Alienarea parentală în România: de ce apar astfel de situații într-un ritm accelerat?
12 aprilie 2016 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU
1. Preliminar
Asemanator oricarui alt fenomen social, alienarea parentala nu are o singura cauza. Mai mult, este bine ca in orice discutie privitoare la acest subiect sa se faca diferenta intre cauze si solutii de ordin general, pe de-o parte, si cauze si solutii pentru un caz punctual, pe de alta parte.
Ceea ce vom discuta in acest articol se axeaza pe cauzele de ordin general ale acestui fenomen, in special pe cauzele legislative care, in ultimii ani, au favorizat cresterea numarului de situatii de alienare parentala din Romania si vom discuta, pe scurt, si despre cateva posibile solutii.
Intr-un articol separat, vom discuta despre recentul Protocol privind alienarea parentala, iar intr-un alt articol despre solutiile punctuale la care se poate recurge, intr-un caz concret, intr-o astfel de situatie.
2. Raspadirea alienarii parentale in Romania
Pe scurt, alienarea paretala, in sensul pe care il atribuim acestui fenomen din perspectiva proprie, este, in prezent, foarte raspandita in Romania.
Statistic, in cazurile pe care noi le instrumentam, in aproximativ jumatate din toate dosarele cu minori, unul dintre parinti incearca in mod activ si evident sa ii alieneze pe copii de celalalt parinte (cu mai mult sau mai putin succes).
Daca procentul din dosarele noastre s-ar aplica la nivelul intregii tari, ar insemna ca, anual, instantele ar solutiona mii de cauze in care exista alienare parentala. Desigur, statistica noastra proprie nu este relevanta pentru a fi astfel extrapolata, dar, totusi, aceasta statistica arata ca alienarea parentala nu (mai) este un fenomen exceptional, ci unul raspandit in societatea noastra.
Trebuie spus si faptul ca in ultimii 5 ani numarul de cauze cu alienare parentala a crescut accelerat. Incluisv profilul parintelui alienator si al severitatii situatiilor de acest tip s-a modificat, intr-un mod si cu un rezultat care ar putea parea la prima vedere complet contra-intuitiv: in trecut, parintele alienator era, in cele mai multe cauze, tatal, iar situatiile extreme erau rar intalnite; in prezent, parintele alienator este cel mai des mama, cu toate ca, punctual, cazurile cu adevarat extreme il au ca si protagonist tot pe tata, iar putine cauze de alienare parentala mai pot fi considerate “usoare”.
Cu alte cuvinte, ceea ce s-a schimbat in ultimii ani este faptul ca nu mai exista decat o foarte firava zona “gri” in situatiile de acest tip. Asistam la o radicalizare a atitudinii parintior in relatia lor si in relatia cu copiii lor.
Daca s-ar incerca evaluarea istorica a situatiei, s-ar putea spune ca, cel mai probabil, probleme in relationarea parinti-copii au existat mereu in Romania, chestiuni pe care astazi le-am putea identifica ca fiind similare unui proces de alienare parentala.
Dar o intoarcere in timp nu este nici utila si nici necesara – pana de curand, este greu de presupus ca, intr-o familie romaneasca obisnuita, exista o puternica constiinta a unui model ideal si standardizat de relationare parentala, bazat pe regulile de convietuire pe care le acceptam astazi – cu mentiunea ca pana si ceea ce ar putea insemna o “familie romaneasca obisnuita” este discutabil.
De altfel, nu exista si nici nu a existat vreodata vreun studiu stiintific (in sensul de analiza sociala) in Romania legat de modalitatea in care parintii decid si se implica, individual sau alaturi de celalalt parinte, cu privire la copiii lor, asadar, in legatura cu raspunderea parinteasca.
Ca atare, nimeni nu stie ce se intampla in prezent sau ce se intampla acum 1 an, in anii 2000, in anii ’80 si asa mai departe, intr-o familie romaneasca standard in legatura cu aceste chestiuni. In cel mai bun caz, fiecare dintre noi poate cita exemple din propria familie sau, daca avem de-a face cu astfel de situatii din punct de vedere profesional, ce se intampla in familiile celor cu care luam contact “in campul muncii”.
Aceasta lipsa de informatie sociala nu este lipsita de relevanta: atunci cand Codul civil a reglementat in 2011 exercitarea in comun a autoritatii parintesti si, mai mult, a stabilit aceasta chestiune ca regula aproape absoluta in materie, nimeni nu stia daca aceasta varianta era necesara sau oportuna in societatea romaneasca; singura certitudine era ca reglementarea incredintarii copiilor catre unul dintre parinti ca unica varianta disponibila instantelor de judecata sub imperiul Codului Familiei era anacronica.
Similar, reglementarea divortului administrativ chiar si atunci cand din casatorie au rezultat minori a reprezentat o surpriza ciudata, tocmai pentru ca nu exista niciun singur indiciu ca societatea romaneasca avea nevoie de o astfel de masura. Din contra, in conditiile in care rata divorturilor era in crestere de ani de zile – chestiune acceptata ca fiind problematica pentru societate – usurarea procedurii ar parea cel putin contraintuitiva, daca nu chiar o idee pur si simplu neinspirata.
Banuim ca nu este pentru nimeni surprinzator faptul ca divortul non-judiciar (cu sau fara copii) nu este o inventie romaneasca. El a fost “inventat” in lumea occidentala in timpul revolutiei franceze (intr-o forma perfect comparabila cu procedura romaneasca din prezent), iar la aproximativ 20 de ani dupa aceea a fost abolit prin Codul civil napoleonian pur si simplu, pentru ca efectele sociale erau teribile. De ce erau teribile nu este chiar atat de greu de imaginat.
Cert este ca in Romania, dupa 200 de ani de la initialul experiment esuat al divortului non-judiciar, autorii Codului civil au considerat ca ar fi o idee buna sa reglementeze aceasta formula cu argumentul ca, in cazul divortului prin acord, o instanta de judecata nu “judeca” nimic si, prin urmare, un notar sau un ofiter de stare civila ar putea sa realizeze aceeasi activitate.
Pentru corectitudine, ar mai trebui spus si ca, in varianta initiala a codului, astfel cum a fost imaginata de redactori, divortul administrativ era posibil doar atunci cand din casatorie nu rezultasera copii, dar prevederile au fost extinse pentru a include o procedura de divort notarial si atunci cand exista copii, printr-un amendament de ultim moment, promovat la Senat fara nicio expunere de motive, ulterior fiind votat in bloc in plen, fara niciun fel de dezbatere sau rezerve.
De asemenea, ar trebui spus si faptul ca, intre tarile occidentale, o procedura efectiva de divort non-judiciar mai exista si in Norvegia, unde aproape toate divorturile au loc in fata unui ofiter de stare civila. Totusi, succesul acestei proceduri intr-o singura alta tara, care, oricum, difera cultural si social foarte mult de Romania, nu reprezinta vreun argument in favoarea reglementarii romanesti.
~
Aceasta scurta incursiune in materia divortului non-judiciar si a exercitarii autoritatii parintesti nu este lipsita de sens. Din punctul nostru de vedere, atat reglementarea autoritatii parintesti ca regula aproape absoluta in materie, cat si divortul notarial au avut un efect negativ cat se poate de clar: ambele norme sunt cauza esentiala pentru care, in prezent, cazurile de alienare parentala sunt in crestere accelerata in Romania.
Desigur, alte cauze nu pot fi excluse, cum ar fi spre pilda nivelul actual al posibilitatilor si perspectivelor financiare, locative si educationale ale unei famili din Romania: imprejurarea ca foarte multi parinti lucreza in strainatate, alaturi sau nu de celalalt parinte si de copii reprezinta o alta cauza importanta.
Totusi, observatia noastra se mentine: reglementarea actuala a divortului si a relatiilor dintre parinti si copii este “cheia de bolta” a intregului sistem in care alienarea parentala apare intr-un ritm accelerat, se dezvolta si produce efecte.
In apararea celor doua reglementari amintite s-ar putea spune, probabil, destul de multe lucruri.
De exemplu, este perfect valida ideea ca exercitarea in comun a autoritatii parintesti ar trebui sa reprezinta modelul ideal de relationare intre parinti si copiii lor. Ceea ce nu este valid este principiul ca acest model standard ar trebui impus legislativ in aproape toate situatiile – chestiune care echivaleaza cu o ingerinta a statului, cu o atitudine de “stat-dadaca”, al carui principal rol este acela de a-si educa civic cetatenii.
Mai mult, Codul civil a inlocuit un stil de reglementare totalitar – incredintarea era, reiteram, unica varianta posibila statuata de Codul Familiei – cu un alt stil de reglementare totalitar – autoritatea parinteasca execitata in comun este o regula de la care nu se poate deroga decat in cazuri extrem de limitate.
Similar, este corect ca divortul administrativ elibereaza oarecum rolul aglomerat al instantelor de judecata. Ceea ce este incorect este principiul ca scopul unei reglementari organice ar trebui sa fie micsorarea gradului de aglomerare al unei instante, iar nu reglementarea relatiilor dintre oameni. De altfel, chiar si argumentul in sine a fost infrant de realitatea practica: instantele nu mai judeca la fel de multe cauze de divort, dar judeca mult mai multe cauze prin care parintii care au divortat notarial solicita modificarea masurilor privitoare la minori luate la divort.
In orice caz, la facultatea de drept, inca din anul I, se preda faptul ca norma de drept consacra vointa generala, fiind asadar, rezultat al unei realitati sociale generalizate. Cronologic, prima este realitatea sau relatia sociala, urmata de generalizarea acesteia, iar, la final, urmeaza norma de drept. Pentru cele doua reglementari amintite, norma de drept a generat relatii sociale si realitati, pe care le-a si generalizat, nu invers; aspect total nevaloros la nivel ideatic, iar la nivel practic dovedit nociv pentru relatiile parentale.
~
Nu in ultimul rand, un alt set de reglementari responsabile de proliferarea cazurilor de alienare parentala sunt cele privitoare la punerea in executare silita a masurilor privitoare la minor. Aceste prevederi au fost introduse tot prin noul cod civil si, in practica, au generat mai degraba probleme suplimentare decat solutii efective.
*
3. Motive concrete pentru care alienarea parentala este atat de raspandita in Romania:
3.1 Reglementarea in forma actuala a autoritatii parintesti:
Reglementarea actuala a modalitatii de exercitare a autoritatii parintesti prevede faptul ca, dupa divort sau atunci cand se reglementeaza raporturile dintre parinti necasatoriti si copiii lor, regula este ca parintii vor execita impreuna (in comun) autoritatea parinteasca.
Exista si exceptii prevazute de lege: moartea unuia dintre parinti, existenta unor situatii care fac colaborarea intre parinti in mod obiectiv imposibila (spre pilda, unul dintre parinti este pus sub interdictie), existenta unor situatii cand consultarea unuia dintre parinti ar prezenta riscul ca interesul superior al copilului va fi nerespectat (spre exemplu, unul dintre parinti este condamnat pentru anumite tipuri de infractiuni).
Ca atare, in practica instantelor de judecata stabilirea exercitarii autoriatii parintesti altfel decat in comun este foarte, foarte rar intalnita. Si, din pacate, exista nenumarate situatii cand, in mod obiectiv, ar fi in interesul copilului ca doar unul dintre parinti sa decida in ceea ce il priveste, dar situatia de fapt nu se afla sub incidenta legii si, deci, solutia este tot stabilirea exercitarii in comun a autoritatii parintesti.
Din aceasta cauza, foarte multi parinti (in special, tatii, dar si unele mame) au primit libertatea de a forta limitele obiective ale unui comportament acceptabil fata de celalalt parinte si/sau fata de copii, fiind in perfecta cunostinta de cauza ca nu vor exista consecinte.
Cu alte cuvinte, reglementarea actuala ofera o protectie nejustificata pentru acei parinti al caror comportament este distructiv, dar nu “suficient” de distructiv pentru a cadea sub incidenta legii. Exista zeci de situatii din practica noastra cand unul dintre parinti s-a folosit cu rea-credinta de protectia normei pentru a genera conflicte, pentru a disturba rutina copiilor, pentru a apela la diverse autoritati ale statului si a invoca faptul ca este o “victima” a comportamentului nelegal al celuilalt parinte, ori, in sens opus, pentru a fi complet indiferenti cu privire la procesul de crestere si educare a copilului, s.a.m.d.
Toate acestea sunt posibile, pentru ca ambii parinti, independent de situatia reala de fapt, au cvasi-certitudinea ca vor ramane “egali” in drepturile parentale si pe viitor.
Mai mult, dupa stabilirea judiciara sau non-judiciara a faptului ca ambii parinti vor exercita autoritatea parinteasca, foarte multi parinti s-au folosit de aceasta situatie pentru sicanarea celuilalt parinte, pentru interventia agresiva in procesul de crestere si educare al copilului, pentru formularea unor pretentii aberante legate de viata copilului, toate acestea sub pretextul ca “au aceste drepturi”.
Autoritatea parinteasca exercitata in comun a ajuns sa fie folosita de multi parinti ca fiind subsumata doar dreptului de a-ti da cu parerea in orice chestiune majora legata de viata copilului. Si, pentru ca nimeni nu poate contrazice o “parare” parinteasca sau un “principiu” educativ, mai ales in conditii de exercitare in comun a autoritatii parintesti, acesti parinti au in esenta mana libera sa se comporte dupa cum poftesc.
Reactia celorlalti parinti din ecuatie (de regula, mamele) este pe masura. Folosirea drepturilor garantate prin norma amintita cu rea-credinta (reala sau doar perceputa ca atare) provoaca un soi de “legitima aparare” exprimata printr-o serie de atitudini si idei menite sa previna sau sa combata o astfel de situatie.
Si, ca si in dreptul penal, “legitima aparare” este rareori “legitima” – intensitatea masurilor luate pentru combaterea agresiunii depaseste deseori intensitatea agresiunii insasi. Agresorul, devenit victima, raspunde si isi intensifica eforturile de tot felul, generand o reactie si mai puternica a celuilalt si tot asa…
In cateva dosare, urmarind invers-cronologic relatia parintilor, am putut identifica faptul ca numitorul comun al intregii dinamici conflictuale, al fiecarui incident care a augmentat neintelegerile a fost invocarea si utilizarea practica a argumentului “drepturilor egale ale parintilor”.
Desigur, exista rareori un conflict perfect liniar. De cele mai multe ori, perioadele de conflict si perioadele de intelegere intre parinti se succed neregulat si se intercaleaza permanent, existand anumite momente si circumstante care genereaza rupturi semnificative ale unui status quo prealabil.
Si nu este mai putin adevarat faptul ca, in general, invocarea faptului ca ai drepturi “egale” privitoare la copil nu reprezinta o problema in sine. Problema deriva de la modul in care unul dintre parinti alege sa se foloseasca de acest argument, pana la urma, de modul in care aleg sa-si exercite acest drept “egal”.
Ca o scurta paranteza, credem ca aici ar fi momentul sa explicam ratiunea pentru care folsim cuvantul “egal” cu ghilimele. Credem ca, desi parintii ar trebui sa fie egal tratati in fata legii, fara discriminare de sex sau statut sociale, drepturile lor parentale efective nu pot fi niciodata identice sau egale din simplul motiv ca rolul lor practic in viata unui copil nu este niciodata perfect identic sau egal. Mai degraba, intr-o familie ideala, rolul parintilor este complementar, astfel incat si drepturile lor parentale ar trebui sa fie tot complementare.
Altfel spus, drepturile parentale nu sunt asemanatoare dreptului la vot sau la viata, chestiuni universale, cu privire la care, in mod real, toti oamenii sunt egali si care nu implica pe nimeni altcineva pentru a fi exercitate. “Obiectul” drepturilor parentale este reprezentat de cresterea, dezvoltarea si educatia altcuiva – copilul – si se exercita in tandem cu drepturile unei altei persoane – celalat parinte.
In orice caz, scenariul descris anterior este “clasic” pentru debutul unui proces de alienare parinteasca si reprezinta, in opinia noastra, cauza principala pentru care numarul cauzelor de alienare parentala este in crestere accelerata.
Desigur, unii parinti sunt alienatori din diverse alte motive, fara absolut nicio legatura cu o dinamica de felul celei anterior descrisa. Acest tip de parinte a existat, insa, intotdeauna, si acum 30 de ani, si acum 10 ani si exista si in prezent. De aceea, motivele “perpetue” pentru care unii parinti sunt alienatori nu pot explica numarul din ce in ce mai mare pentru care exista cauze de alienare in prezent.
~
3.2 Divortul notarial atunci cand din casatorie au rezultat copii minori
In cazul unui divort notarial, pentru respectarea interesului superior al copiilor sunt fundamentale calitatea si fezabilitatea pe termen lung a masurilor pe care parintii le agreeaza in ceea ce ii priveste pe minori. Pe scurt, o convetie bine-incheiata va duce la o buna crestere si dezvoltare a copilului, iar o conventie lapidara, ambigua sau nepractica va duce la conflicte viitoare intre parinti, la litigii de instanta si, de foarte multe ori, la situatii de alienare parentala.
Problema este ca intelegerea notariala reprezinta produsul exclusiv al sotilor. Prin definitie, notarul public ia act de aceasta intelegere, fara sa aiba vreo posibilitate reala de a interveni pentru imbunatatirea acestiea sau pentru cenzurarea prevederilor aberante. Notarul poate doar sa respinga integral cererea de divort intr-o singura situatie, si anume atunci cand, prin raportare si la ancheta psiho-sociala care se realizeaza in cauza, solutia exercitarii in comun a autoritatii parintesti nu este previzibila in interesul superior al copilului.
Asadar, in cazul divortului notarial, nu exista nicio varianta procedurala prin care intelegerea parintilor poate fi verificata si/sau cenzurata de catre un tert obiectiv si impartial. Sotii nu trebuie nici macar sa primeasca sfaturi sau sugestii din partea unor profesionisti cu experienta in probleme de raspundere parinteasca.
Ceea ce inseamna ca vor exista situatii in care parintii, din intuitie sau noroc, vor reusi sa ajunga la o solutie care va fi eficienta in timp, precum si situatii in care intelegerea va fi problematica.
Sustinem saptamanal consultante privitoare la efectele practice aberante pe care intelegerile notariale le pot avea in sensul distrugerii definitive a posibilitatii sotilor de a comunica si in sensul determinarii unor situatii de alienare parentala.
Situatiile de fapt care duc la incheierea unor intelegeri proaste, formale, sunt in esenta cele in care:
– Sotii vor pur si simplu sa puna punct casniciei lor, in cel mai scurt tip posibil si cu cosuri cat mai reduse; intelegerea privitoare la copii este privita ca o problema neinteresanta, iar continutul conventiei de divort sub aceste aspecte este lasat la voia intamplarii;
– Unul dintre soti este indiferent si accepta fara discutii intentia urgenta a celuilalt sot de a divorta, iar masurile privitoare la minor sunt inserate in conventia de divort pe sistem “copy-paste” din alte intelegeri pe care le-a mai incheiat notarul sau gasite pe internet;
– Unul dintre soti este victima abuzurilor celuilalt sot si nu isi pot exprima liber vointa in niciun fel in ceea ce priveste conditiile divortului propus de catre sotul abuziv; asa fiind, reglementarea relatiilor dintre parinti si copii va fi rezultatul vointei unui singur parinte;
– Unul dintre soti este pur si simplu usor de pacalit de celalalt sot; cel mai adesea, imprejurarea ca, pana la divort, parintii au colaborat in ceea ce ii priveste pe copii si promisiunile unuia dintre ei ca situatia se va mentine astfel si pe viitor va genera aparenta ca, intr-adevar, nimic nu se va schimba; in acest context, intelegerea privitoare la minori va fi redactata in termeni generali, inaplicabili in situatia unor neintelegeri ulterioare.
~
3.3 Executarea silita a masurilor privitoare la minori:
In esenta, atunci cand un parinte nu respecta dispozitiile instantei de judecata sau masurile stabilite printr-o intelegere notariala referitoare la un copil, celalalt parinte are la indemana cateva solutii juridice, intre care cel mai des uzitata este recurgerea la executarea silita.
Prin definitie, intr-un caz de alienare parentala nerespectarea masurilor va avea la baza refuzul copilului. Parintele debitor “ar vrea” sa respecte masurile stabilite, dar se afla in imposibilitate nu din propria-i vointa, ci pentru ca minorul “nu doreste” ori “refuza” sa respecte masurile.
De exemplu, programul de relatii personale stabilit in favorea parintelui creditor nu se va respecta, pentru ca minorul va refuza sa petreaca timp alaturi de acesta.
Intr-o astfel de situatie, dapa eforturile executorului si ale Directiei de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (care ajunge sa fie implicata obligatoriu in caz intr-o astfel de ipoteza), se ajunge, in final, dupa multe luni in care se desfasoara diverse proceduri, strict la santionarea financiara a parintelui debitor, in sensul ca o instanta de judecata va stabili o amenda in sarcina acestuia.
Uneori, executorul judecatoresc va decide si formularea unei plangeri penale impotriva parintelui debitor pentru nerespectarea masurilor, chestiune care se incheie, in cel mai rau caz pentru parintele debitor, cu amendarea (penala) a acestuia (infractiunea prevede si pedeapsa cu inchisoarea, insa, noi nu am intalnit inca, in practica noastra, o astfel de masura pentru un caz de alienare parentala).
Cu alte cuvinte, daca este vorba despre un caz de alienare parentala si daca parintele debitor este suficient de ferm in pozitia sa, cel mai probabil rezultat negativ pentru el al procedurii de executare silita va fi suportarea unor consecinte de ordin financiar.
Uneori, dar extrem de rar, dupa mai multe cicluri de executare silita (care se vor intinde oricum, pe cativa ani de zile), este posibil ca parintele debitor sa riste un litigiu prin care sa fie solicitata decaderea sa din drepturile parintesti.
In timp, este perfect posibil (astfel se si intampla in practica) ca parintele alienat sa nu aiba suficiente resurse de timp, resurse financiare sau energie pentru a urmari, in mod constant si dedicat, o procedura de executare silita de acest tip. Iar, daca o face, dar parintele alienator a fost suficient de dedicat la randul sau mentinerii situatiei de alienare parentala, este foarte probabil ca relatia cu copilul sa fie ireparabila la momentul, oricum incert, in care eforturile de executare silita vor da vreun rod.
Singura sansa reala a parintelui alienat esta ca, pe parcursul procedurii de executare silita, parintele alienator sa isi epuizeze inainte sa proprile-i resurse de bani, timp si energie si, astfel, sa cedeze si sa renunte la comportamentul alienator.
Prin urmare, executarea silita in formulare actuala este axata mai degraba pe sanctiunii indreptate asupra parintelui alienator si nu pe solutii concrete de remediere a relatiei disfunctionale existente intre copil si parintele alienat.
Toata aceasta posibila desfasurare viitoare a procedurii de executare silita este usor de intuit (sau poate fi usor aflata din discutiile cu un alti parinti implicati in situatii similare sau chiar de pe internet) de catre un parinte alienator, sens in care acesta nu poate fi decat incurajat in a-si continua strategia de alienare pe termen lung.
Av. Diana-Iulia Olac
Av. Tudor Becheanu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
