrimentul fondului ce modelează maniera de judecată a junilor juzi, deja produce consecințe negative în limitarea improprie a funcției de jurisdicție a judelui, aceea de a spune și interpreta dreptul, la una mai degrabă potrivită unui funcționar, de altfel, în acord, cu celălalt înțeles al apelativului de magistrat dat judecătorului pe care îl și dezavuez.

    Această atenție, exagerată uneori în opinia mea, asupra formelor se desprinde și din comentariul ce precedă al autorului care subliniază jurisprudența CEDO pe un tărâm limitat și socotesc chiar marginal, bineînțeles, cel al formelor.
    Omite însă a lua în seamă că art. 6 paragraf 1 din Convenție se referă la judecarea unei cauze de către o instanță instituită potrivit legii.
    Or, în privința deslușirii unei cereri de apel, legiuitorul a arătat lămurit că ea cade în jurisdicția instanței de apel cu o anumită compunere, ceea ce ar exclude ca asupra unei astfel de cereri o altă autoritate judiciară să ia măsuri de natură jurisdicțională, altele decât dintre cele administrative atribuite expres. De altfel socotesc că maniera de reglementare a măsurilor cuprinse în dispozițiunile art.471 C.pr.civ.(2010) surprind vădit caracterul administrativ al acestora și numai prin prisma că sunt puse la îndemâna președintelui instanței de primă jurisdicție – din perspectiva administrativă a funcției – ori a unei persoane desemnate de acesta pentru care legiuitorul nici măcar nu îi pretinde calitatea de jude.
    Măcar dispozițiunile art.XV din Legea nr.2/2013, precum și cele ale art.475 C.pr.civ.(2010) arată limpede că doar repartizarea aleatorie e lăsată la îndemâna administrativă a președintelui ori a persoanei desemnate de acesta, toate celelalte măsuri pregătitoare ale judecății fiind date pe seama fie a completului de judecată – nejudicios cred, pentru că în concret acestea sunt luate doar de un membru desemnat al completului, fie de președintele completului. Chiar și aceștia nu săvârșesc cu acest prilej o funcție jurisdicțională, ci tot una administrativă.

    Așadar, președintele instanței de primă jurisdicție sau persoana desemnată de acesta nicidecum nu satisface exigența cerută de Convenție privitoare la instanța legal constituită pentru a se lua o măsură de natură jurisdicțională, așa cum o consider pe cea a constatării nulității unei cereri de apel – în cazul lipsei semnăturii ori a lipsei dovezilor de achitare a taxelor de judecată.
    Aplicărea sancțiunii decăderii – în cazul neindicării elementelor de fapt și de drept ori a probelor în susținerea apelului, nici măcar nu privește cererea de apel, ci doar actul de procedură prin care apelantul ar aduce astfel de elemente inedite.

    Și evocarea principiului simetriei o socotesc neadecvată prin prisma celui dintâi argument prezentat în comentariul ce precedă, cel al similitudinii sancțiunilor.
    Pe această cale invit a se observa că unele sancțiuni sunt doar aparent similare.
    Astfel, în cazul neînfățișării taxelor de judecată atașate cererii de chemare în judecată sancțiunea este cea a anulării-art.197 C.pr.civ.(2010), în timp ce pentru aceeași neregularitate ivită în privința cererii de apel sancțiunea este cea a nulității – art.470 alin.3 teza II a 2-a ipoteză C.pr.civ.(2010), dar diferă și răgazul lăsat pentru acoperire – în cazul cererii de chemare în judecată fiind pus la dispoziție un termen de 10 zile de la comunicarea lipsurilor, în cazul cererii de apel până la primul termen în jurisdicția corespunzătoare.
    În cazul neindicării motivelor de fapt în cuprinsul cererii de chemare în judecată, sancțiunea dedicată este nulitatea acesteia constatată direct, în timp ce în cazul cererii de apel intervine sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca motive diferite de cele arătate instanței de primă jurisdicție – art.476 alin.2 C.pr.cvi.(2010), eventualul act de procedură ulterior împlinirii termenului de apel prin care motive inedite ar fi înfățișate suportând nulitatea, nicidecum cererea de apel.
    În privința probelor, legiuitorul nici măcar nu instituie vreo sancțiune pentru neindicarea lor în cuprinsul cererii de chemare în judecată, asta și poate pentru că prin dispozițiunile art.249 C.pr.civ.(2010) instituie obligația pe seama reclamantului de a-și dovedi pretenția opusă adversarului, ceea ce ar conduce, de n-ar fi caz de excepțiune când sarcina acesteia să fie răsturnată pe seama preopinentului, la refuzul acesteia. În jurisdicția apelului dedică același tratament unei atari omisiuni ca și cel prefigurat în cazul omisiunii indicării unor motive de apel inedite față de cele prezentate instanței de primă jurisdicție.

    Ar mai fi și alte o sumedenie de distincții pentru care principiul simetriei nu-și găsește rostul aplicării unor forme de regularizare a cererii de apel aidoma cererii de chemare, limitându-mă doar la a menționa obiectul distinct al celor două cereri – cea de chemare în judecată pentru prezentarea pretenției reclamate și a celui în contra căruia și-o dispută reclamantul, cea de apel pentru prezentarea criticilor raportate fie la maniera de judecată, fie la raționamentul utilizat la deslușirea pricinii de instanța de primă jurisdicție, funcția de jurisdicție aparte dedicată instanței de apel învestită de împricinatul cârcotaș fiind cea de a verifica aceste aspecte – art.479 alin.1 C.pr.civ.(2010).

    Pentru argumentul duhului blândeții nu am găsit tentația de a-l mai disputa.

    În asentimentul autorului opiniei divergente, și eu socotesc că o regularizare a cererii de apel aidoma celei de chemare în judecată este profund neavenită.
    Pentru aceasta aduc ca argument împrejurarea că, la momentul înfățișării cererii de chemare în judecată, raportul juridic procesual nu este deplin conturat până ce nu este în concret captat cel căruia îi este opusă prin comunicarea acesteia. Fiind într-o formă de gestație, instituirea procedurilor de regularizare dă o formă grațioasă acestui raport ce implică cu necsitate un dialog doar între reclamant și jude, nefiind aptă, deocamdată, a genera vreun efect și în privința pârâtului.

    Pe de altă parte, la momentul prezentării cererii de apel raportul juridic procesual este deplin coagulat, astfel că orice act săvârșit de unul din împricinați nu ar mai putea fi în mod adecvat tratată grațios, amprenta contradictorialității fiind deja pusă. Acesta este poate și motivul nerostit pentru care cerințele prescrise pe seama cererii de apel nu vizează decât acele mențiuni care să dea posibilitatea autorității judiciare să identifice raportul judiciar la care se referă aceasta, în esență pretinzând elementele de identificare ale apelantului și semnătura acestuia ca expresie a asumării acesteia ca act juridic de procedură apt a produce consecințe, precum și indicarea hotărârii atacate din care să aibă la îndemână toate celelalte elemente necesare pentru pregătirea judecării ei.
    Despre motivele de fapt și de drept și probele în susținerea apelului am arătat deja că nu sunt imperios necesare, în lipsa lor instanța de apel urmând a avea în vedere doar cele evocate de apelant cu prilejul judecății înaintea instanței de primă jurisdicție.V.B.

  4. Deloc nu sunt de acord cu interpretările avansate în acest articol.

    Cu stimă,
    M.M-B.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate