Regimul nulităților în procesul penal
12 aprilie 2016 | Mihai MAREȘ
ABSTRACT
Acest articol își propune să analizeze regimul juridic al nulităților actelor procesuale și procedurale, instituție care ocupă un loc important în sfera garanțiilor ce asigură efectivitatea principiului legalității, fiind în măsură a oferi soluții impuse în cazul nerespectării prevederilor legale cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a aducerii la îndeplinire a unui act procedural.
Noul Cod de procedură penală a reformat materia nulităților reducând cazurile de nulitate absolută (art. 280-282 NCPP) și suplimentând condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru a se putea invoca nulitățile relative.
În noua viziune, legiuitorul a restrâns rolul nulităților în asigurarea desfășurării în legalitate a procesului penal, limitând astfel sfera de incidență a acestora și creând un cadru mult mai permisiv în efectuarea actelor procesuale și procedurale, în sensul de validare a acestora, în împrejurarea în care dispozitiile legale au fost încalcate sau nesocotite.
1. Considerații generale
Odată cu adoptarea noului Cod de procedură penală, au fost reglementate, în mod expres, principiile fundamentale ale procesului penal, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității actelor efectuate cu încălcarea acestora.
Astfel cum a fost dezvoltat și în Expunerea de motive[1] a noului Cod de procedură penală: ”premisa majoră avută în vedere la construcţia noului Cod a fost aceea că un proces penal echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil, nu poate fi asigurat fără aşezarea acestuia pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să oblige organele judiciare la înfăptuirea unei justiţii penale independente şi imparţiale, în măsură să instaureze în opinia publică respectul şi încrederea în actul de justiţie.
Definite[2] ca sancțiuni procedurale care lovesc actele procedurale existente, care au luat însă ființă prin nerespectarea dispozițiilor legale, prin omisiunea sau violarea formelor prescrise de lege, nulitățile ocupă un loc important în sfera garanțiilor care asigură atât efectivitatea principiului legalității, cât și a principiului aflării adevărului, actele procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea legii de procedură producând îndoială asupra veridicității probelor administrate abuziv și asupra corectitudinii soluțiilor adoptate față de prevederile legii penale și a celei civile.[3]
Codul de procedură penală din 1936 a constituit un prim pas în sistematizarea materiei sancțiunilor procedural penale în cadrul căreia un loc important îl ocupau nulitățile, iar Codul de procedură penală din 1948 a introdus principiul potrivit căruia nulitățile se pronunță de către instanță numai în cazul în care s-a adus părții care invoca nulitatea, o vătamare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
Nulitățile relative exprese specifice urmării penale au fost însă înlăturate de legiuitor prin Legea nr. 3 din 1956, prin care s-au adus modificări Codului de procedură penală din 1948, iar Codul de procedură din 1968 nu a mai consacrat nulitățile relative exprese în nici o fază a procesului penal, înfăptuind o reglementare mult simplificată a întregului sistem de sancțiuni procedural penale.
Codul de procedură penală din 1968, ca și Codul anterior, a combinat concepția cea mai formalistă, potrivit căreia orice încălcare a legii de procedură penală trebuie să atragă nulitatea și refacerea actului în condițiile legii, cu concepția opusă care admite nulitatea numai în cazul acelor încălcări ale legii de procedură penală pentru care se prevede în mod expres că acestea atrag nulitatea actului, consacrând reglementarea potrivit căreia se pot prevedea anumite dispoziții a căror încălcare este sancționată de lege în mod expres cu nulitatea (nulitățile exprese), dar sancțiunea nulității poate fi aplicabilă și în cazul încălcării celorlalte dispoziții ale legii dacă sunt întrunite anumite condiții (nulitățile virtuale)[4].
Noul Cod de procedură penală (“NCPP”) a reformat materia nulităților, aducând modificări în conținutul dispozițiilor ce reglementează regimului acestora, precum[5]:
– stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acestea, sunt la rândul lor lovite de nulitate;
– scoaterea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor privind sesizarea instanței, efectuarea anchetei pentru minori, competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, competența materială și după calitatea persoanei a instanței ierarhic superior celei legal competente;
– instituirea unor nulități absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, și nu în orice stadiu al procesului;
– eliminarea dreptului instanței de a invoca din oficiu nulitățile relative (cu unele excepții) și de a le lua în considerare în orice stadiu procesual.
Așa cum a fost subliniat și în doctrină[6], existența nulităților în dreptul procesual penal român este strâns legată de existența unei vătămări procesuale, vătămare care trebuie să se fi produs prin efectuarea unui act în condiții nelegale. Relevantă în acest context, este definiția dată “vătămării” de către prof. Grigore Theodoru[7], respectiv “atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia”.
În acest sens, în art. 282 alin. (1) se arată că încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
2. Clasificarea nulităților
Nulitățile se pot clasifica[8], în principal, după doua criterii: (i) modul de exprimare în norma juridică, și (ii) modul de aplicare și efectele pe care le pot produce.
După modul de exprimare în norma juridică, nulitățile pot fi:
– nulități exprese – care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate în lege (ex. în cazul încălcării normelor prevăzute în art. 281 alin. (1) NCPP); în lege se arată în mod expres că sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, între altele, dispozițiile referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, la compunerea completului de judecată, la publicitatea ședinței de judecată etc.;
– nulități virtuale – care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfășurarea procesului penal; baza legală a nulităților virtuale constituind-o art. 2 și art. 282 NCPP.
După modul de aplicare și efectele pe are le produc, nulitățile pot fi:
– nulități absolute – care intervin în cazurile expres prevăzute de lege și care se constată din oficiu sau la cerere, putând fi invocate, în principiu în orice stare a procesului penal, cu excepțiile prevăzute de lege;
– nulități relative – care sunt, de regulă, cele virtuale și sunt incidente, în cazul încălcării oricărei alte dispoziții legale decât cele prevăzute în art. 281 NCPP.
3. Condițiile legale pentru a opera nulitatea
Pentru a opera nulitatea unui act procesual sau procedural, se impun a fi întrunite următoarele condiții:
a) încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, fie prin acțiunea, fie prin inacțiunea organului judiciar;
În noțiunea de “dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal”, formularea care nu prevede nicio limitare, înseamnă că atrag nulitatea atât dispozițiile care reglementează urmărirea penală, cât și a celor care reglementează judecata în primă instanță, în căile de atac ordinare sau extraordinare, precum și la executarea pedepselor. Nu vor intra în sfera acestei noțiuni dispozițiile procesuale care, deși își au aplicația în procesul penal, nu îndeplinesc funcția de a contribui la reglementarea desfășurării acestuia[9].
Nulitatea operează atunci când se încalcă dispozițiile care reglementează efectuarea actelor procesuale, dar și atunci când încălcarea se referă la efectuarea actelor procedurale. Încălcarea legii se poate referi la condiții esențiale pentru existența actului (caz în care încălcarea va atrage întotdeauna nulitatea actului) sau la condiții neesențiale (caz în care încălcarea nu va atrage, de regulă, nulitatea actului decât în situația în care s-ar dovedi vătămarea cauzată)[10].
Când actul procedural aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală, existând autonomia actului procedural, nulitatea acestuia nu atrage și nulitatea actului procesual (ex. nulitate actului procedural al comunicării extrasului după dispozitivului hotărârii penale nu atrage și nulitatea actului procesual al soluției adoptate)[11].
Pentru a se reține îndeplinirea acestei condiții, se poate așadar vorbi fie de o violarea a legii (ex. când instanța pronunță condamnarea inculpatului pentru o faptă pentru care nu a fost trimis în judecată), fie prin omisiunea organului judiciar (ex. atunci când instanța a pronunțat condamnarea inculpatului fără să se precizeze în hotărâre infracțiunea cu privire la care a stabilit această soluție).
b) producerea unei vătămări procesuale
Conținutul noțiunii de “vătămare”, nu este definit în NCPP, revenind doctrinei această sarcină, iar jurisprudenței să o consacre în cazurile concrete. Astfel, pe lângă definiția dată de către prof. Theodoru, mai sus citată, vătămarea a mai fost definită[12] ca fiind acea consecință negativă a încălcărilor dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal care constă în crearea posibilității unei soluționări greșite a cauzei fie prin neasigurarea exercitării drepturilor părților, fie prin încălcarea altor valori procesuale.
Vătămarea procesuală este prezumată de lege în cazul nulităților absolute (atunci când încălcarea unei dispoziții procedurale aduce atingere garanțiilor fundamentale ale justiției, care apără societatea de infracțiuni, dar în anumite condiții și forme procesuale, legea consideră întotdeauna vătămare ce nu poate fi înlăturată în niciun mod)[13] și, în principiu, trebuie dovedită de către cel care o invocă în cazul nulităților relative.
Potrivit art. 280 alin. (1) NCPP, “încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod”. Așadar, dacă organul judiciar a încălcat o regulă importantă a procesului – ce nu constituie o nulitate absolută -, dar această încălcare nu prejudiciază, bunăoară, interesele legitime ale inculpatului, ci dimpotrivă, nu s-ar putea reține nulitatea actului efectuat astfel[14].
Așa fiind însă, deși legea dă dreptul procurorului[15] de a invoca nulitatea relativă, aceasta pare a fi admisibilă numai când încălcarea legalității procesului penal constituie, în același timp, și vătămarea drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali; instituția nulității deosebindu-se astfel de vechea reglementare, care nu restrângea vătămarea numai la cea produsă părților în proces, ci avea în vedere, în mod just și interesele societății.
c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
Anularea actului procesual sau procedural viciat, chiar și în prezența unei vătămări, este nejustificată în cazul în care există posibilitatea acoperirii neregularității actului și păstrării efectelor produse de acesta. Spre exemplu, în cazul vătămării prin împiedicarea părții de a-și exercita un drept procesual, anularea actului poate fi evitată prin exercitarea altui drept procesual care să conducă la același rezultat[16].
Nulitatea nu produce efecte ope legis; invocată de către subiecți procesuali principali sau din oficiu în cursul procesului penal, trebuie constatată de organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară sau de instanță.
Cel care invocă nulitatea trebuie să dovedească existența vătămării, nu si imposibilitatea de a fi înlăturată pe altă cale decât anularea actului, această constatare fiind atributul organelor judiciare. Cel care se opune anulării poate face proba contrară, că nu există vătămare[17]. În cazul în care se invocă acoperirea nulității, proba acesteia revine celui care care o invocă.
În cazul nulităților absolute, anularea actului este imperativă, așa încât această condiție este prezumată de legiuitor. În această situație, numai legiuitorul poate – pe cale de excepție – să considere că actul lovit de nulitate absolută poate fi totuși păstrat ca fiind necesar pentru o soluționare corectă a cauzei, așa cum este situația menținerii probelor administrate și a actelor îndeplinite de instanța inferioară ierarhic necompetentă material, ce și-a declinat competența (ex. art. 50 alin. (2) NCPP)[18].
4. Nulitățile absolute și nulitățile relative
4. 1. Trăsăturile nulităților absolute și cazurile prevăzute de art. 281 NCPP
Actualul cod de procedură penală a prevăzut în dispozițiile art. 281 alin. (1), nulitățile absolute care sunt, în același timp, și nulități exprese și care intervin în cazul încălcării unor dispoziții legale care au o importanță deosebită în desfășurarea procesului penal[19].
Nulitățile absolute se caracterizează prin:
– vătămarea pe care o produc este întotdeauna considerată ca existentă (prezumție juris et de jure), care nu suferă proba contrarie. Cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenței vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancțiunea nulității absolute;
– pot fi invocate în condiții de timp diferite față de nulitățile relative, în majoritatea lor acestea putând fi aduse în discuție în orice stare a procesului;
– pot fi invocate de procuror, subiecții procesuali principali și orice parte din proces, indiferent de existența sau inexistența unui interes procesual propriu, și se iau în considerare chiar din oficiu.
Prevăzute de către art. 281 NCPP, cazurile de nulitate absolută, cunosc o reducere a ipotezelor în care nulitatea absolută devine incidentă, iar vicii de procedură precum (i) sesizarea instanței (avute în vedere cu ocazia evaluării rechizitoriului de către judecătorul de cameră preliminară), (ii) efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractorii minori în cursul judecății, când acesta nu a fost efectuat în cursul urmăririi penale; nu mai sunt calificate drept ipoteze care atrag nulitatea absolută.
Cazurile de nulitatea absolută, prevăzute în actualul cod de procedură penală sunt:
– încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată (are în vedere prevederile referitoare la numărul de judecători din complet, cazurile de incompatibilitate sau cele referitoare la asigurarea continuității completului care deliberează asupra cauzei penale; nu se referă și la completele specializate);
– competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente (față de reglementarea anterioară, necompetența organelor de urmărire penală nu mai are această însușire; nu va exista un caz de nulitate absolută în ipoteza în care judecata este efectuată de o instanță ierarhic superioară celei competente material sau personal să judece cauza; este însă incidentă în cazul încălcării competenței funcționale a instanței superioare, deoarece aceasta, fiind o modalitate de organizare a competenței după materie sau după calitatea persoanei, se include, după caz, în una dintre cele două forme de competență, urmând regimul juridic corespunzător acestora[20]);
– publicitatea ședinței de judecată (încălcarea prevederilor legale referitoare la soluționarea unor cauze în camera de consiliu, ședință secretă ori nepublică poate atrage numai sancțiunea nulității relative dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege);
– participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii (potrivit art. 363 alin. (1) participarea procurorului la judecată este obligatorie, indiferent că judecata se desfășoară în primă instanță, în apel sau în cadrul căilor de atac extraordinare);
– prezența suspectului sau inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii (este obligatorie prezența la judecată în primă instanță sau în căile de atac a inculpatului aflat în stare de deținere – arestat preventiv în cauză sau în altă cauză, sau aflat în executarea unei pedepse; prezența celui deținut este obligatorie la judecarea contestației în anulare, după admiterea în principiu, sau a contestației la executare formulată de acesta);
– asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie (de ex., în cazurile prevăzute de art. 90 NCPP, respectiv art. 93 alin. (4) și (5) NCPP; încălcarea dispozițiilor referitoare la asistarea de către avocat a persoanei vătămate atunci când asistența este obligatorie, nu atrage incidența sancțiunii nulității absolute, putând fi reținută nulitatea relativă în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 NCPP).
4. 2. Trăsăturile nulităților relative și cazurile prevăzute de art. 2 și art. 282 NCPP
Definită de către doctrină[21], ca acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută, rezultată din încălcarea dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal, care poate fi invocată de participanții procesuali ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate sau de instanță din oficiu în cazurile anume prevăzute, în termenul limitativ stabilit de lege, nulitatea relativă se caracterizează prin:
– intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali;
– trebuie invocată într-o anumită stare a procesului (de regulă, în cursul judecății sau imediat după efectuarea actului);
– se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege.
Nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalității, nulitățile relative sunt atașate fiecărei dispoziții preceptive[22], așa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziții a NCPP.
5. Declararea nulității actelor procesuale și procedurale penale
Nulitatea unui act procesual sau procedural nu operează din oficiu (ope legis), prin simpla încălcare a legii, ci trebuie invocată în fața organului judiciar de către partea interesată sau din oficiu, constatată și apoi declarată de organul judiciar competent, indiferent dacă sunt nulități relative sau absolute.
Nulitatea poate fi invocată de către părți și subiecți procesuali principali în faza de urmărire penală pe calea unei cereri exprese sau a plângerii (art. 336 și art. 339 NCPP), iar în faza de judecată pe cale de excepție.
Potrivit dispozițiilor art. 351 alin. (2) NCPP, nulitatea relevată din oficiu de către procuror în cursul urmăririi penale nu este obligatoriu să fie pusă în discuția părților, în timp ce, de principiu, nulitățile observate de judecător/instanță trebuie puse în discuție contradictorie.
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere spre deosebire de vechiul cod, NCPP nu mai stipulează că toate cazurile de nulitate absolută pot fi invocate oricând, astfel numai cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-d) pot fi invocate în orice stare a procesului.
În schimb, cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocate:
– până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;
– în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății;
– în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
6. Efectele nulităților
Declararea nulității unui act procesual sau procedural atrage lipsa acestuia de efecte juridice. Actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu încălcarea legii (ex tunc) și nu din momentul în care s-a declarant nulitatea lui (ex nunc).[23]
Actul se consideră inexistent numai din punct de vedere al efectelor pe care ar fi trebuit să le producă dacă ar fi fost valabil, nu însă și sub raportul consecințelor sale (cheltuieli judiciare, amendă judiciară, împlinirea prescripției, decăderi etc)[24].
În unele cazuri este posibil ca, datorită naturii încălcării legii și a structurii actului, acesta să fie afectat numai în parte de nevalabilitate (nulitate parțială)[25].
Actele anulate se refac de către organul judiciar care le-a întocmit inițial și rareori de către un alt organ judiciar (de ex., cazul în care potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) instanța de apel admite apelul, desființează sentința primei instanțe și dispune rejudecarea de către o altă instanță de judecată decât aceea a cărei hotărâre a fost desființată); astfel, potrivit art. 280 alin. (3), atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale.
NCPP reglementează explicit extinderea (iradierea) efectelor nulităților, prevăzând ca sunt nule și actele concomitente cu actul nul sau subsecvente acestuia, daca există o legătură direct cu actul nul (de pildă, existența încă de la primul termen a unui caz de incompatibilitate a judecătorului atrage nulitatea actelor efectuate la fiecare termen) ca excepție, nulitatea unui act poate atrage și nulitatea actelor anterioare acestuia (de exemplu, neîntocmirea minutei atrage și nulitatea actelor anterioare, instanța de control judiciar trebuind să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare)[26].
7. Concluzii
Examinarea critică a prevederilor art. 280, 281 și 282 din NCPP (texte de lege care reglementează instituția de drept procesual penal a nulităților) permite observația că, în noua viziune, legiuitorul a restrâns rolul nulităților în asigurarea desfășurării în legalitate a procesului penal, limitând astfel sfera de incidență a acestora și creând un cadru mult mai permisiv în efectuarea actelor procesuale și procedurale, în sensul de validare a acestora, în împrejurarea în care dispozițiile legale au fost încălcate sau nesocotite.
[1] Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală a fost publicată în Monitorul Oficial 515 din 14 august 2013.
[2] I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, Editura Socec, București, 1937, p. 190.
[3] N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974, pp. 78-79.
[4] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 498.
[5] Teodor-Viorel Gheorghe, Noul Cod de procedură penală comentat (N. Volonciu), Editura Hamangiu, București, 2014, p. 663.
[6] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 719.
[7] Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 501.
[8] I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Editura Global Lex, București, 2004, p. 471.
[9] N. Giurgiu, op. cit., p. 84.
[10] Ibidem, p. 82.
[11] Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 499.
[12] N. Giurgiu, op. cit., p. 93.
[13] Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 500.
[14] Teodor-Viorel Gheorghe, op. cit., p. 664.
[15] Potrivit art. 282 NCPP, “nulitatea relativă poate fi invocată si de procuror atunci când există un interes procesual propriu al acestuia în respectarea dispozițiilor legale încălcate”; interesul legitim “propriu” al procurorului fiind precizat de către art. 131 alin. (1) din Constituție, “în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”.
[16] Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 501.
[17] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicațiile teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei române, București, 1975, p. 410.
[18] Teodor-Viorel Gheorghe, op. cit., p. 665.
[19] I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 721.
[20] N. Giurgiu, op. cit., p. 195.
[21] Teodor-Viorel Gheorghe, op. cit., p. 685.
[22] N. Giurgiu, op. cit., p. 44.
[23] Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 507.
[24] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, op. cit., p. 412.
[25] Teodor-Viorel Gheorghe, op. cit., p. 667.
[26] M. Udroiu, Procedură penală. Partea general. Noul cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 650.
Av. drd. Mihai Mareș
MAREŞ / DANILESCU / MAREŞ
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
