Relaţia instituţie de credit – client într-o societate desăvârşită
12 aprilie 2016 | Andreea Claudia AGAPIE
În relația instituție de credit – client, aceasta dintâi pornește din start cu handicapul de a fi un reprezentant al intereselor nimănui, în vreme ce clientul este victimă a unor abuzuri. Devenind un fel de cutumă națională cum că instituțiile de credit constituie răul suprem, în fața instanței se pornește de la bun început de pe o poziție defavorizată, departe de exigențele echității.
Poziţia privilegiată a băncii versus fragilitatea împrumutatului
Poziţia privilegiată a băncii, raportată la fragilitatea împrumutatului a fost dezvoltată de-a lungul timpului, astfel încât a devenit de la sine înţeles că într-o astfel de relaţie, cel din urmă nu poate avea decât de pierdut. Paradoxal, cum poate exista reticenţă din partea împrumutaţilor faţă de bancă şi, totodată, posibilitatea băncii de a recurge la ”manipularea” acestora pentru creditare? Este evidenţiat rolul băncii, anume de a informa în mod clar şi complet cu privire la condiţiie de creditare, pentru ca împrumutatul să îşi poată realiza scopul, indiferent de mijloacele folosite, ca în cele din urmă, răspunderea să fie aruncată din braţele împrumutatului către aceeaşi instituţie.
Din mentalul autohton trebuie să dispară concepţia inoculată că rolul unei instituţii din sfera financiar-bancară are obligaţia de a ajuta orice solicitant pentru a-şi realiza un anumit scop. În situaţia în cauză, nu are nicio obligaţie legală de a pune la dispoziţia solicitantului fondurile băneşti pe care le doreşte. Este drept că pentru menţinerea unei asemenea concepţii şi multe instituţii de credit au avut un rol nefericit. ”Creditul cu buletinul” a creat impresia că orice persoană se poate prezenta cu actul de identitate şi că, în cel mai scurt timp, i se va pune la dispoziţie, în cele mai facile condiţii creditul solicitat. Experienţa internaţională din ultimii ani a demonstrat că o asemenea gândire, inclusiv din partea unei instituţii financiar-bancare de renume mondial, este mai mult decât riscantă, care poate aduce în faliment instituţia imprudentă, cu efecte nedorite asupra deponenţilor şi a celorlalţi creditori ai acesteia, ba chiar a întregii societăţi naţionale, care a fost nevoită să salveze instituţiile financiar-bancare cu bani publici, ceea ce a determinat o nouă abordare a autorităţilor, de orice tip: parlamentare, guvernamentale, de reglementare şi supraveghere etc. De aceea, cuvântul esenţial, după o asemenea experienţă, nu poate fi decât prudenţa: prudenţa instituţiilor în selectarea clienţilor şi distribuirea fondurilor băneşti pe care le deţin, atât proprii, cât şi atrase, prudenţa clienţilor, conştienţi că o criză economică şi financiară creează nesiguranţa economică, pierderea afacerilor, şomaj şi chiar creşteri ale costului existenţei sau al propriei afaceri. [1]
Pentru ca părţile să negocieze, într-adevăr, de pe o poziţie de egalitate recunoscută, de altfel, conceptual, ele trebuie să se bazeze pe specialişti din diferite domenii, care să poată oferi consultanţa necesară ambelor părţi în vederea atingerii finalităţii urmărite de fiecare contractant în parte şi de ambele părţi prin acordul de voinţă realizat. Instituţia trebuie să se bazeze pe specialişti validaţi de experienţa lor profesională cu pregătire economică, financiar-bancară, juridică şi psihologică. Nu cred că este lipsit de interes ca la o negociere instituţia să se bazeze pe un psiholog experimentat care să poată oferi expertiza necesară pentru cunoaşterea unui client. La rândul său, clientul, persoană fizică sau persoană juridică, trebuie să beneficieze de o consultanţă adecvată pentru înţelegerea fiecărui termen înscris în contract, a consecinţelor economice şi juridice ale clauzelor negociate pentru a putea fi apărat în perspectivă, în etapa executării contractului. Practica ne-a demonstrat că, de multe ori, atât una, cât şi cealaltă dintre părţi nu foloseşte servicii adecvate care să o ajute la elaborarea şi adoptarea contractului. Sigur, instituţia acordă, implicit, o anumită consultanţă de specialitate clientului sau eventualului client, dar oare acesta se poate mulţumi doar cu aceasta? Economiile făcute prin neutralizarea unor specialişti în domeniu nu reprezintă un câştig pentru client, care în multe situaţii, poate constata pierderi mult mai mari decât costurile economisite. [2]
Acordarea creditului de către instituţiile bancare, urmată de imposibilitatea de executare a obligaţiei şi declanşarea procedurii de executare silită – din vina cui?
Într-un caz practic, în urma acordării unui împrumut în valoare de 2.000.000 lei de către o instituţie de credit, împrumut ce avea ca scop achiziţionarea unui teren spre a fi dezvoltată ulterior o microîntreprindere în beneficiul altei persoane, cu promisiunea ca după obţinerea profitului suma să fie returnată persoanei pe numele căreia a fost făcut împrumutul, a determinat în scurtă vreme imposibilitatea de plată. După înfiinţarea microîntreprinderii, persoana ce promisese restituirea împrumutului ca urmare a obţinerii profitului nu s-a mai prevalat de această obligaţie, fiind declanşată executarea silită pentru neplată a sumelor luate cu titlu de împrumut. Din nefericire pentru debitor, executorul judecătoresc nu este interesat de motivele determinante ale neplăţii, urmărind recuperarea creanţei, implicit a cheltuielilor de executare. În aceleaşi condiţii, instituţia de credit care a acordat împrumutul va căuta să recupereze sumele ajunse la scadenţă, deşi suma acordată cu titlu de împrumut este imposibil de recuperat în limita veniturilor împrumutatului. Din vina cui?
Contractele de credit şi tradiţionala impreviziune
Rolul impreviziunii contractuale este acela de a reinstaura interesul faţă de executarea contractului în noile circumstanţe, prin adaptarea sa, iar dacă scopul în virtutea căruia s-a contractat nu mai poate fi atins, să se ajungă la desfiinţarea contractului, printr-o distribuire echitabilă a riscurilor între partenerii contractuali. La un asemenea deziderat se poate ajunge pe două căi: legislativă şi judiciară. În dreptul civil român, impreviziunea este reglementată numai în câteva domenii speciale, lipsind un text legal general în această materie, cu rezultatul continuării disputelor referitoare la admiterea ei de principiu. În vederea admiterii impreviziunii pe cale judiciară, în doctrină au fost elaborate o multitudine de explicaţii, de fundamentări foarte originale; pe de altă parte, adversarii acestei teorii au demontat fiecare din argumentările propuse, de unde rezultă că principala problemă în cazul de faţă ar fi găsirea unei fundamentări care să se situeze dincolo de orice obiecţie ştiinţitfică. [3]
În Noul Cod civil, impreviziunea este reglementată în cadrul art. 1271. În acest sens, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
Aceste dispoziții se aplică numai dacă :
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu și-a ascumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.[4]
Împrumutatul umil şi instituţia de credit – consimţământ reciproc la încheierea unui contract bancar
Existenţa consimţământului băncii nu poate fi dedusă din simpla ofertă adresată publicului, ca în cazul unei vânzări comerciale de bunuri mobile sau ca în cazul prestării unor servicii publice. Consimţământul băncii trebuie să fie exprimat în formă scrisă şi individualizat prin raportare expresă la un client şi la un contract bancar precis determinat. Aşadar nicio ofertă a băncii adresată publicului general nu poate genera pentru bancă obligaţia de a încheia un contract concret. Ea poate refuza oricând şi orice client, fără a fi obligată să motiveze refuzul de a contracta. Consimţământul băncii se exprimă prin reprezentantul ei legal, desemnat de consiliul de administraţie sau prin funcţionarul bancar însărcinat cu această operaţiune. Consimţământul clientului trebuie să emane de la o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. În consecinţă, persoana fizică pusă sub interdicţie şi minorul sub 14 ani îşi vor exprima consimţământul prin reprezentantul legal iar minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani) va fi asistat de către persoana care îl ocroteşte. Clientul persoană juridică îşi va exprima consimţământul prin persoana fizică desemnată ca reprezentant potrivit legii sau statutului propriu. Acest consimţământ trebuie să fie neviciat de eroare, dol sau violenţă. Totodată consimţământul clientului trebuie să fie dat în deplină cunoştinţă cu privire la conţinutul şi efectele contractului bancar. Pentru realizarea acestei ultime condiţii, banca trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de informare.[5]
Relaţia instituţie de credit – client, echilibrată cu ajutorul intermediarilor de credite? Soluţii
Instituţiile de credit din România sunt văzute ca fiind privilegiate, comparativ cu fragilitatea clientului, a împrumutatului umil, lipsit de ştiinţă, atât de vulnerabil în faţa pericolului ce îl urmăreşte la fiecare pas. În relaţia client-bancă, aceasta din urmă constituie răul suprem, într-o societate ce se doreşte a fi într-o continuă evoluţie. Involuţia mentală a unora a dat naştere la controverse, iar pe rolul instanţelor sunt numeroase dosare, ca urmare a sistemului de creditare, care a dat greş. Defavorizat fiind, împrumutatul s-a adresat instanţei, în speranţa că îşi va găsi dreptatea, deşi soluţiile date au fost contradictorii. ”Practică neunitară!”, au strigat mulţi. Asumare de riscuri!, nu a strigat nimeni. De ce acest conflict permanent între instituţiile de credit şi împrumutaţi? Din cauza lipsei de recunoaştere a imposibilităţii deţinerii unor cunoştinţe mai presus acelora deţinute de persoanele specializate în domeniul de creditare. Dacă cetăţeanul ar fi obişnuit să apeleze la persoane specializate în anumite domenii, situaţia ar fi cu totul diferită. Există aceeaşi cutumă, la nivel naţional, cu privire la cunoaşterea absolută a românului, care, după ce a făcut aşa cum l-a tăiat capul, începe să plângă, acuzând în stânga şi în dreapta. Dincolo de exprimarea mai mult sau mai puţin plastică, există o soluţie de mijloc, ce se poate adopta în relaţia instituţie de credit- client, anume apelarea la intermediari. Această reticenţă cu privire la persoanele specializate în domeniul de creditare provine din faptul că individul, în eterna călătorie către înfăptuirea dreptăţii, vede în intermediere o intervenţie directă în procesul de alegere a condiţiilor de creditare. Cu adevărat, din mentalitatea noastră trebuie să dispară această concepţie cum că instituţiile de credit sunt obligate să acorde un împrumut cu orice preţ, în orice scop, cu un grad de minimă răspundere pentru client.
Este necesară şi o informare prealabilă a clientului cu privire la posibilitatea de creditare, la întinderea obligaţiilor, dar şi la condiţiile de acordare a creditelor. Iar apelarea la un intermediar de credite constituie soluţia optimă în situaţia în care există tot mai multe procese cu privire la clauzele abuzive din contractele de credit. Această ”triplă înţelegere”, client – intermediar – instituţie de credit, se consideră a fi una benefică, cu rol de diminuare a eventualelor nereguli, prin informarea completă, corectă şi precisă. Câtă vreme clientul este informat cu privire la condiţiile de creditare, astfel încât să aleagă soluţia optimă, scade riscul de a exista un viitor proces pe rolul instanţelor. Standardele de comportament contractual trebuie să evolueze, înlăturând atât posibilităţile de interpretare, cât şi credinţa că împrumutatul e, prin însăşi natura sa, de o naivitate firească. Lupta instituţiilor de credit împotriva împrumutaţilor, implicit a împrumutaţilor împotriva instituţiilor de credit, este o luptă împotriva morilor de vânt, lipsită de orice dovadă de progres, eventual un pas către drumul instanţei, care trebuie să judece echitabil. Cu privire la acordul părţilor, este mai mult decât utilă alegerea unei soluţii de mijloc, prin apelarea la intermediere. La încheierea contractelor bancare nu se va merge pe neştiinţă, ci pe un consimţământ reciproc, pe o informare completă şi corectă. Pentru că omul este liber să consimtă, este liber să aleagă, având toate mijloacele să îşi atingă scopul dorit, după cum Karl Marx spunea:
”Natura însăşi i-a stabilit animalului sfera de acţiune, şi acesta se mişca liniştit în cadrul ei, fără să încerce s-o depăşească, fără să bănuiască măcar că mai poate exista şi o altă sferă. Divinitatea i-a hărăzit şi omului un scop general, anume acela de a înnobila omenirea, cât şi pe sine însuşi, dar l-a lăsat pe el singur să-şi caute mijloacele prin care va putea atinge acest scop; ea a lăsat în seama omului să-şi aleagă poziţia în societatea care-i corespunde cel mai mult şi care-i dă cele mai multe posibilităţi de a se ridica pe sine şi a ridica societatea…” .
[1] Ianfred Silberstein, Studii de drept bancar. Evoluţii ale legislaţiei bancare între anii 1995-2010, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 317-318.
[2] Ibidem, p. 317.
[3] Cristina Elisabeta Zamașa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2.
[4] Art. 1271 Noul Cod civil.
[5] Ion Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Introducere în teoria şi practica dreptului bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 176.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
