Managementul defectuos al identității persoanelor. Noile buletine fără adresa de domiciliu, între protejarea siguranței personale și haos
11 aprilie 2016 | Adrian-Relu TĂNASE
REZUMAT. Potrivit prevederilor legale, actul de identitate este documentul oficial emis de serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor de la locul de domiciliu al persoanelor care face dovada identităţii, domiciliului, reşedinţei şi a cetăţeniei române. Un recent proiect de lege depus în Parlament propune trecerea la noul format al actelor de identitate, din care să se elimine adresa de domiciliu, din considerente care ţin de siguranţa personală a cetăţenilor şi evitarea preschimbării dese a actelor de identitate. Prezentul studiu doreşte să demonstreze că propunerea nu este deloc în beneficiul cetăţenilor şi a instituţiilor publice sau private, punerea sa în operă cauzând probleme deosebite cu privire la valorificarea drepturilor şi a intereselor legitime ale acestora şi buna funcţionare a instituţiilor publice sau private din România.
CAP. I. Noţiuni introductive despre domiciliu
Alături de nume, starea civilă şi codul numeric personal, domiciliul individualizează în spaţiu o persoană fizică, o localizează precis, pentru că există un interes al persoanei fizice dar şi al statului cu privire la individualizarea în spaţiu, la nivelul unui imobil cu destinaţia de locuinţă. Alături de numele de familie şi de prenume, care contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate şi în familie, domiciliul serveşte la identificarea în spaţiu a acesteia, adică într-un loc precis determinat unde se presupune a fi permanent prezentă.
Identificarea persoanei fizice într-un loc, anume determinat, prezintă interes în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi juridice, precum şi în executarea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul acestor raporturi.
Originea cuvântului „domiciliu”, din punct de vedere etimologic, se află în expresia latină „domum colere”, cu semnificaţia de casa pe care o locuieşte cineva (domus = casă; colere = a locui). În acest sens, în dreptul roman se afirma nemo de domo suo extrahi debet (casa pe care o locuieşte cineva şi din care nu poate fi izgonit)[1].
Şi în dreptul nostru, locuinţa constituie criteriul esenţial în determinarea domiciliului unei persoane fizice. Nu orice locuinţă este, însă, considerată a fi domiciliul unei persoane fizice. Într-adevăr, casa în care locuieşte o persoană poate fi considerată domiciliul acesteia, după cum s-ar putea ca o asemenea locuinţă să servească numai ca reşedinţă acelei persoane sau chiar să nu fie nici măcar reşedinţă[2].
Într-un înţeles popular, domiciliul este un cămin personal în care fiecare este liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă ca proprietar, locatar sau cu orice alt titlu. Invers, domiciliul este dreptul fiecăruia de a face din locuinţa sa un loc de azil şi de retragere a altora; este apoi dreptul titularului să trăiască – dacă doreşte – singur şi liniştit, la adăpost de intruziunile, imixtiunile şi intervenţiile indiscrete ale altora, este libertatea de a avea pace la tine. Domiciliul este unul din mijloacele de a face să-ţi fie respectată viaţa privată[3].
Definirea domiciliului a creat între marii doctrinari din vechiul drept francez o vie polemică. Astfel, iniţial, autorii Aubry şi Rau, Huc sau Baudry-Lancantinerie defineau domiciliul ca pe „o relaţie juridică între o persoană şi locul unde, cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ei, este totdeauna presupusă prezentă de lege”.
S-a considerat pe drept cuvânt că a defini domiciliul ca pe o relaţie juridică între persoană şi locul unde e prezumat de lege că se află e o abstracţie lipsită de eficacitate practică.
Planiol spune că proba unei bune definiţii este putinţa de a o substitui fără nonsens într-o frază obişnuită. Traducând astfel definiţia de mai sus, putem spune că expresia „mă duc la domiciliul meu” s-ar putea traduce astfel: „mă duc la relaţia mea juridică cu casa”. Este evident că nu se prea potriveşte cu realitatea, deci problema trebuie privită dintr-un alt punct de vedere. Prin urmare, Planiol afirmă că e mai bine să se adere la definiţia lui POTHIER, care spune că domiciliul este locul unde persoana a stabilit prin-cipalul sediu al locuinţei sale şi al afacerilor sale.
Definiţia are incontestabilele ei avantaje. Totuşi îi lipseşte un element esenţial, şi anume acela al prezenţei, în ochii legiuitorului, persoanei la locul fixat ca domiciliu[4]. Astfel, combinând cele două definiţii, în formularea profesorului Nicolae Titulescu descoperim o definiţie pe cât de simplă pe atât de potrivită, şi anume „domiciliul este locul unde persoana este presupusă a fi în prezentă în ochii legii”[5].
Din practica judecătorească rezultă, de asemenea, că prin domiciliu trebuie să se înţeleagă, înainte de toate, o „localitate în care persoana fizică îşi are locuinţa statornică şi principală”[6].
Literatura de specialitate[7] defineşte domiciliul pe baza dispoziţiilor legale. În acest sens, art. 87 NCC (Domiciliul), stipulează: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală[8].
Constatăm un sens larg conferit de NCC noţiunii de domiciliu. Cuvântul „acolo” a înlocuit formula „la adresa” aflată în vechiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, definiţia formulată în art. 87 NCC fiind preluată, de la 1 octombrie 2011, şi de art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată[9] [„Domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”], potrivit modificărilor aduse de Legea nr. 71/2011; noua definiţie a domiciliului formulată de art. 87 NCC apare mai bogată în semnificaţii, acolo putând indica un apartament, o garsonieră, o locuinţă (casă, imobil) ridicată cu respectarea normelor legale în vigoare sau nu, o construcţie improvizată pe care persoana declară că o foloseşte statornic, un adăpost [art. 73 lit. b) din H.G. nr. 1375/2006 vizează ipoteza eliberării unei cărţi de identitate provizorii (C.I.P.) pentru persoanele lipsite de adăpost; noua definiţie poate genera dificultăţi în materia evidenţei persoanelor, în sensul că actele de identitate se eliberează, în principal, dacă se face dovada adresei de domiciliu sau reşedinţă cu acte încheiate în condiţii de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ, o persoană putându-şi stabili domiciliul exclusiv într-un imobil (lato sensu) situat în intravilanul (perimetrul construibil) localităţilor[10].
Pe baza acestor consideraţii, vom defini domiciliul ca acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică[11].
Ne raliem părerii exprimate de acei autori care susţin că în determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie să se ţină seama de două criterii, şi anume de caracterul statornic al locuinţei, criteriul principal, şi de caracterul de locuinţă principală, criteriul secundar. Aceasta înseamnă că dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, în acel loc va fi şi domiciliul acelei persoane. Dimpotrivă, dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în locul unde se află locuinţa principală[12].
În art. 86 NCC se prevede că „(1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. (2) Dacă legea nu prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe”.
Pentru a se deosebi locuinţa statornică de cea temporară, şi în prezent, se folosesc două noţiuni juridice, respectiv: domiciliu şi reşedinţă.
Pornind de la faptul că dreptul la domiciliu este un drept personal nepatrimonial, el prezintă aceleaşi trăsături care caracterizează, în general, această categorie de drepturi subiective civile: legalitatea, opozabilitatea faţă de oricine (erga omnes), inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea (caracterul strict personal) şi universalitatea (caracterul universal).
Pe lângă aceste aspecte generale şi comune pentru toate atributele de identificare, domiciliul prezintă şi unele caractere juridice specifice proprii – stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
Stabilitatea domiciliului rezultă din chiar conţinutul art. 87 NCC, aici afirmându-se că domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Totodată, rezultă şi din prevederile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, unde, după cum am mai menţionat, se stipulează: „Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”[13].
Stabilitatea caracterizează domiciliul de drept comun (voluntar) şi pe cel legal, nu însă şi domiciliul convenţional (ales).
Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic) de un anumit punct din spaţiu, din teritoriu. În viaţa sa juridică, orice individ trebuie găsit într-un anumit loc; domiciliul este cel care operează localizarea juridică a fiecărui individ. Ori dacă domiciliul nu ar avea stabilitate, funcţia sa ar deveni iluzorie[14]. Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte faţă de reşedinţă, care este – după cum se va vedea – o locuinţă temporară. De reţinut că stabilitatea domiciliului nu reprezintă o piedică în calea schimbării lui în condiţiile legii[15].
Persoana fizică poate oricând să-şi schimbe domiciliul, dar numai în condiţiile admise de lege, stabilindu-şi locuinţa statornică sau principală în orice localitate. O atare schimbare nu afectează cu nimic caracterul de stabilitate al domiciliului.
Stabilitatea domiciliului trebuie înţeleasă numai în sensul că, indiferent de deplasările pe care le face o persoană fizică, domiciliul său rămâne neschimbat, câtă vreme respectiva persoană nu şi-a constituit un alt domiciliu care să întrunească cerinţele prevăzute de lege. Stabilitatea acestui atribut de identificare a persoanei fizice contribuie la securitatea circuitului civil, dând siguranţă şi certitudine raporturilor juridice şi asigurând executarea întocmai şi la timp a drepturilor şi obligaţiilor ce iau naştere din acte şi fapte juridice[16].
– Unicitatea domiciliului este acel caracter juridic special al acestui atribut de identificare care are semnificaţia, conform căreia o persoană fizică poate avea şi are un singur domiciliu de drept comun (voluntar) sau legal. Dacă o persoană are o singură locuinţă statornică, acolo este şi domiciliul său; dacă are două sau mai multe locuinţe, chiar statornice, una singură dintre ele, şi anume cea principală[17], va putea avea valoarea juridică a domiciliului. Această concluzie rezultă din reglementarea cuprinsă în fostul art.13 din Decretul nr. 31/1954, preluată apoi în art. 87 NCC, unde legiuitorul, întrebuinţând singularul, a făcut-o tocmai pentru a evidenţia principiul că o persoană fizică nu poate avea mai multe domicilii, ci unul singur (de drept comun sau legal)[18], precum şi din art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005: „Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu (…). În cazul în care aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul (…) în oricare dintre ele”.
Unicitatea domiciliului nu exclude coexistenţa domiciliului de drept comun cu cel convenţional, după cum nu exclude nici schimbarea domiciliului, în decursul timpului persoana fizică putând avea mai multe domicilii, succesiv[19]. Prin declaraţia de voinţă a părţilor cu privire la alegerea de domiciliu, acestea renunţă la efectele domiciliului de drept comun numai în privinţa actului juridic pentru a cărui executare s-a făcut această alegere.
Caracterul unic al domiciliului mai rezultă şi din finalitatea recunoscută de lege acestei instituţii juridice de a contribui la identificarea persoanei fizice într-un anumit loc din spaţiu. Existenţa unui singur domiciliu dă satisfacţie unor interese nu numai de ordin juridic, ci şi unora de ordin social, economic, politic, demografic etc[20].
După cum, pe bună dreptate, s-a observat, astăzi unicitatea domiciliului mai mult ca oricând este pusă la încercare prin extinderea în spaţiu a diverselor activităţi şi prin multiplicarea legăturilor teritoriale („nu pentru că noi am fi mai puţin sedentari”)[21]. Spiritul domiciliului, arată autorul, este în prezent dispersarea organizată a vieţii (între două părţi, între oraş şi ţară, între capitală şi provincie, între muncă şi vacanţă etc.). Cutare lucrează aici, locuieşte acolo; altul lucrează în diverse locuri; alţii îşi împart existenţa între mai multe reşedinţe etc[22].
– Obligativitatea domiciliului trebuie înţeleasă în sensul că – potrivit normelor juridice în vigoare – orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Caracterul obligatoriu decurge din funcţia social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare, în spaţiu, a persoanei, în aceasta fiind interesată şi societatea, iar nu numai titularul[23].
Cu toate acestea, există situaţii în care este foarte greu de determinat domiciliul unor persoane fizice care nu au şi nu au avut vreodată domiciliu. În această situaţie se află, spre exemplu, nomazii şi vagabonzii. Aceste situaţii de excepţie nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă regula, care este tocmai obliga-tivitatea domiciliului[24]. Nomazii „sunt socotiţi ca rămaşi şi domiciliaţi în locul unde au avut vreodată domiciliul lor, iar, dacă niciodată nu l-au avut, la locul unde erau domiciliaţi părinţii şi, în cazul când nici aceştia nu l-au avut, atunci la locul unde li s-a declarat naşterea[25]. S-a observat însă, în mod justificat, că un asemenea raţionament nu poate înlătura lipsa reală a domiciliului în cazul nomazilor[26].
Cu privire la felurile domiciliului, distingem trei feluri de domicilii:
– domiciliul de drept comun (numit şi „voluntar” sau „ordinar”);
– domiciliul legal;
– domiciliul convenţional (numit şi „ales”), care însă nu reprezintă un veritabil domiciliu.
Codul civil actual introduce o noţiune nouă: „Prezumţia de domiciliu”. Astfel, atunci când domiciliul nu este cunoscut, reşedinţa va fi socotită domiciliu [art. 90 alin. (1)].
În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde ea se găseşte [art. 90 alin. (2)].
Elementele esenţiale care definesc domiciliul de drept comun sunt: 1) manifestarea de voinţă individuală a persoanei fizice privind stabilirea locuinţei statornice sau principale, într-un anumit loc (prin excepţia de la art. 498 NCC, completată cu încuviinţarea instanţei de tutelă); 2) existenţa reală a unei locuinţe statornice sau principale, persoana fizică având de fapt şi în drept un domiciliu într-o anumită localitate (cu excepţia nomazilor sau a vagabonzilor, care nu au o astfel de locuinţă)[27].
Domiciliul se determină, deci, prin conjuncţia unui element intenţional (animus) şi unul material (corpus); luate izolat, niciunul din aceste elemente nu ar fi suficient. În cazul în care intervin mai multe schimbări de domiciliu, elementul subiectiv va fi hotărâtor în a califica care dintre ele este domiciliul persoanei; dovada intenţiei poate fi făcută cu orice mijloc de probă[28].
Potrivit doctrinei, locuinţa fără intenţie constituie numai o reşedinţă, iar intenţia fără faptul locuinţei nu este decât un proiect[29].
Titlul juridic cu care un individ ocupă o locuinţă nu intră în definiţia domiciliului; este indiferent că o persoană ar fi proprietar sau locatar al unei locuinţe; este posibil ca o persoană să fie locatarul unui apartament unde îşi are locuinţa statornică şi principală şi, totodată, proprietarul unei reşedinţe etc[30].
Regula deplinei libertăţi de stabilire a domiciliului cunoaşte şi câteva excepţii, expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, printre excepţii, amintim În cazul măsurii preventive a controlului judiciar [art. 202 alin. (4) lit. b) NCPP], unele dintre obligaţiile inculpatului sunt: să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei [art. 215 alin. (1) lit. b)] ori să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia [art. 215 alin. (2) lit. a) NCPP]; în cazul arestului la domiciliu [art. 202 alin. (4) lit. d)], printre altele, are obligaţia de a nu părăsi imobilul (locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea – conform Legii nr. 254/2013) unde locuieşte , fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza; Printre pedepsele complementare, NCP, în art. 66 alin. (1) lit. j) prevede interdicţia exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a dreptului de a părăsi teritoriul României, iar la lit. l) a dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. În afara excepţiilor mai sus-amintite, nu există prevederi legale care să îngrădească, fără o justificare obiectivă, raţională şi rezolabilă, dreptul constituţional şi legal al cetăţenilor români a a-şi stabili liber dreptul la domiciliu şi reşedinţă, potrivit liberei lor opţiuni, în orice localitate ori imobil din ţară sau străinătate. Cu atât mai greu de conceput ar fi să ne imaginăm situaţia în care o persoană ar avea dreptul exclusiv la a-şi stabili reşedinţa, dar nu şi domiciliul într-un imobil asupra căruia are sau nu un drept legal de proprietate.
Importanţa domiciliului[31]
În dreptul nostru, domiciliul are o mare importanţă, de existenţa lui fiind legate naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că nu există ramură de drept, în cadrul sistemului de drept al ţării noastre, care într-un fel sau altul să nu reglementeze prin norme juridice relaţii sociale a căror naştere, modificare, transmitere sau stingere să nu fie legată de existenţa domiciliului persoanei fizice[32].
Domiciliul reprezintă un important element care, împreună cu cetăţenia, personalitatea juridică, numele, starea civilă etc. contribuie la individualizarea şi identificarea persoanei în societate şi familie, deci, reprezintă o componentă a dreptului copilului (persoanei) la identitate, iar pe de altă parte, având în vedere faptul că domiciliul este strâns legat de o locuinţă, el devine semnificativ şi pentru asigurarea altor drepturi reglementate de Convenţia O.N.U. pentru drepturile copilului (1989), (art. 27 pct. 3)[33].
Legea ataşează „locului” domiciliului mai multe efecte juridice care au în practică un interes deosebit. Într-o formulă generală, se poate spune că domiciliul are efectul de centralizator juridic în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor civile ale persoanei fizice[34].
În art. 27 alin. (1) din Constituţia României – de unde rezultă, de asemenea, importanţa deosebită acordată domiciliului şi reşedinţei persoanei fizice – se stipulează: „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”.
În dreptul civil, unde are cele mai numeroase implicaţii, rolul şi importanţa domiciliului pot fi evidenţiate, mai ales, în următoarele domenii:
– în domeniul capacităţii civile, cu referire la anumite îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, cum sunt, spre exemplu: accesul la procedura de adopţie de către cel ce urmează a fi adoptat, posibilitatea dobândirii în proprietate de terenuri de orice fel, prin acte între vii, de către persoane fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliu în România[35]. De pildă, vechiul art. 61 alin. (2) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei prevede: „Instanţele jude-cătoreşti române sunt exclusiv competente să judece procesele privind încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne, încredinţarea în vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie”, iar art. 3 alin. (2) din Legea arendării nr.16/1994, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 276/2005[36], dispune: „Arendaşii, persoane fizice, pot fi cetăţeni români sau cetăţeni străini”, spre deosebire de vechea reglementare, unde se menţiona: „Arendaşul, persoană fizică, trebuie să fie cetăţean român cu domiciliul în România, să prezinte garanţiile solicitate de arendator”.
Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică[37], precum şi prin moştenire legală”.
– în domeniul obligaţiilor civile, art. 1494 alin. (1) NCC, „Locul plăţii”, prevede: „În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data incheierii contractului.”
– în domeniul succesoral, art. 954 alin. (2) NCC stabileşte că „Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.” Art. 954 alin. (3) NCC dispune: „Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în această circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea. (…)”
Stabilirea ca loc al deschiderii succesiunii a ultimului domiciliu al defunctului prezintă interes practic, în sensul că la cel loc se pot obţine cele mai bune informaţii cu privire la succesori şi la averea succesorală, precum şi pentru determinarea organelor competente chemate a înfăptui procedura succesorală necontencioasă sau a instanţei judecătoreşti competente să rezolve eventualele litigii referitoare la succesiune[38].
– în domeniul investiţiilor sunt de amintit dispoziţiile art. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe[39], care definesc noţiunea de investitor: „persoană fizică sau juridică, rezidentă sau nerezidentă, cu domiciliul sau sediul permanent în România ori în străinătate, care investeşte în România, în oricare dintre modalităţile prevăzute la lit. a) şi b)”[40].
– în domeniul ocrotirii persoanei fizice, atât domiciliul persoanei fizice ocrotite, cât şi al celui care ocroteşte are importanţă practică multiplă, inclusiv în stabilirea competenţei diferitelor organe de stat în raporturile de ocrotire[41].
În privinţa ocrotirii persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă, competenţa instituirii tutelei aparţine instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie domiciliază sau a fost găsit copilul [art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004], iar în cazul celor puşi sub curatelă, de regulă, competenţa aparţine autorităţii tutelare de la domiciliul persoanei ocrotite.
În conformitate cu dispoziţiile art. 179 NCC, din punct de vedere teritorial, instanţa de tutelă competentă se determină în funcţie de cazurile de instituire reglementate de art. 178 NCC: a) pentru cazul reglementat de art. 178 lit. a) este competentă instanţa de la domiciliul persoanei care din cauza bătrâneţii sau a unei boli ori a unei infirmităţi fizice, care, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile; b) pentru cazul reglementat de art. 178 lit. b) este competentă fie instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile urgente; c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d) va fi competentă instanţa de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut[42].
– în domeniul competenţei de soluţionare a cererilor de rectificare a actelor de stare civilă[43]. În conformitate cu prevederile art. 58 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rectificarea actelor de stare civilă a trecut din competenţa instanţelor judecătoreşti în competenţa autorităţilor administraţiei publice locale[44] care au în păstrare actul de stare civilă.
Având în vedere importanţa pe care o prezintă pentru persoana fizică şi pentru ordinea de drept înregistrarea evenimentelor de stare civilă şi întocmirea corectă a actelor autentice care le consemnează, în enumerarea făcută de lege, pe lângă persoanele interesate să solicite rectificarea actelor de stare civilă, se menţionează sintagma „din oficiu”, ceea ce înseamnă, ca şi în cazul acţiunilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă, serviciile publice comunitare locale sau judeţene şi parchetul.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 58 alin. (3) din aceeaşi lege, „Cererea de rectificare a actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea, însoţită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la primăria unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă ori la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la primăria de la locul de domiciliu” (al persoanei interesate – subl. ns.).
– pentru protecţia drepturilor copilului, domiciliul este important, în funcţie de el determinându-se, de exemplu, instanţa de tutelă competentă să exercite controlul asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului, să încuviinţeze actele copilului şi ale tutorelui etc[45].
– în domeniul procesual, competenţa teritorială a instanţelor de judecată se determină, în principiu, în funcţie de domiciliul pârâtului (actor sequitor forum rei). Conform art. 107 NCPC. „Regula generală”, „(1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul. (2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul”.
Aplicarea acestei reguli presupune ca pârâtul să aibă domiciliul în ţara noastră şi acest domiciliu să fie cunoscut. Conform art. 108 NCPC. „Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut”, „Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.”
De la această dispoziţie de principiu, în materie teritorială, există unele excepţii, în sensul că prin lege se stabilesc două sau mai multe instanţe deopotrivă de competente, printre care poate fi şi cea de la domiciliul pârâtului (competenţa alternativă sau faculativă) ori prin lege se desemnează ca instanţă competentă o altă instanţă decât aceasta (competenţa excepţională sau exclusivă)[46].
Potrivit art. 113 NCPC. „Competenţa teritorială alternativă”, „(1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente:
1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;
3. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
4. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
(2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.”
Potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cererea (de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă) se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei interesate sau sediul structurilor de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau judeţene de evidenţă a persoanelor ori al parchetului, pe baza verificărilor efectuate de serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor locale şi a concluziilor procurorului.
În alin. (3) al art. 57 se menţionează: „Soluţionarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă formulate de cetăţenii români cu domiciliul în străinătate şi de străini este de competenţa Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti”.
– în domeniul exercitării unor drepturi de către cetăţenii statelor membre ale U.E., având în vedere faptul că, de la data aderării la Uniunea Europeană, România trebuie să asigure armonizarea deplină cu acquis-ul comunitar a legislaţiei din domeniul transporturilor, inclusiv în ceea ce priveşte permisul de conducere (în legătură cu circulaţia pe drumurile publice – obţinerea, recunoaşterea şi preschimbarea permiselor de conducere naţionale), s-au introdus norme noi.
Astfel, alături de domiciliu şi reşedinţă, în noul act normativ[47] apare noţiunea de „rezidenţă normală”, definită conform prevederilor Directivei 91/439/CEE[48]:
– persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi cetăţenii statelor membre ale U.E. care se află la studii în România pentru o perioadă de cel puţin 6 luni sau care au rezidenţa normală[49] în România pot solicita obţinerea permisului de conducere la autorităţile competente să le examineze;
– examinarea pentru obţinerea permisului de conducere şi eliberarea acestuia se realizează de către serviciile publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor din cadrul Instituţiilor prefectului pe raza cărora solicitanţii îşi au domiciliul, reşedinţa ori rezidenţa normală sau, în cazul celor aflaţi la studii în România, de către serviciile publice comunitare pe raza cărora se află instituţia de învăţământ;
– permisele de conducere naţionale eliberate de autorităţile statelor U.E., deţinute de persoane care au domiciliul, reşedinţa sau rezidenţa normală în România, pot fi preschimbate cu documente similare româneşti.
Potrivit art. 13 din OUG nr. 97/2005 R1, actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă.
(2) În condiţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, cartea de identitate şi cartea electronică de identitate constituie document de călătorie în statele membre ale Uniunii Europene.
Conform art. 91 alin. (1) din NCC, dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
CAP. II. Noile buletine fără domiciliu, între siguranţa personală şi haos
În cursul lunii aprilie 2016, în masss-media[50] a apărut o ştire, intens mediatizată, referitoare la un proiect legislativ menit să îmbunătăţească şi eficientizeze activitatea de evidenţă a persoanelor şi să aducă o protecţie sporită drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, prin eliminarea domiciliului din conţinutul tipărit al noilor acte de identitate, mai mici, conform noului format care se va adopta.
Potrivit iniţiatorilor proiectului, ”O problemă stringentă o reprezintă opțiunea emiterii cărții de identitate, conferind posibilitatea cetățeanului care solicită noul document de a alege o carte de identitate care să nu conțină CIP-ul de memorie, respectând convingerea religioasă a fiecărui român care nu dorește să posede un astfel de document care sa aibă incorporat un astfel de CIP. O altă chestiune este dată de includerea în cadrul documentului a datelor privind asigurările sociale, dar am adus în atenția oficialului Guvernului rugămintea de a studia eliminarea adresei de domiciliu din motive de siguranță personală. În ultimii ani, au existat foarte multe cazuri de cetățeni români victime ale rețelelor de trafic uman sau tinere amenințate, sechestrate, persoane ale căror documente de identitate au fost confiscate de către capii rețelelor de crimă organizată, ceea ce oferă infractorilor deținerea datelor cu privire la domiciliul părinților, a familiei, ușurând astfel acestora punerea în aplicare a planului de amenințare, șantaj și constrângere a acestora, terorizând și distrugând sute de mii de familii. De asemenea, inclusiv cetățenii români din străinătate, tot în sensul protecției datelor personale în privința domiciliului, sunt reticenți în a fi expuse cât mai multe informații personale, iar ca argument în plus în beneficiul cetățenilor, eliminarea adresei din document servește tocmai pentru a evita preschimbarea acestuia ori de câte ori când un cetățean își modifică adresa de domiciliu, ceea ce înseamnă noi așteptări și bani cheltuiți inutil”.
Din proiect se desprind, prin raportare la actuala formă a OUG 97/2005 R1, câteva noutăţi, respectiv:
1) eliminarea microcipurilor din noile acte de identitate pentru respectarea libertăţii de conştiinţă şi a convingerilor religioase ale persoanelor;
2) includerea, în forma tipărită a noilor acte de identitate, a datelor privind asigurările sociale de sănătate;
3) eliminarea adresei de domiciliu din motive de siguranţă personală.
Cu privire la primul aspect, de lege lata, prin modificările aduse OUG nr. 97/2005 R1 de prevederile OUG nr. 82/2012, cu modificările şi completările Legii nr. 235/2013, la momentul emiterii noilor acte de identitate biometrice, moment care a fost întârziat foarte mult de la 1 ianuarie 2003 până în prezent, vor exista două tipuri de cărţi biometrice, ambele având microcip, respectiv:
a) cartea biometrică cu toate datele[51] incluse în microcip, inclusiv imaginea facială şi imaginea impresiunilor papilare a două degete; în noua carte biometrică vor mai exista şi alte date în microcip[52], precum şi datele din cardul naţional de sănătate.
b) cartea de identitate biometrică fără imaginea impresiunilor a două degete, care se va obţine la cererea cetăţeanului[53].
Din comunicatul de presă al iniţiatorului proiectului de lege, rezultă că noile acte de identitate se vor schimba, în trei mari planuri: nu vor mai avea microcip, deci nici facilităţile prevăzute în prezent de lege referitoare la semnătura electronică, acces la sisteme informatice ale MAI, datele din cardul naţional de asigurări de sănătate, nu vor mai avea adresa de domiciliu şi vor fi de format mai mic, asemănătoare unui card bancar.
Proiectul nu are mari şanse de a fi adoptat, în opinia mea, pentru că ar schimba, fundamental, filosofia emiterii noilor acte de identitate construită în 14 ani de la adoptarea primului act normativ de interes pe acest subiect, O.G. nr. 69/2002.
Noile acte de identitate biometrice au fost propuse cetăţenilor români din intenţia declarată de a preveni falsurile actelor de identitate şi pentru a le conferi acestora exercitarea, în condiţii sporite de securitate, a mai multor facilităţi, precum utilizarea semnăturii electronice sau utilizarea noilor CEI pe post de card naţional de asigurări de sănătate. Adoptarea proiectului elimină, practic, toate facilităţile adoptate deja, dar nepuse încă în practică, din motive insuficient clarificate, pretinzând apărarea libertăţii de conştiinţă a cetăţenilor români, care nu vor mai trăi cu grija ori temerea microcipării tuturor cetăţenilor patriei, odată cu emiterea noilor acte de identitate biometrice.
Includerea datelor privind asigurările sociale în noile acte de identitate propuse de iniţiatorul proiectului este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă care să facă dovada calităţii de asigurat şi mai ales, în lipsa microcipului cu datele din cardul de asigurări de sănătate, medicii nu vor putea opera informatic serviciile medicale care se înscriu actualmente în noul card de asigurări sociale de sănătate. În aceste condiţii, practic, e o iluzie ca cineva să creadă că trecerea, pe formatul noilor acte de identitate propuse, a unui număr care să ateste calitatea de asigurat, ar fi suficientă pentru ca cetăţenii să beneficieze de toate drepturile care derivă din această calitate, mai ales după introducerea sistemului naţional informatic referitor la noile carduri naţionale de sănătate în lipsa cărora nu se mai poate beneficia azi de servicii medicale în România, cu excepţia cazurilor urgente.
Nu e mai puţin adevărat faptul că nici soluţia actuală, statuată în lege, de încetare a valabilităţii actualelor carduri naţionale de sănătate după emiterea noilor acte de identitate biometrice nu ar fi criticabilă, în alte lucrări publicate am propus ca atât actualul card naţional de sănătate cât şi noile acte bimetrice în care se înscriu datele referitoare la asigurările de sănătate să facă, deopotrivă, calitatea de asigurat şi să fie utilizate în acelaşi timp, după preferinţele persoanei.
De departe, însă, cel mai neserios argument adus în atenţie mi se pare cel referitor la eliminarea adresei de domiciului din conţinutul noilor acte de identitate, propusă în baza necesităţii unui plus de siguranţă personală. Iniţiatorul afirmă în fundamentarea proiectului că au existat foarte multe cazuri de cetățeni români victime ale rețelelor de trafic uman sau tinere amenințate, sechestrate, persoane ale căror documente de identitate au fost confiscate de către capii rețelelor de crimă organizată, ceea ce oferă infractorilor deținerea datelor cu privire la domiciliul părinților, a familiei, ușurând astfel acestora punerea în aplicare a planului de amenințare, șantaj și constrângere a acestora, terorizând și distrugând sute de mii de familii. De asemenea, inclusiv cetățenii români din străinătate, tot în sensul protecției datelor personale în privința domiciliului, sunt reticenți în a fi expuse cât mai multe informații personale, iar ca argument în plus în beneficiul cetățenilor, eliminarea adresei din document servește tocmai pentru a evita preschimbarea acestuia ori de câte ori când un cetățean își modifică adresa de domiciliu, ceea ce înseamnă noi așteptări și bani cheltuiți inutil”.
Prima observaţie, iniţiatorul nu aduce în atenţia opiniei publice statistica oficială a organelor de poliţie, parchet ori justiţie, care să certifice oficial acest număr impresionant, dar foarte mult exagerat, în opinia mea, de sute de mii de familii care ar fi suferit din cauza reţelelor de crimă organizată care ar fi sechestrat persoane şi ar fi terorizat familiile acestora din cauza adreselor de domiciliu înscrise în actualele acte de identitate. E doar o declaraţie politică impresionantă dar neprobată care să stea la baza adoptării acestui proiect.
A doua observaţie, principial, datorită importanţei deosebite a domiciliului, expusă în partea introductivă a lucrării, s-a impus şi se impune, şi în viitor, ca adresa de domiciliu, tradiţional unul dintre atributele de identificare a persoanelor fizice, să fie inclusă printre informaţiile de bază referitoare la individualizarea şi identificarea în spaţiu a persoanelor fizice din România.
A treia observaţie, proiectul uită complet de reşedinţă, astfel că s-ar putea să ne trezim cu situaţia hilară în care noile acte de identitate nu vor mai avea dovada adresei de domiciliu dar o vor păstra pe cea referitoare la reşedinţă(!).
În calitate de practicieni în materie, cunoscând bine sistemul, dar şi sistemele publice care sunt construite în jurul sistemului naţional de evidenţă a persoanelor, ni se pare de neimaginat cum ar putea funcţiona în parametrii actuali instituţia poliţiei, justiţiei, serviciile de informaţii, serviciile de asistenţă socială, finanţele publice, băncile, notarii publici, casele de pensii, executorii judecătoreşti, serviciile de permise, paşapoarte şi înmatriculări, desfăşurarea alegerilor, orice instituţie publică sau privată care gestionează datele cu caracter personal fără înscrierea adreselor de domiciliu în actele de identitate prezente sau viitoare. Desigur, adresa de domiciliu a persoanei nu s-ar şterge şi din calculator (Registrul naţional de evidenţă a persoanelor), dar a pretinde tuturor cetăţenilor care interacţionează cu instituţiile mai sus-menţionate câte o adeverinţă oficială emisă de serviciile de evidenţă a persoanelor pentru fiecare alt serviciu public sau privat accesat, cred că ar pune la grea încercare aceste din urmă servicii, aflate în imposibilitatea fizică de a elibera zeci de mii de astfel de adeverinţe pe an, pentru a compensa lipsa adresei de domiciliu din actele de identitate emise potrivit noului proiect. Adeverinţa la care am făcut referire, ca o posibilă soluţie de avarie, nu ar pica deloc bine nici cetăţenilor, ale căror drepturi pretinde proiectul că le apără, pentru că aceştia ar vizita foarte des serviciile de evidenţă a persoanelor, nu pentru preschimbarea mai rară a actelor de identitate ca urmare a schimbării adreselor de domiciliu ci pentru eliberarea „fără număr” a adeverinţelor necesare în faţa oricăror instituţii publice sau private, în exercitarea drepturilor şi a intereselor legitime. Propunerea ar cauza haos în sistemul de evidenţă a persoanelor, dar şi în cadrul majorităţii instituţiilor publice şi private din România.
CAP. III. Concluzii
Aşa cum e formulat, proiectul nu ţine cont de prevederile codului civil care ar trebui modificate şi puse în acord cu acest proiect, dar ar mai trebui, pentru sistematizarea întregii legislaţii speciale, identificate articolele de lege din toate actele normative de interes care prevăd, printre documentele necesare obţinerii unui anumit drept, copia actului de identitate, la care ar mai trebui inclusă şi o adeverinţă oficială emisă de SPCLEP de la locul ultimului domiciliu cunoscut (în lipsa domiciliului înscris în actele de identitate, uşor, uşor, unii cetăţeni vor uita şi adresa exactă de domiciliu…) fără de care va fi cu neputinţă să se poată valorifica drepturile recunoscute de lege în diferitele planuri în care acestea se exercită.
Personal, apreciez că propunerea nu poate trece, în forma adoptată de iniţiator, şi nu ar fi primul caz în care proiecte care să vizeze sistemul de evidenţă a persoanelor şi starea civilă ar fi respinse, în urma avizului negativ dat de MAI. Ea nu poate trece, pentru că e nefundamentată, lipsită de substanţă, nerealistă, ar aduce mult mai multe efecte negative decât beneficii cetăţenilor, ca să cităm din marele profesor Ion Deleanu, această propunere „mai mult încurcă decât descurcă”.
Principial, susţinem modificarea cadrului legal actual, adoptat deja prin OUG nr. 82/2002 şi Legea nr. 235/2013, referitor la emiterea noilor acte biometrice de identitate, dar în alte puncte sensibile, cum ar fi cele referitoare la identificarea de soluţii tehnice cu privire la tipărirea în mai multe centre zonale a noilor acte de identitate, menţinerea valabilităţii actuale (cu termen nelimitat) a cărţilor de identitate model nou, emise după împlinirea vârstei de 55 de ani, schimbarea algoritmului de calcul al valabilităţii noilor acte de identitate (care să expire la un termen calculat în funcţie de data eliberării, nu ca în prezent, cânt toate C.I. expiră la data naşterii persoanelor) pretinderea tuturor documentelor necesare indiferent dacă au intervenit sau nu modificări cu privire la datele de stare civilă ale persoanelor, menţinerea valabilităţii actualelor carduri naţionale de sănătate şi după emiterea noilor cărţi de identitate şi altele.
Apreciem că nu se pot formula propuneri de lege ferenda care să privească sistemul de evidenţă a persoanelor şi starea civilă fără o bună cunoaştere, din interior, a domeniului, consultarea literaturii de specialitate în materie, precum şi a celor mai buni specialişti, în scopul unei analize pertinente, elaborate, a modificărilor propuse şi a efectelor pozitive dar şi negative, pe termen mediu şi lung, pe care respectivele modificări le pot genera.
[1] D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. I, 1926, p. 186 (apud I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil român. Persoanele, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 158.
[2] D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, E. S. E., Bucureşti, 1982, p. 64; D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Drept civil. Persoana fizică, Editura Editas, Bucureşti, 2003, p. 112.
[3] O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p.162.
[4] V. V. Popa, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 408.
[5] N. Titulescu – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 139-141.
[6] Decizia nr. 576/1972 a fostului Tribunal Suprem, Secţ. civ., în R.R.D. nr. 10/1072, p. 174 (apud D. Lupulescu, Op. cit., 1982, p. 66).
[7] Pentru asemenea definiţii, a se vedea: C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 147; Gh. Beleiu, Drept civil, 1987, p. 167; E. Lupan, Drept civil. Persoanele, 1988, p. 110; Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1992, p. 288; D. Lupulescu, Op. cit., 1982, p. 65; M. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 295; P. Andrei, Domiciliul real al persoanei fizice, în R.R.D. nr. 2/1977, pp. 28-29.
[8] Prin Legea nr. 290/2005, de aprobare cu modificări şi completări a O.U.G. nr. 97/2005, din definiţia domiciliului a fost scoasă sintagma „statornică”. Actuala forma a definiţiei este reprodusă astfel cum O.U.G. nr. 97/2005 a fost republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011; Pețu, Op. cit., 2014, p. 125.
[9] Publicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.
[10] A. R. Tănase, Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie art. 1-186, art. 252-534. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 144.
[11] GH. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 416; P. Pețu, Op. cit., 2014, p. 127.
[12] D. Lupulescu, Op. cit., 1982, p. 65; D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu, Op. cit., 2002, p. 98; E. Lupan, Op. cit., p. 161; P. Andrei, I. Apetrei, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p. 277; T. Pop – Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 103.
[13] Apreciem (A. R. Tănase, Op. cit., 2014, p. 59, nota nr. 148), că modificările aduse prin Legea nr. 71/2011 apar ca necesare, nu şi suficiente, art. 87 NCC surprinzând excepţia (locuinţa principală), nu şi regula (locuinţa statornică), impunându-se, de lege ferenda, a se menţine definiţia din Decretul nr. 31/1954, care surprindea atât regula, cât şi excepţia.
[14] O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., p. 164; P. Pețu, Op. cit., 2014, p. 135.
[15] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 419; G. Boroi, Op. cit., 2002, p. 341.
[16] D. Lupulescu, Op. cit., 1982, p. 75.
[17] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 419; G. Boroi, Op.cit., 2002, p. 341 (Domicilium est, ubi quis larem, rerumque ac fortunarum suarum constituit, unde rursus non, sit discessurus si nihil avocet; unde cum profectus est, peregrinari videtur; quod si rediit, peregrinari iam destitit).
[18] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 419; G. Boroi, Op. cit., 2002, p. 341.
[19] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 419.
[20] D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Op. cit., 2003, pp. 120-121.
[21] G. Cornu, Op. cit., p. 244 (apud O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., p. 165).
[22] Ibidem .
[23] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 419.
[24] Ibidem .
[25] Tr. Ionaşcu, Drept civil. Persoanele, p. 79 sau Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Partea a II-a, Persoanele, 1959, p. 108. În sensul că nu ar fi posibil ca o persoană să nu aibă domiciliu, a se vedea şi D. Alexandresco, Principiile dreptului civil, Vol. I, Bucureşti, 1926, p. 187; G. Boroi, Op. cit., 2002, p. 342.
[26] C. Stătescu, Op. cit., pp. 148-149. În combaterea opiniei că nu ar exista excepţii de la regula că orice persoană are un domiciliu s-a adus ca principal argument reglementarea infracţiunii de vagabondaj (art. 327 VCP), care porneşte de la premisa că făptuitorul este o persoană fără domiciliu – N. Titulescu, Drept civil, note litografiate, apud C. Stătescu, Op.cit., p. 148, nota 2, precum şi de la împrejurarea că legislaţia procesual civilă se referă şi la ipoteza persoanei cu domiciliul necunoscut – C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Op. cit., vol. I, p. 151 (apud G. Boroi – Op. cit., 2002, p. 342). Art. 327 VCP (vagabondajul) a fost abrogat de Legea nr. 278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006) de modificare a Codului penal.
[27] Pentru modalitatea de soluţionare a situaţiei acestor persoane, din punct de vedere al domiciliului înscris în actele de identitate, a se vedea H.G. nr. 1375/2006 [art. 72 alin. (2)] pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (publicată în M. Of. nr. 851 din 17 octombrie 2006); P. Pețu, Op. cit., 2014, p. 140.
[28] O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., p. 186.
[29] D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tom I, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1906, p. 464-466 (apud A. R. Tănase, Op. cit., 2014, p. 60).
[30] O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., pp. 167-168.
[31] Pe larg, a se vedea lucrarea Persoana fizică în lumina noului cod civil şi a reglementărilor privind evidenţa persoanelor şi starea civilă, autori Paraschiv Peţu, Ionel Torja, Bogdan Ionescu, Adrian-Relu Tănase, ed.Moroşan 2005, pp. 126-132.
[32] D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Op. cit., 2003, p. 115.
[33] I. Imbrescu, Op. cit., p. 380; P. Pețu, Op. cit., 2014, p. 129.
[34] O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., p. 166; P. Pețu, Op. cit., 2014, p. 129.
[35] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 418. În domeniul capacităţii civile, din punctul de vedere al importanţei domiciliului, în ediţia din 1995, se făcea trimitere şi la art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 342/29.09.1997 (M. Of. nr. 333/1997), s-a constatat că dispoziţiile art. 47 alin. (1), (2) şi (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 au fost abrogate prin efectul art. 154 alin. (1) – conflictul temporal de legi – din Constituţia României.
[36] Publicată în M. Of. nr. 903 din 10 octombrie 2005.
[37] A se vedea: a) Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine; b) Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005). Art. 3 al acestui act normativ dispune: „Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială”.
[38] D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Op. cit., 2003, p. 117.
[39] Publicată în M. Of. nr. 386/1997.
[40] Gh. Beleiu, Op. cit., 2005, p. 418.
[41] E. Lupan, D. A. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, 1993, p. 122.
[42] D. Lupulescu, Op .cit., 1982, p. 122; D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Op. cit.,
2003, p. 117.
[43] Art. 58 dispune: „(1) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se face în temeiul dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de stare civilă, din oficiu sau la cererea persoanei interesate, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a persoanei”.
[44] P. Peţu, E. Velicu, V. Mardare, Starea civilă, mijloc de identificare a persoanei fizice, Ediţia a IV-a, Editura Detectiv, Bucureşti, 2007, p. 298-299, p. 391 şi urm.
[45] I. Imbrescu, Op.cit., p. 381.
[46] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, E.D.P. Bucureşti, 1977, p. 168 şi urm.
[47] O.U.G. nr.69/2007 (publicată în M. Of. nr. 443 din 29.06.2007) pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (republicată în M. Of. nr. 670 din 03.08.2006).
[48] O.U.G. nr. 69/2007 transpune art. 1 alin. (2), art. 7, art. 8 alin. (1) şi art. 9 din Directiva Consiliului 91/439/CEE privind permisul de conducere, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.U.E.) nr. L 237 din 28.08.1991, cu modificările ulterioare.
[49] Rezidenţa normală este definită ca fiind „locul unde o persoană locuieşte în mod obişnuit, adică cel puţin 185 de zile într-un an calendaristic, datorită unor legături personale şi profesionale sau, în cazul persoanelor fără legături profesionale, datorită unor legături strânse între acestea şi locul în care locuiesc.”
[50] Ştire disponibilă aici.
[51] Potrivit art. 17 alin. (2) din OUG nr. 97/2005 R1, Datele cu caracter personal înscrise în cartea de identitate sunt:
a) numele şi prenumele titularului;
b) sexul;
c) cetăţenia titularului;
d) data şi locul naşterii titularului;
e) semnătura olografă a titularului;
f) imaginea facială a titularului;
g) N.P.;
h) adresa de domiciliu a titularului.
(3) În cazul incapabililor şi al persoanelor infirme sau analfabete, semnătura olografă a titularului poate lipsi din conţinutul cărţii de identitate.
(4) Cartea electronică de identitate conţine date în format tipărit sau în format inscripţionat prin tehnici speciale, date în format electronic, date aferente cardului naţional de asigurări sociale de sănătate, stabilite la art. 331 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi elemente de particularizare şi de siguranţă.
[52] Datele cu caracter personal care se înscriu în cartea electronică de identitate sunt cele prevăzute la alin. (2), cu aplicarea, după caz, a prevederilor alin. (3). În format electronic se înscriu:
a) datele din formatul tipărit, cu excepţia semnăturii olografe a titularului;
b) prenumele părinţilor titularului;
c) certificate şi certificate calificate, astfel cum acestea sunt definite de Legea 455/2001;
[53] Potrivit art. 7 alin. (6) lit. b) din OUG nr. 97/2005 R1.
Adrian-Relu Tănase
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
