Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
5 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Conţinutul și regularizarea cererii de apel
12.04.2016 | Alin SPERIUSI-VLAD


În urma unui studiu foarte recent referitor la regularizarea cererii de apel[1], mi-am dat seama de actualitatea acestei probleme și mai ales de necesitatea înțelegerii sistemului Noului Cod de procedură civilă, înainte de a propune modificarea acestuia. Chiar dacă pare să fie o soluție salvatoare pentru toate problemele ivite în practică, propunerile de lege ferenda nu pot fi făcute fără a se conștientiza faptul că odată intrate în vigoare, noile norme juridice pot da naștere, la rândul lor, unei alte practici judiciare neunitare. Este adevărat că și aceasta poate fi ”corectată” printr-o nouă legiferare, dar există riscul de a perpetua la nesfârșit un astfel de model, care nu rezolvă o problemă, ci doar o perpetuează. Din aceste considerente, este preferabilă o analiză argumentată a dispozițiilor referitoare la regularizarea cererii de apel, aceasta trebuind să fie făcută atât în raport de conținutul cererii de apel, cât și de regularizarea cererii de chemare în judecată raportată la specificul acestei căi de atac devolutive.

Conţinutul cererii de apel este foarte clar determinat prin art. 478 alin. (1) NCPC. Astfel, cererea de apel trebuie să cuprindă datele de identitate ale părţilor, respectiv numele şi prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, dar şi domiciliul ales în România, dacă apelantul locuieşte în străinătate [art. 478 alin. (1) lit. a) NCPC], datele hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă, care este atacată [art. 478 alin. (1) lit. b) NCPC], motivele de drept şi de fapt pe care se întemeiază apelul [art. 478 alin. (1) lit. c) NCPC], probele invocate în susţinerea apelului [art. 478 alin. (1) lit. d) NCPC] şi semnătura apelantului [art. 478 alin. (1) lit. e) NCPC]. Dispoziţiile referitoare la cuprinsul cererii de apel [art. 478 alin. (1) NCPC] trebuie raportate la prevederile referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată de la art. 194 NCPC. Într-o anumită măsură, art. 478 alin. (1) lit. e) reia dispoziţiile art. 194 NCPC, ţinând cont şi de faptul că litigiul a fost deja judecat în primă instanţă. Totodată atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de apel reprezintă cereri adresate instanţelor de judecată a căror formă şi conţinut este reglementat prin art. 148-152 NCPC. Caracterul special al cererii de chemare şi al cererii de apel faţă de orice altă cerere adresată instanţelor judecătoreşti la care face referire art. 148 alin. (1) NCPC constă în legătura specială care o are cererea de chemare în judecată şi implicit cererea de apel cu acţiunea civilă. Legătura este atât de strânsă încât în limbajul uzual „cererea de chemare în judecată” este sinonimă cu „acţiunea civilă”. Diferenţa existentă între cele două noţiuni a scos-o în evidenţă instanţa supremă într-un vechi recurs în interesul legii în care a stabilit că „Acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acţiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel să hotărască”[2]. Consideraţiile instanţei supreme cu privire la cererea de chemare în judecată este întru totul valabilă şi în cazul cererii de apel, şi aceasta reprezentând un mijloc procesual prin care prerogativa acţiunii civile (ca ansamblu virtual de mijloace procesuale) este transformat într-un act procesual concret.

Elementele cererii de apel nu ridică în practică probleme deosebite din două consideraţii. În primul rând, aflându-ne într-o cale de atac aferentă judecății finalizate printr-o hotărâre a primei instanţe, aceasta, anterior primului termen de judecată, trebuia să verifice, conform art. 200 alin. (1) NCPC, dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197 NCPC, urmând să fixeze primul termen de judecată doar după ce constata că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, conform art. 201 NCPC. Din coroborarea acestor texte de lege – art. 194, art. 200 alin. (1), art. 201 alin. (1), art. 470 alin. (1) NCPC – rezultă că fixarea primului termen de judecată de prima instanţă, cu atât mai mult pronunţarea hotărârii prin care s-a finalizat judecata în primă instanţă, reprezintă o certificare a faptului că cererea de chemare în judecată cuprinde datele de identitate ale părţilor [art. 194 lit. a) NCPC], datele de identitate ale reprezentantului părţii [art. 194 lit. b) NCPC], obiectul cererii, valoarea lui, precum şi modul de calcul [art. 194 lit. c) NCPC], motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea [art. 194 lit. d) NCPC], dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere [art. 194 lit. e) NCPC] şi semnătura [art. 194 lit. f) NCPC]. Mai mult decât atât hotărârea primei instanţe de a fixa primul termen de judecată, nu poate fi cenzurată pe calea apelului sau recursului, partea interesată putând să invoce nulitatea actelor de procedură – absolută sau relativă, virtuală sau expresă, condiţionată sau necondiţionată – în condiţiile art. 174-179 NCPC. Revenind, însă, odată ce prima instanţă certifică existenţa elementelor obligatorii ale cererii de chemare în judecată (cercetarea procesului finalizându-se printr-o hotărâre judecătorească a primei instanţe) ele se vor regăsi şi în cuprinsul cererii de apel. Mai precis datele de identitate ale părţilor din cadrul cererii de chemare în judecată [art. 194 lit. a) NCPC] reprezintă totodată şi datele de identitate ale părţilor care trebuie să se regăsească şi în cuprinsul cererii de apel [art. 470 alin. (1) lit. a) NCPC], motiv pentru care în jurisprudenţă s-a decis cu mult timp în urmă că nu se poate anula un apel dacă există în dosar suficiente date pentru identificarea părţilor şi a domiciliului acestora[3]. Hotărârea atacată care trebuie indicată în cuprinsul cererii de apel cu siguranţă se regăseşte în dosarul primei instanţe, astfel că neindividualizarea acestei hotărâri prin număr, data pronunţării şi numărul de dosar nu poate conduce la anularea apelului atât timp cât la dosarul cauzei există suficiente date pentru identificarea acesteia, consideraţiile jurisprudenţiale expuse cu privire la identificarea şi domiciliul părţilor, unanim recunoscute în doctrină[4], fiind pe deplin aplicabile în acest caz. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 470 alin. (3) NCPC care instituie cerinţa indicării hotărârii atacate sub sancţiunea nulităţii trebuie înţelese prin prisma faptului că neindicarea numărului, a datei pronunţării sau a numărului de dosar pot să conducă la imposibilitatea identificării dosarului soluţionat de prima instanţă, în care se formulează apel, instanţa de apel găsindu-se astfel într-o imposibilitate obiectivă de a soluţiona această cale de atac, motiv pentru care cererea de apel trebuie anulată, vătămarea fiind prezumată, conform art. 175 alin. (2) NCPC, ca urmare a nulităţii exprese de la art. 470 alin. (3) NCPC. Nulitatea de la art. 470 alin. (3) NCPC care sancţionează neindicarea hotărârii atacate chiar dacă este o nulitate expresă, rămâne totuşi o nulitate condiţionată de producerea unei vătămări (prezumată, însă nu absolut) care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură, în acest caz cererea de apel, conform art. 175 alin. (1) NCPC. Spre comparaţie, neindicarea datelor de identitate ale părţilor în cererea de apel este impusă sub sancţiunea unei nulităţi virtuale, vătămarea nefiind prezumată, ci trebuind dovedită.

În al doilea rând, elementele cererii de apel nu ridică în practică probleme deosebite, ca urmare a faptului că apelul este o cale de atac devolutivă. Din acest motiv, neindicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul şi a probelor în susţinerea apelului, conform art. 470 alin. (1) lit. c) şi d) NCPC, nu este sancţionată cu nulitatea, ci cu decăderea, conform art. 470 alin. (3) teza a II-a NCPC. Altfel spus, lipsa motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul şi a probelor invocate în susţinerea apelului conduce la soluţionarea apelului pe baza celor invocate în primă instanţă, conform art. 476 alin. (2) NCPC. Am arătat deja[5] că justificarea formală a judecării apelului inclusiv în cazul în care apelul nu este motivat rezidă în faptul că apelul este o cale devolutivă de atac care provoacă o nouă judecată asupra fondului. Art. 476 alin. (2) coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. c) şi d) NCPC stabilesc că existenţa unei motivări a cererii de apel sau a unor mijloace de apărare sau dovezi în cuprinsul acesteia, nu reprezintă o condiţie pentru judecarea apelului. În ceea ce priveşte semnătura, ca şi orice cerere adresată instanţei de judecată, conform art. 148 alin. (1) NCPC, cererea de apel trebuie semnată de către apelant, fie personal fie prin reprezentant, lipsa acesteia putând fi împlinită în condiţiile în care se poate acoperi lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, conform art. 196 alin. (2) NCPC, respectiv în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de apel, iar dacă se invocă lipsa de semnătură, apelantul care lipseşte la acel termen va trebui să semneze cererea de apel cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat în acest sens prin citaţie, apelantul prezent semnând chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

În ceea ce priveşte depunerea cererii de apel, noul Cod de procedură civilă aduce modificări substanţiale stabilind că depunerea apelului face parte din procedura pregătirii dosarului pentru judecata în apel, care se face de către instanţa a cărei hotărâre se atacă[6], conform prevederilor art. 471 alin. (1)-(4) NCPC, astfel încât instanţa de apel să soluţioneze cât mai repede calea de atac. Această pregătire a dosarului de către instanţa a cărei hotărâre se atacă prezintă similitudini cu procedura regularizării cererii de chemare în judecată gândită ca şi o garanţie a faptului că cercetarea judecătorească în primă instanţă nu va fi ocupată de problemele legate de completarea diferitelor elemente ale cererii de chemare în judecată, regularizarea cererii de chemare în judecată reprezentând prilejul pentru pregătirea dosarului cauzei pentru judecata în primă instanţă. La fel pregătirea dosarului pentru judecata în apel de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, ceea ce presupune regularizarea cererii de apel prin completarea şi modificarea acesteia, este gândită ca şi o garanţie a faptului că cercetarea judecătorească în apel nu va fi ocupată de problemele legate de completarea diferitelor elemente ale cererii de apel. Cu toate acestea, după cum voi arăta, procedura regularizării cererii de apel diferă de regularizarea cererii de chemare în judecată. Deja am arătat la început că obiectul regularizării cererii de apel este mult mai restrâns faţă de obiectul procedurii de regularizare al cererii de chemare în judecată, pentru că misiunea cea mai grea a identificării coordonatelor procesului civil, sub aspect subiect şi obiectiv, cade în sarcina primei instanţe, anterior stabilirii primului termen de judecată, iar în acest mod regularizarea cererii de apel este uşurată.

Strict referitor la depunerea propriu-zisă a cererii de apel, aceasta trebuie făcută, sub sancţiunea nulităţii la instanţa a cărei hotărâre se atacă, conform art. 471 alin. (1) NCPC. Textul de lege instituie o nulitate expresă, vătămarea părţii fiind astfel prezumată, conform art. 175 alin. (2) NCPC, însă această nulitate rămâne condiţionată de existenţa acestei vătămări, obligativitatea depunerii cererii de apel la instanţa a cărei hotărâre se atacă neîncadrându-se în niciunul din cazurile dispoziţiilor legale a căror nerespectare atrage nulitatea necondiţionată enumerate la art. 176 NCPC. Pe de altă parte, sancţiunea nulităţii nedepunerii cererii de apel la instanţa a cărei hotărâre se atacă, instituită prin art. 471 alin. (1) NCPC, este similară cu sancţiunea nulităţii impusă prin art. 288 alin. (2) VCPC, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 303/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (2) VCPC[7], care reglementa depunerea apelului. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a sancţiunii nulităţii pentru depunerea apelului la instanţa necompetentă, Curtea Constituţională, făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară[8], a reţinut că „În lumina acestor considerente, Curtea Constituţională constată că prevederea cuprinsă în art. 302 C. pr. civ., prin care se sancţionează cu nulitate absolută depunerea recursului la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă, apare ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie. Sancţiunea este cu atât mai nejustificată cu cât eroarea depunerii recursului la însăşi instanţa competentă să judece recursul ori la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă este imputabilă nu numai recurentului, ci şi magistratului sau funcţionarului care primeşte cererea de recurs greşit îndreptată, deşi are posibilitatea să-l îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege. În sensul celor arătate, Curtea reţine că aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze. (…) Întrucât argumentele care au fundamentat adoptarea deciziei sus-menţionate sunt aplicabile, prin analogie, şi în speţa de faţă, Curtea va admite critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 288 alin. (2) C. pr. civ.”. Considerentele Curţii Constituţionale rămân valabile şi sub imperiul art. 471 alin. (1) NCPC, deoarece „aplicarea principiilor constituţionale privind accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze” şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Chiar dacă art. 471 alin. (1) NCPC a instituit regula depunerii apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii din raţiuni care ţin de buna administrare a justiţiei şi de celeritatea soluţionării acestei căi de atac, ignoră complet considerentele instanţei de contencios constituţional. Nu pot fi de acord cu faptul că exigenţele impuse de Curtea Constituţională au fost respectate prin teza finală a art. 425 alin. (3) NCPC, conform cărora în dispozitivul hotărârii trebuie să se menţioneze şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului[9]. Curtea Constituţională nu face referire în decizia sa la judecătorii care pronunţă hotărârea supusă căii de atac, ci la magistratul care primeşte cererea greşit îndreptată „deşi are posibilitatea să-l îndrume pe cel în cauză în sensul prevăzut de lege”. Aparent o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care se va constata neconstituţionalitatea sintagmei „sub sancţiunea nulităţii” din art. 471 alin. (1) NCPC ar transforma o nulitate expresă într-o nulitate virtuală ceea ce ar produce efecte doar cu privire la proba vătămării, prezumate în cazul nulităţii exprese, respectiv care trebuie dovedită în cazul nulităţii virtuale, conform art. 175 alin. (2) NCPC. În acest sens, profesorul Ciobanu, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie, a notat faptul că „judecătorii constituţionali nu au observat faptul că, declarând neconstituţională sintagma „sub sancţiunea nulităţii”, nu era îndepărtată sancţiunea nulităţii, ci se transforma nulitatea expresă într-o nulitate virtuală, cu implicaţii numai asupra probei vătămării”[10]. În realitate, însă, Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei sale se referă şi la această vătămare, stabilind că o cerere de recurs greşit îndreptată nu este susceptibilă să fie vătămătoare atât timp cât principiile constituţionale privind liberul acces la justiţie şi folosirea căilor de atac impun „ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise jurisdicţiei competente să le soluţioneze”, fiind bine cunoscut faptul că în cazul deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii atât dispozitivul, cât şi considerentele acestora, chiar şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă. Această lipsă a vătămării prezintă o mai puţină importanţă pe plan conceptual faţă de efectele concrete ale art. 471 alin. (1) teza finală NCPC, atât timp cât textul de lege impune sancţiunea nulităţii condiţionată de producerea unei vătămări, chiar dacă aceasta este prezumată, în urma unei simple analize instanţa competentă să soluţioneze apelul va constata că prin depunerea greşită a cererii de apel nu s-a produs nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată prin transmiterea cererii greşit îndreptate jurisdicţiei competente. Cu siguranţă o astfel de practică va întârzia o eventuală sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 471 alin. (1) teza finală NCPC.

În ceea ce priveşte regularizarea cererii de apel, aceasta se face în raport de conţinutul cererii de apel stabilit prin art. 470 NCPC în cadrul procedurii de pregătire a dosarului de apel. Astfel trebuie subliniat că, în conformitate cu prevederile art. XIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[11], în procesele începute până la data de 31 decembrie 2016[12] nu se aplică procedura stabilită prin art. 471 alin. (3)-(8) NCPC, ci cea reglementată prin art. XIV-XVI din Legea nr. 2/2013. Această procedură este similară celei stabilite prin vechiul Cod de procedură civilă, astfel apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fără ca legea să impună sancţiunea nulităţii [art. XIV alin. (1) din Legea nr. 2/2013], iar după expirarea termenului de apel, acesta se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente să-l soluţioneze. Eventualele lipsuri ale cererii de apel sunt comunicate apelantului de către instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, acesta având obligaţia de a completa sau modifica cererea de apel în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, fără ca legea să impună în mod expres o sancţiune [art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013]. Ulterior, cererea de apel şi motivele de apel se comunică intimatului de către instanţa de apel, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 15 zile de la data comunicării [art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013], întâmpinarea comunicându-se apelantului punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, intimatul luând cunoştinţă de acesta de la dosarul cauzei [art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013], primul termen de judecată urmând să fie de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei emise de judecător în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare [art. XV alin. (6) din Legea nr. 2/2013], respectiv de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei judecătorului emise la data expirării termenului pentru depunerea întâmpinării respective a răspunsului la întâmpinare [art. XV alin. (7) din Legea nr. 2/2013]. Apelul incident şi provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal [art. XVI alin. (1) din Legea nr. 2/2013], apelul provocat urmând să fie comunicat şi intimatului din acest apel, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 10 zile de la data comunicării, despre conţinutul căreia, cel care a formulat apelul provocat va lua cunoştinţă de la dosarul cauzei [art. XVI alin. (1) din Legea nr. 2/2013].

În procesele începute după data de 31 decembrie 2016, conform art. XIII din Legea nr. 2/2013, se aplică art. 471 alin. (3)-(8) NCPC referitoare la pregătirea dosarului de apel. În esenţă, instanţa a cărei hotărâre se atacă pregăteşte dosarul de apel pentru instanţa superioară după cum urmează: după primirea cererii de apel, dacă aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, i se pune în vedere să completeze sau să modifice cererea de apel înăuntrul termenului de apel, preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă sau persoana desemnată de acesta, putând să acorde un termen scurt de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să completeze sau să se modifice cererea de apel, dacă apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient [art. 471 alin. (3) NCPC]. Ulterior, preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă va dispune comunicarea apelului şi a motivelor de apel intimatului punându-i în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării [art. 471 alin. (5) NCPC], întâmpinarea urmând să îi fie comunicată apelantului, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune răspuns întâmpinării în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Apelul incident şi provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal în termen de 15 zile de la data comunicării apelului de către instanţa a cărei hotărâre se atacă [art. 474 alin. (1) NCPC], apelul provocat urmând să fie comunicat şi intimatului din acest apel, care nu este parte în apelul principal, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 15 zile de la data comunicării apelului provocat, despre conţinutul acesteia, cel care a formulat apelul provocat urmând să ia cunoştinţă de la dosarul cauzei [art. 474 alin. (2) NCPC]. După împlinirea tuturor termenelor, dosarul împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile de comunicare ale acestora se comunică instanţei de apel. Instanţa de apel după ce primeşte dosarul va fixa primul termen de judecată care urmează să fie de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel sau a persoanei desemnate de către acesta, prin care a luat măsuri în vederea repartizării aleatorii a dosarului [art. 475 alin. (2) NCPC]. Deosebirile sunt substanţiale, în sistemul noului Cod de procedură civilă instanţa a cărei hotărâre se atacă pregăteşte întreg dosarul pentru judecata în apel, având atribuţii atât cu privire la regularizarea cererii de apel, stabilind eventualele lipsuri ale cererii de apel şi punându-i în vedere apelantului să îşi completeze sau să îşi modifice cererea, cât şi cu privire la comunicarea actelor de procedură aferente judecăţii în apel – apel principal, întâmpinare, răspuns la întâmpinare, apel incident, apel provocat – către toate persoanele interesate. În sistemul vechiului Cod de procedură civilă, perpetuat prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, instanţa a cărei hotărâre se atacă nu are niciuna din aceste atribuţii, la aceasta trebuind doar să se depună cererea şi motivele de apel, care vor fi înaintate instanţei de apel împreună cu dosarul cauzei.

Vorbind strict de regularizarea cererii de apel, întrebarea care se pune, pentru moment la nivel teoretic, este în ce măsură sunt aplicabile cererii de apel dispoziţiile art. 200 NCPC referitoare la verificarea, regularizarea şi anularea cererii de chemare în judecată. Astfel spus, în ce măsură neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru cererea de apel poate conduce la anularea acesteia în temeiul art. 200 alin. (4) NCPC aplicabil în temeiul art. 482 NCPC, conform căruia „dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”. Totodată, se pune întrebarea cine va dispune anularea cererii de apel având în vedere că pregătirea dosarului de apel o face instanţa a cărei hotărâre se atacă. S-a opinat astfel că „art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 reglementează o procedură specifică de regularizare aplicabilă căilor de atac, fără ca legiuitorul să activeze aplicarea în acest context a art. 200 C. pr. civ. (…) nu se justifică aplicarea dispoziţiilor art. 200 C. pr. civ. în cadrul procedurii de regularizare a cererii de apel sau recurs. Articolul XV alin. (1) din Legea nr. 2/2013 reglementează o procedură specifică de regularizare aplicabilă căilor de atac, fără ca legiuitorul să activeze aplicarea în acest context a art. 200 C. pr. civ. Nu se justifică aplicarea art. 200 C. pr. civ. nici ulterior datei de 1 ianuarie 2016, eventuala nulitate rezultată din vicii ale cererii de apel urmând a fi dispusă la termenul de judecată acordat în condiţiile art. 475 alin. (2) C. pr. civ. (…) de lege lata nu se aplică dispoziţiile art. 200 C. pr. civ. pentru cererile de apel şi cererile de recurs, în cazul acestora efectuându-se doar regularizarea potrivit dispoziţiilor art. 471 şi 490 alin. (2) C. pr. civ. (pentru aceste căi de atac sunt reglementate sancţiuni specifice: anularea pentru lipsa semnăturii, decăderea pentru nedepunerea probelor etc., iar nu sancţiunea prevăzută de art. 200 din cod)”[13]. În acelaşi sens, dar mai puţin categoric, s-a opinat că „procedura de verificare şi de regularizare a cererii de apel, [este] reglementată în mod distinct de cea prevăzută la art. 200 NCPC, prin art. 471 alin. (3) NCPC”[14]. În sens contrar, dar cu o nuanţă extrem de importantă s-a susţinut că „NCPC stabileşte în art. 471 că procedura de regularizare a cererii de apel are loc chiar la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. Această regulă excludea posibilitatea pronunţării unei sancţiuni precum anularea de către chiar instanţa care a pronunţat hotărârea. Anularea pentru nerespectarea condiţiilor formale ale cererii de apel urma să fie aplicată de către instanţa de apel, după trimiterea dosarului la această instanţă, cu citarea părţilor. În prezent, până la 1 ianuarie 2016 [1 ianuarie 2017 potrivit alin. (1) al art. unic din Ordonanța de Urgență nr. 62 din 23 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 24 decembrie 2015], procedura prevăzută de art. 471 NCPC nu este aplicabilă. Prin Legea nr. 2/2013 s-a prevăzut că procedura de regularizare a cererii de apel se face la instanţa de apel, de către chiar completul desemnat aleatoriu să judece apelul. Dispoziţiile art. 200 NCPC nu mai sunt incompatibile. Era exclus ca instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, după ce s-a dezînvestit, să mai procedeze la anularea cererii de apel ca informă, dar nu este cu nimic potrivnic noilor dispoziţii procedurale ca nulitatea cererii de apel informe să fie aplicată de instanţa de apel, în cadrul procedurii de regularizare prevăzute de art. XV din Legea nr. 2/2013, prin aplicarea, în completare a art. 200 NCPC”[15]. În esenţă, toate punctele de vedere converg în sensul incompatibilităţii dispoziţiilor art. 200 cu cele ale art. 471 alin. (3) şi 475 NCPC, putându-se vorbi cel mult, în opinia unor autori, de compatibilitatea art. 200 cu dispoziţiile art. XV din Legea nr. 2/2013 aplicabilă proceselor începute după 31 decembrie 2016, datorită faptului că regularizarea cererii de apel în aceste litigii o face chiar completul desemnat să soluţioneze această cale de atac.

Nu împărtăşesc niciuna din aceste opinii. În primul rând, nu trebuie uitat că în sistemul noului Cod de procedură civilă excluderea mecanismului instituit prin art. 200 NCPC s-a făcut printr-o dispoziţie expresă. Spre exemplu în cazul contestaţiei la executare art. 717 alin. (1) NCPC stabileşte că dispoziţiile art. 200 nu sunt aplicabile. Totodată consider că dispoziţiile art. 200 pot fi în aceeaşi măsură considerate ca fiind compatibile, respectiv incompatibile cu regularizarea cererii de apel, indiferent că aceasta este parcursă în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, conform art. 471 alin. (3)-(6) NCPC, sau în faţa instanţei de apel conform art. XV alin. (2)-(7) din Legea nr. 2/2013. Criteriul care determină compatibilitatea sau incompatibilitatea art. 200 NCPC ţine de natura mecanismului juridic pe care-l implementează în cadrul procedurii de verificare şi de regularizare, iar nu de instanţa în faţa căreia se derulează procedura de verificare şi de regularizare. Esenţa art. 200 NCC este redată cel mai bine de una din tezele acestui act normativ, conform căreia „Cartea a II-a a Codului de procedură civilă, dedicată procedurii contencioase, în faţa primei instanţe şi în căile de atac, va fi regândită astfel încât să crească eficienţa activităţii de judecată şi să se reducă durata procesului civil, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale”[16]. Altfel spus, noul Cod de procedură civilă nu s-a limitat să impună obligativitatea unor elemente ale cererii de chemare în judecată (prin art. 194 NCPC) sau ale cererii de apel (prin art. 470 NCPC), ceea ce făcea şi vechiul Cod de procedură civilă prin art. 287 referitor la cuprinsul cererii de apel şi art. 112 referitor la cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci a instituit o procedură obligatorie de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată stabilită prin art. 200 NCPC a cărei nerespectare atrage anularea cererii, faţă de procedura de regularizare facultativă stabilită prin art. 114 VCPC, a cărei nerespectare atrăgea suspendarea acesteia[17]. Noul Cod de procedură civilă şi-a propus o bună desfăşurare a judecăţii printr-o circumscriere riguroasă a obiectului sesizării, iar această exigenţă subzistă atât în primă instanţă, cât şi în apel. Deosebirea majoră constă în faptul că, în cazul judecăţii în primă instanţă obiectul procedurii de verificare şi regularizare este mult mai amplu, faţă de cel din apel, datorită faptului că elementele necesare derulării litigiului au fost deja clarificate în cursul judecăţii în primă instanţă. De aceea şi această analiză este una mai mult teoretică, dar importantă totuşi, cel puţin pentru a determina aplicabilitatea concretă în apel a normelor referitoare la judecata în primă instanţă. Din punct de vedere al naturii mecanismului juridic pe care-l implementează în cadrul procedurii de verificare şi de regularizare, compatibilitatea art. 200 NCPC în cazul apelului, trebuie analizată punctual, iar nu într-o manieră generală, pentru că la o simplă lectură a textelor de lege se observă diferenţe foarte clare, cea mai importantă constând în faptul că în cazul cererii de chemare în judecată procedura de verificare şi de regularizare este parcursă în faţa primei instanţe aceasta fiind competentă să dispună anularea cererii de chemare în judecată conform art. 200 alin. (4) NCPC, faţă de cererea de apel a cărei procedură de verificare şi de regularizare este parcursă în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, aceasta neputând însă să dispună anularea cererii de apel, deoarece s-ar ajunge la o încălcare a dispoziţiilor legale care permit formularea unei căi de atac, în speţă cea a apelului, accesul părţilor la instanţa de apel ajungând să fie blocat. ca urmare a unei a doua hotărâri a aceleiaşi primei instanţe a cărei primă hotărâre formează obiectul căii de atac[18]. În realitate, compatibilitatea este una punctuală legată de posibilitatea, respectiv de imposibilitatea instanţei de apel de a pronunţa o încheiere de anulare a apelului, în camera de consiliu, în temeiul dispoziţiilor art. 200 alin. (4) coroborate cu art. 482 NCPC. Sub imperiul Legii nr. 2/2013 posibilitatea pronunţării unei astfel de încheieri de către instanţa de apel trebuie raportată la dispoziţiile art. XV alin. (2) care se referă la verificarea şi regularizarea cererii de apel şi ale alin. (6) care se referă la fixarea primului termen de judecată în apel. Sub imperiul noului Cod de procedură civilă posibilitatea pronunţării unei încheieri de anulare a apelului în camera de consiliu, fără citarea părţilor trebuie raportată la dispoziţiile art. 475 alin. (2) NCPC referitoare la fixarea primului termen de judecată în apel. Altfel spus, posibilitatea anulării apelului printr-o încheiere dată în camera de consiliu trebuie raportată la textele de lege care reglementează fixarea primului termen de judecată în apel, art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 pentru litigiile începute până în 31 decembrie 2016 şi art. 475 alin. (2) NCPC pentru litigiile începute după această dată. Cele două texte de lege sunt similare, niciunul nerecunoscând în mod expres instanţei de apel prerogativa emiterii unei încheieri prin care să se anuleze cererea de apel, în camera de consiliu, anterior fixării primului termen de judecată în apel. Faptul că procedura de verificare şi de regularizare a litigiilor începute până în 31 decembrie 2016 are loc în faţa instanţei de apel este irelevant pentru problema analizată. Acceptând că procedura generală de verificare şi regularizare instituită prin art. 200 NCPC pentru cererile de chemare în judecată este incompatibilă şi inaplicabilă cererii de apel, care are o procedură specială de verificare şi de regularizare stabilită prin art. 471 NCPC, este greu de crezut că aceeaşi procedură generală ar putea fi compatibilă într-o situaţie de excepţie care corespunde unei ipoteze tranzitorii (litigiile începute până în data de 31 decembrie 2015) reglementată special prin Legea nr. 2/2013, care la rândul ei are o procedură specială de verificare şi de regularizare a cererii de apel prin art. XV din acest act normativ.

În realitate, procedura regularizării este obligatorie atât în primă instanţă, cât şi în apel, art. 200 alin. (4) NCPC, aplicabil în apel prin art. 482 NCPC, nefăcând altceva decât să sublinieze caracterul obligatoriu al acesteia, reglementând atât sancţiunea (anularea), cât şi modul în care aceasta este aplicată (în camera de consiliu fără citarea părţilor) în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la conţinutul cererii de apel, aparent similare cu cele din vechea reglementare. Imperativul căruia îi răspunde art. 200 NCPC este evitarea comunicării „către partea adversă a unor cereri informe, cu cheltuieli aferente angajării unui avocat precum şi introducerea în circuitul procesual al instanţelor a unor asemenea cereri”[19], iar acesta se regăseşte şi în etapa judecăţii apelului, nu doar în cazul judecăţii în primă instanţă. Implementarea unui mecanism care să sancţioneze nerespectarea dispoziţiilor exprese ale legii referitoare la conţinutul cererii de apel (art. 470 NCPC) şi la termenele în care cererea de apel poate fi completată sau modificată, prevăzute foarte strict, respectiv cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în condiţiile art. 471 alin. (3) NCPC, este esenţial pentru scoaterea în evidenţă a caracterului obligatoriu al acestor dispoziţii, în caz contrar putându-se ajunge cu uşurinţă la concluzia că aceste dispoziţii ar fi facultative[20]. Constatarea apelului ca fiind inform, anterior fixării primului termen de judecată este esenţială. Faptul că depunerea actelor aferente procedurii de regularizare a apelului se desfăşoară în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă este irelevant atât timp cât anularea cererii de apel o face în mod obligatoriu instanţa de apel după ce i s-a comunicat dosarul cauzei de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, anterior fixării primului termen de judecată. În ceea ce priveşte procedura verificării şi regularizării cererii de apel, nu se poate susţine că în apel noul Cod de procedură civilă a instituit o procedură de verificare şi de regularizare a cererii de apel diferită de cea a cererii de chemare în judecată care face inaplicabile dispoziţiile art. 200 alin. (4) NCPC. Diferenţa între cele două proceduri este una inerentă pregătirii diferite a dosarului pentru judecata în primă instanţă faţă de pregătirea judecăţii în apel. În cadrul pregătirii dosarului pentru judecata în primă instanţă trebuie lămurite toate elementele cererii de chemare în judecată necesare declanşării procesului civil, această procedură „administrativă” putând fi coordonată doar de către completul căruia i s-a repartizat în mod aleatoriu cauza, în timp ce în cadrul pregătirii dosarului pentru judecata în apel trebuie lămurite doar acele elemente necesare continuării procesului în apel, aceasta putându-se realiza sub coordonarea instanţei a cărei hotărâre se atacă, instanţa de apel rămânând competentă să dispună anularea cererii de apel. Sancţiunea anulării care poate interveni anterior fixării primului termen de judecată, conform art. 200 alin. (4) NCPC scoate în evidenţă obligativitatea respectării dispoziţiilor referitoare la conţinutul cererii de apel [art. 470 alin. (1) lit. b) NCPC] şi a celor referitoare la termenul limită pentru completarea sau modificarea cererii de apel [teza finală a art. 471 alin. (3) NCPC], cu atât mai mult cu cât eventualul apel formulat peste termen este lovit de nulitate, conform art. 185 alin. (1) NCPC, iar spre deosebire de reglementarea anterioară lipsurile pot fi complinite numai în condiţiile stabilite de lege şi nu la primul termen la care părţile sunt legal citate[21] (termen care înlocuieşte prima zi de înfăţişare), ceea ce este benefic pentru celeritatea soluţionării apelului. Atât timp cât regularizarea cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel răspund aceloraşi imperative, nu există nicio justificare obiectivă pentru aplicarea diferită a sancţiunii anulării cererii, cu atât mult cu cât aplicarea prevederilor art. 200 alin. (4) NCPC nu este exclusă în procedura apelului. Totodată, trebuie subliniat că nulitatea care intervine în cazul nerespectării cerinţelor din procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată nu este diferită de nulitatea care intervine în cazul nerespectării cerinţelor din procedura de regularizare a cererii de apel. Fără a intra într-o analiză mult prea minuţioasă a procedurii regularizării cererii de chemare în judecată şi a sancţiunii nulităţii care o însoţeşte trebuie avut în vedere că prin acest mecanism juridic se urmăreşte ca cererea să nu intre în circuitul procesual al primei instanţe, respectiv al instanţei de apel, considerându-se că prin simpla comunicare şi citare a părţii adverse ea este vătămătoare. Aceasta este raţiunea pentru care aplicarea sancţiunii anulării, în cameră de consiliu, anterior fixării primului termen de judecată, este esenţială pentru procedura regularizării, astfel cum este ea instituită în sistemul noului Cod de procedură civilă. Spre exemplu, în cazul formulării unui apel împotriva unei hotărâri care nu a fost (nici măcar) pronunţată, citarea intimatului în faţa instanţei de apel este de natură să-l prejudicieze cel puţin cu cheltuielile aferente angajării unui avocat pentru reprezentarea în faţa instanţei de apel, ceea ce nu se întâmplă dacă instanţa de apel anulează cererea de apel imediat după primirea dosarului de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, printr-o încheiere pronunţată în cameră de consiliu. Sancţiunea nulităţii aferentă procedurii de regularizare, urmăreşte soluţionarea cererii informe în raport de lipsurile acesteia fără pronunţarea unei soluţii pe fond. Anularea cererii trebuie întotdeauna să fie dispusă în raport de reglementarea generală a nulităţii. Nulitatea este o sancţiune extremă, care intervine numai dacă nu este posibilă înlăturarea vătămării în alt mod, în cazul nulităţilor exprese, vătămarea fiind prezumată, însă partea interesată poate face dovada contrară. Modul în care se poate face dovada contrară sau se poate îndrepta neregularitatea depinde de datele concrete ale fiecărei speţe[22].

Prin depunerea apelului, se produc anumite efecte asupra procedurii judiciare. În primul rând instanţa de apel este învestită cu soluţionarea acestei căi de atac, în limitele a ceea ce s-a apelat, ea neputând în nicio situaţie să se sesizeze din oficiu cu privire la controlul hotărârii primei instanţe, putând cel mult (în anumite situații și cazuri speciale) să controleze hotărârea atacată și dincolo de ceea ce s-a apelat. Cererea de apel formulată în termen produce un efect suspensiv de executare şi astfel hotărârea primei instanţe nu va putea fi pusă în executare silită, cu excepţia celor executorii provizorii de drept, conform art. 448 NCPC, sau pronunţate cu executare provizorie judecătorească, conform art. 449 NCPC, în aceste caz putându-se cere însă suspendarea executării provizorii a hotărârii primei instanţe conform art. 450 alin. (1) NCPC.


[1] A se vedea Cristian Claudiu Alunaru, Aspecte privind regularizarea cererii de apel în Noul Cod de procedură civilă.
[2] V. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite nr. 32 din 9 iunie 2008 privind recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. pr. civ., în ceea ce priveşte caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale, publicată în M. Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008, prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. pr. civ. se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare”.
[3] Cas. I, dec. nr. 279/1945, dec. nr. 328/1945, dec. nr. 719/1945 şi dec. 376/1946 în I. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G. V. Protopopescu, Accelerarea judecăţilor (Legea nr. 393/1943), Ed. Tiparul Românesc, Bucureşti, 1947, p. 174-176, nr. 2 ter, 4 ter şi 6.
[4] A se vedea V. M. Ciobanu, Unele aspecte privind cererea de apel şi efectele ei, în In Honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 479.
[5] A se vedea A. Speriusi-Vlad, Apelul în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 211-213, pct. 4.5. Nemotivarea apelului şi efectele asupra judecării apelului.
[6] Noul Cod de procedură civilă nu vorbeşte în mod expres despre pregătirea dosarului de apel, ci doar despre cererea de apel, depunerea cererii de apel şi pregătirea judecăţii apelului. La această etapă face referire însă art. XIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă care prevede că „Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată privitoare la pregătirea dosarului de apel (…) de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, se aplică în procesele pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016”.
[7] Publicată în M. Of. nr. 239 din 2009.
[8] Decizia nr. 737/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302 VCPC, publicată în M. Of. nr. 562 din 25 iulie 2008.
[9] Pentru această opinie, v. F. A. Baias, V. Belegante, T. C. Briciu, V. M. Ciobanu coord., C. C. Dinu, B. Dumitrache, G. Florea, M. Fodor, I. Gîlcă, D. Ghinoiu, C. Irimia, A. Nicolae, M. Nicolae coord., E. Oprina, A. Rădoi, M. Stancu, A. Ştefănescu, M. Tăbârcă, N. Turcu, M. Ursuţa, G.-L. Zidaru, op. cit., p. 1068.
[10] A se vedea V. M. Ciobanu, Unele aspecte privind cererea de apel şi efectele ei, în In Honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 485.
[11] Publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013.
[12] Potrivit alin. (1) al art. unic din Ordonanța de Urgență nr. 62 din 23 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 24 decembrie 2015, termenele prevăzute la art. XII alin. (1), art. XIII teza I, art. XVIII alin. (1) şi art. XIX alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, cu modificările ulterioare, se prorogă până la data de 1 ianuarie 2017.
[13] A se vedea Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014, publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii, în data de 7 aprilie 2014.
[14] A se vedea S. Florea, Consideraţii privind regimul juridic aplicabil cererii de apel potrivit NCPC.
[15] A se vedea V. M. Ciobanu şi T. C. Briciu, Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC.
[16] Adoptat prin H.G. nr. 1527/2007 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă publicat în M. Of. nr. 889 din 27 decembrie 2007.
[17] A se vedea G.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, în Revista Română de drept privat nr. 3/2013, p. 151.
[18] Relevantă este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România referitoare la garantarea exercitării căilor de atac prin art. 129 din Constituţia României amintită A se vedea A. Speriusi-Vlad, Apelul în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 18-23, pct. 1.2.2. Jurisprudenţa actuală a Curţii Constituţionale.
[19] A se vedea H.G. nr. 1527/2007 pentru aprobarea Tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă publicat în M. Of. nr. 889 din 27 decembrie 2007.
[20] În acest sens, la fel de bine se poate considera că procedura verificării şi regularizării cererii de chemare în judecată ar fi facultative întrucât nu există o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor art. 200 NCPC. A se vedea G.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru în Revista Română de drept privat, nr. 3/2013, p. 153.
[21] A se vedea V. M. Ciobanu, Unele aspecte privind cererea de apel şi efectele ei, în In Honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 483.
[22] A se vedea V.M. Ciobanu, Unele aspecte privind cererea de apel şi efectele ei, în In Honorem Corneliu Bîrsan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 482.


lect. univ. dr. Alin Speriusi-Vlad
Facultatea de Drept – Universitatea de Vest Timișoara
avocat SVS PARTNERS

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 5 de comentarii cu privire la articolul “Conţinutul și regularizarea cererii de apel”

  1. Liviu Cornel DOBRANIȘTE spune:

    Din punct de vedere teoretic, autorul articolului are argumente care par sa-i dea dreptate!
    Dar, din punct de vedere practic, sunt intrutotul de acord cu cele scrise in articolul dlui judecator Cristian Claudiu Alunaru, „Aspecte privind regularizarea cererii de apel în Noul Cod de procedură civilă”. Si spun asta tocmai pentru ca sunt un practician, confruntandu-ma cu nenumarate situatii in care cererea de apel este total informa!
    Dar, pentru ca trebuie sa respect vointa legiuitorului, am fost si sunt nevoit sa ma plasez pe pozita dlui Alin Speriusi-Vlad!

  2. În legătură cu propunerile de lege ferenda, nu știu cât de oportună ar fi introducerea unui sistem de regularizare a cererii de apel de către instanța a cărei hotărâri se atacă. Cu siguranță, în cazul anulării cererii de apel de către instanța a cărei hotărâri se atacă ar exista o aparență de parțialitate și o neîncredere în justiție, bazată pe suspiciunea legitimă că instanța a cărei hotărâre nu poate fi obiectivă tinzând să restricționeze orice posibilitate de reformare a propriei hotărâri. În plus, anularea apelului la nivelul instanței a cărei hotărâre se atacă ar echivala cu o restrângerea (totală) a dreptului de a formula o cale de atac. Chiar dacă suntem în materie civilă, o asttfel de modificare legislativă s-ar putea să ridice probleme serioase de neconstituționalitate, Curtea Constituțională statuând că exercitarea căilor de atac în condițiile legii, recunoscută prin Constituție, nu permite legiuitorului suprimarea acestora.

    • Liviu Cornel DOBRANIȘTE spune:

      Nu prea inteleg unde ar fi aparenta de partialitate! In acest tip de logica inseamna ca si invocarea din oficiu de catre instanta de judecata a unei exceptii de ordine publica poate fi catalogata ca o lipsa de impartialitate.
      Personal, sustin din rasputeri teza anularii apelurilor nemotivate si a celor in care autorii acestei cai de atac nu fac altceva decat sa reia, cuvant cu cuvant, motivarea actiunii, intampinarii, cererii reconventionale, etc., depuse in cursul judecatii in prima instanta! Ori a acelor apeluri in care motivele invocate nu au nicio legatura cu speta sau cu solutia primei instante!
      Mi se pare un nonsens ca judecatorul caii de atac sa admita acest tip de apeluri!
      Si inca ceva: daca legislatia permite anularea unei actiuni pentru neindeplinirea cerintelor de forma, este total ilogic sa nu ai aceasta posibilitate legala in cazul unei cai de atac!

      • Valentin BULIGA spune:

        Premisele nu sunt deloc identice și mă refer la cererea de apel și invocarea ex officio a unei excepții de ordine publică, pentru a ne bucura de un raționament logic și nu de un sofism.
        Însuși legiuitorul a recunoscut o astfel de aparență de parțialitate în acele situații când una și aceeași instanță a fost desemnată să deslușească atât anumite solicitări particulare (e.g.stabilirea taxei de judecată, amnedarea unui participant la judecată, acordarea/refuzul unor facilități), cât și eventualele reproșuri ridicate în raport de dezlegarea sau măsura luată inițial pe cale de reexaminare care, deși nu este recunoscută drept cale de atac, se manifestă în bună măsură aidoma uneia.
        Dacă inițial, precum domnia voastră, legiuitorul nu a recunoscut existența unei aparențe vădite de parțialitate, mai cu seamă că mecanismul reexaminarii l-a instituit îndeosebi în chestiuni mai puțin viguroase în producerea unor efecte, dând și reexaminarea aceluiași jude, mai apoi s-a dumirit și a subliniat în fiecare dintre acele situații că, deși rămâne la aceeași instanță, la reexaminarea chestiunii musai să purceadă un alt jude/complet de judecată.
        Sincer, când mi se mai spune că sunt prost, mă simt mult mai bine pentru că mă pot duce la altcineva să-i cer o a doua opinie, deși primesc invariabil aceeași apreciere. Dacă nu aș avea posibilitatea asta, cred că aș rămâne cu îndoiala că poate nu-s chiar așa, bașca aș începe să cred că-s breaz, Doamne ferește!

  3. Eu nu reușesc să-mi dau seama dacă normele de drept referitoare la regularizarea apelului sunt sau nu clare, din moment ce există două opinii diferite, una susținută de un judecător, și alta susținută de un profesor.

    Pentru că dacă nu sunt clare, articolul 6 CEDO e încălcat deorece deși CEDO nu impune dreptul la un apel în cauzele civile, totuși impune ca atunci când un astfel de drept există prevăzut la nivel național, normele referitoare la el să fie suficient de clare astfel încât să nu facă dreptul la un apel iluzoriu.

    A făcut cineva un studiu în acest sens?

    Cu stimă,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate