Interceptările. Argumente cu privire la incidenţa Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale în privinţa probelor administrate în condiţiile art. 142 alin. (1) CPP
13 aprilie 2016 | Doru COSTEA
Recenta Decizie a Curţii Constituţionale a stârnit, cum era de aşteptat, numeroase discuţii cu privire la validitatea probelor administrate până la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial.
Sunt opinii potrivit cărora interceptările utilizate ca probe până la închiderea procedurii de cameră preliminară, rămân valide, întrucât ar fi vorba de o nulitate relativă, iar aceasta nu poate fi invocată, în temeiul art. 282 alin. (4) pct. a) din CPP, decât până la închiderea procedurii de cameră preliminară.
Vom încerca să sintetizăm în cele ce urmează câteva argumente în favoarea tezei contrare, aceea că probele obţinute în baza unui text declarat ca neconstituţional nu mai pot fi avute în vedere de către instanţele de judecată, întrucât ele sunt lovite de nulitate absolută, ca o consecinţă a nulităţii actului procesual de obţinere a lor: quod nullum est nullum producit efectum.
1. Argumente trase din aplicarea principiului legalităţii procesului penal
Principiul legalităţii procesului penal „este o transpunere pe plan particular a principiului general al legalităţii consacrat în art. 51 din Constituţie unde se arată că: respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.[1]
Este de observat că textul constituţional are o formulă aparte asupra căreia trebuie să ne aplecăm, cu consecinţe practice pe care le vom analiza în cele ce urmează.
Textul constituţional vorbeşte despre respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
Iată că, între Constituţie şi legi, legiuitorul a înţeles să accentueze supremaţia textelor constituţionale.
Această supremaţie este cea care trebuie să fie avută în vedere atunci când vorbim despre legalitatea procesului penal.
Din această perspectivă, legalitatea procesului penal reprezintă un standard care se raportează la exigenţele supremaţiei textului constituţional asupra legilor.
Pe de altă parte, principiul legalităţii procesului penal străbate toate ciclurile/etapele procesuale începând de la primul act şi până la punerea în executare a unei hotărâri de condamnare. În acest sens, legalitatea procesului penal nu poate fi limitată la o etapă procesuală.
Legalitatea este un principiu care, din această perspectivă, transcende oricărei etape procesuale şi trebuie să se regăsească pe întreg parcursul procesului penal.
Aceasta rezultă şi din interpretarea deciziei Curţii Constituţionale care arată expres, la punctul 52, că urmează să fie utilizată în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ca motiv de revizuire.
Prin aceasta, Curtea Constituţională consfinţeşte caracterul de nelegalitate constituţională (prin încălcarea supremaţiei Constituţiei) a actului procesual al interceptărilor, pe întreg parcursul procesului penal şi nu numai în faza de cameră preliminară.
Câtă vreme Curtea Constituţională o indică drept cauză de revizuire, rezultă că judecătorii Curţii au interpretat în mod firesc principiul legalităţii tuturor actelor procesuale, pe toată durata procesului penal.
2. Argumente trase din nulitatea actului de procedură efectuat în temeiul textului declarat neconstituţional: nulitate relativă sau nulitate absolută?
Caracterul absolut al acestei nulităţi rezultă din aceea că o normă aflată în conflict cu un text constituţional intră în conflict şi cu principiul supremaţiei Constituţiei asupra tuturor celorlalte reglementări, principiu afirmat in terminis de art. 51 din Constituţie.
În concluzie, ordinea publică este viciată prin încălcarea textului legii fundamentale, cu consecinţa nulităţii absolute a normei declarate neconstituţionale.
Or, nulităţile absolute pot fi invocate în orice stare a procesului „şi nu pot fi înlăturate în niciun mod (…)”. [2]
Nu poate fi primită nici teza conform căreia, în actuala reglementare în materie procesual penală, nulităţile absolute ar fi limitativ prevăzute de lege, respectiv art. 281 din CPP.
Dacă putem fi de acord cu faptul că enumerările de sub art. 281 din CPP sunt nulităţi exprese, nu putem fi, însă, de acord că legiuitorul ar fi înţeles să limiteze numărul acestora la cele enunţate în textul mai sus evocat (art. 281 paragraful 1 lit. a)-f) din CPP).
Un prim argument poate fi tras din dispoziţiile art. 1 paragraful 2 din CPP, în care scopul declarat al normelor de procedură penală este acela al exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare „astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului.”
Rezultă din interpretarea logică, literală şi sistematică (textul este pus de legiuitor sub art. 1 al CPP) că toate aceste garanţii sunt de ordine publică. În consecinţă, caracterul absolut al nulităţii normei procesuale aflate în conflict cu textul constituţional rezultă in terminis din art. 1 al CPP ce enunţă chiar scopul procesului penal.
Aşezarea acestor exigențe în cuprinsul primului articol al CPP, deci prioritare în ordinea reglementării procesual penale, dovedeşte că legiuitorul a înţeles să situeze toate celelalte norme sub incidenţa acestor garanţii constituţionale şi internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Din această perspectivă este exclusă teza caracterului relativ al nulităţii, date fiind valorile enunţate, ocrotite şi garantate în chiar ceea ce legiuitorul arată a fi scopul procesului penal.
Un al doilea argument privind caracterul absolut al nulităţii rezultă din însăşi specificitatea nulităţii relative, şi anume aceea că „ea poate fi acoperită prin voinţa părţilor”.[3]
Cu alte cuvinte, cuprinde drepturi asupra cărora părţile ar putea tranzacţiona. Or, este evident că încălcarea textului constituţional, cu consecinţa încălcării explicite a art. 1 paragraful 2 din CPP, nu ar putea constitui subiect de negociere între participanţii la procesul penal.
Prin urmare, cel puţin aceste două argumente, exclud, fără posibilitatea vreunei alte interpretări, teza caracterului relativ al nulităţii rezultate în urma declarării unui text ca fiind neconstituţional.
Pe de altă parte, chiar dacă am considera, prin reducere la absurd, ca ipoteză de lucru, această nulitate ca fiind relativă, invocarea acesteia nu poate fi cantonată, limitată, până la data închiderii procedurii de cameră preliminară.
Ca orice nulitate relativă, limitarea în timp a invocării ei avută în vedere de legiuitor vine să sancţioneze pasivitatea celui interesat şi să acrediteze ideea că, în mod tacit, această pasivitate are semnificaţia unui acord cu privire la validitatea probei.
Deci o validare prin acceptare tacită, asupra unor posibile vătămări „produse prin nerespectarea legii, ce pot fi acoperite prin voinţa părţilor”[4]
Să nu uităm, însă, că asemenea oricărei nulităţi relative, legiuitorul a prevăzut şi momentul de la care începe să curgă termenul înlăuntrul căruia aceasta poate fi invocată.
Deşi noul Cod nu o precizează expres, principiile generale ale nulităţii relative arată că momentul de la care începe să curgă termenul în care aceasta poate fi invocată este acela al cunoaşterii de către cel interesat a cauzei de nulitate.
Profesorul Traian Pop[5] evocă art. 104 şi art. 105 din CPP în vigoare la 1943[6] unde momentul de la care poate fi invocată nulitatea relativă este legat de cunoaşterea cauzei acesteia.
Codul de procedură penală actual nu face nicio referire la momentul cunoaşterii cauzei de nulitate, dar arată explicit faptul că termenul de invocare a nulităţii relative curge „de la data la care a intervenit încălcarea”.
Prin raportare la acest moment, legiuitorul român stabileşte termene diferite înlăuntrul cărora poate fi invocată nulitatea relativă.
Astfel:
“ (…) a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei;
c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii.(…)”
Rezultă din interpretarea textului de la litera „c”că nulitatea:
– este direct legată de momentul la care a intervenit încălcarea (în cazul nostru Decizia nr. 51/2016 a CCR);
– poate fi invocată pe parcursul judecăţii (după închiderea procedurii în camera preliminara) dacă încălcarea a intervenit în această etapă procesuală.
În consecinţă, este fără putinţă de tăgadă că – în chiar ipoteza unei nulităţi relative – momentul de la care aceasta poate fi invocată cu succes depăşeşte etapa camerei preliminare putând-se situa şi în etapa judecăţii propriu-zise.
Desigur, credem că nu este necesar să evocăm faptul că o probă obţinută în baza unui text neconstituţional este de natură să producă, prin însuşi faptul încălcării, o vătămare a drepturilor procesuale şi că această vătămare nu poate fi remediată decât prin desfiinţarea actului procesual şi a efectelor sale.
În context, actul procesual constă în interceptarea în temeiul unui text neconstituţional, iar încălcarea a intervenit în faza de judecată (cu consecinţa faptului că partea interesată a luat cunoştinţă de ea la acest moment) şi, prin urmare, este îndrituită să ceară desfiinţarea acestui act, cu înlăturarea probelor astfel obţinute.
3. Argumente trase din aplicarea principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii prevăzute la art. 351 din Codul de procedură penală ca garanţie a unui proces echitabil (art. 6 din CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 8 din CPP) coroborate cu cel al legalităţii procesului penal.
Este de notat faptul că potrivit principiului nemijlocirii, judecătorul cauzei apreciază în mod direct asupra probelor. Este de observat că principiul nemijlocirii şi cel al contradictorialităţii sunt aşezate de către legiuitor la articolul 351 din CPP sub titlul III – Judecata şi, deci, după închiderea procedurii de cameră preliminară.
Interpretarea sistematică obligă la concluzia că evaluarea probelor, inclusiv sub aspectul legalităţii, se face nemijlocit în faţa judecătorului cauzei, în faza de judecată.
Prin urmare, validarea acestora din perspectiva legalităţii, pertinenţei, utilităţii şi concludenței se realizează, nu doar în camera preliminară, ci şi în faza de judecată.
În doctrină [7] s-a arătat că în faza de judecată „se readministrează probele în cauză cu folosirea procedeelor probatorii legale prin care se dedus în faţa justiţiei aceleaşi mijloace de probă ce au fost administrate şi în cursul urmăririi penale“.
O dată mai mult rezultă că toate elementele ce dau conţinut garanţiilor constituţionale din perspectiva discutată, aceea „a supremaţiei Constituţiei” trebuie să fie actuale la momentul judecăţii şi evaluării nemijlocite de către judecătorul cauzei.
Judecătorul cauzei, în faza de judecată, evaluează şi validează aceste probe în baza principiului nemijlocirii.
O primă evaluare vizează legalitatea probei la momentul administrării ei, în condiţii în care sunt asigurate garanţiile procesuale specifice unui proces echitabil: nemijlocirea şi contradictorialitatea.
Or, la acest moment al judecăţii, când principiul nemijlocirii impune evaluarea de către judecător a legalităţii probei, aceasta nu poate fi validată câtă vreme ea a fost obţinută în baza unui text declarat neconstituţional la momentul acestei evaluări.
Legalitatea conferă forţa juridică a probei şi o urmăreşte pe întreg parcursul procesului penal, ea trebuind, în acest sens, să îmbrace proba în fiecare clipă a parcursului ei procesual. Numai în acest fel se asigură garanţiile unui proces echitabil, aşa cum este el consacrat de art. 6 din CEDO.
Legalitatea nu este o noţiune abstractă ea are o dimensiune concretă ce vizează fiecare act procesual. Are şi o dimensiune temporală în sensul în care ea trebuie să fie actuală în etapa în care acel act procesual este utilizat ca instrument-probă în aflarea adevărului. Nu putem accepta ca o normă devenită ilegală prin declararea ei ca neconstituţională, să poată fi folosită în scopul tragerii la răspundere penală, în nicio faza procesuală, întrucât s-ar altera fatal întreaga raţiune a procesului penal şi s-ar încalcă toate garanţiile unui proces echitabil.
În concluzie, principiul legalităţii procesului penal impune ca proba să fie legală la momentul administrării ei nemijlocite în faţa judecătorului cauzei în condiţii de contradictorialitate.
Or, atunci când legiuitorul vorbeşte de respectarea Constituţiei şi „a supremaţiei sale“, judecătorul nu va putea primi ca legală la momentul administrării o probă obţinută în baza unui text neconstituţional.
Teoria „probelor câştigate” în procesul penal (evocată recent [8]), o considerăm ca inadmisibilă. Se arată că „probele câştigate înainte de publicarea deciziei Curţii nu mai pot fi înlăturate.(… ).” [9]
Nu putem vorbi despre „probe câştigate” în materie penală, întrucât legalitatea procesului penal este, aşa cum am văzut mai sus, un principiu care nu poate rămâne prizonierul unei etape procesuale, aşa cum propune interpretarea la care am făcut trimitere. Aceasta cu atât mai mult cu cât atunci când legiuitorul a înţeles să indice valorile ocrotite în procesul penal, a enunţat respectarea Constituţiei şi a legilor în chiar primul articol al CPP.
Legiuitorul nu face nicio distincţie cu privire la momentul în care trebuie respectată legea în materie procesual penală, de unde se impune concluzia că legalitatea trebuie să însoţească, să îmbrace actul procesual pe întreg parcursul procesului penal.
“Probele câştigate” în absenţa evaluării lor nemijlocite la momentul administrării lor în faza de judecată, nu pot trece testul de legalitate dacă, la acel moment, textul în temeiul căruia ele au fost obţinute, a fost declarat neconstituţional.
Considerăm, din această perspectivă, că întreg Titlul II din noul Cod de procedură penală este, în concepţie şi formulare, vădit neconstituţional (de altfel, o parte din articolele acestui titlu au fost declarate neconstituţionale).
Spunem aceasta întrucât, în concepţia legiuitorului rezultată din redactarea acestui titlu, rezultă că „obiectul procedurii îl constituie (…) verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”.
Sunt aici două grave inconsecvenţe juridice care se constituie în tot atâtea încălcări ale principiilor de drept:
i) Un judecător se pronunţă asupra legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în absenţa incidenţei legale a principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii.
Este de observat că judecătorul nu este ţinut prin lege de respectarea acestor principii fundamentale ale procesului penal, întrucât aceste principii sunt consemnate în titlul următor (Titlul III – Judecata – art. 351)
În concluzie, un judecător se pronunţă asupra probatoriului ce ţine de esenţa procesului penal din perspectiva garanţiilor unui proces echitabil, fără a fi ţinut în mod expres de respectarea acestor principii, situaţie ce contravine art. 6 din CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
ii) Potrivit art. 346 paragraful 7 „judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză”.
Prin urmare, constatăm că acelaşi judecător care s-a pronunţat deja în privinţa legalităţii administrării probelor în condiţii de necontradictorialitate, urmează să judece acelaşi probatoriu în faza imediat următoare prevăzută sub Titlul III – Judecata.
Această situaţie echivalează cu antepronunţarea cu privire la legalitatea probatoriilor şi goleşte de conţinut mare parte din faza procesuală a judecăţii, fază în care, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului, probele sunt readministrate şi evaluate nemijlocit în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.
Întreg Titlul III este viciat fundamental de aceste încălcări principiale, încălcări ce dezarticulează întregul eşafodaj juridic al garanţiilor procesuale privind dreptul la un proces echitabil.
4. Argumente trase din principiul egalităţii persoanelor în procesul penal
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este un reflex al textului art. 16 punctul 1 din Constituţie în care se arată că cetăţenii sunt egali în faţa legii, „deci şi a legii procesual penale”[10].
Dacă s-ar admite teza potrivit căreia probele până la închiderea procedurii de cameră preliminară sunt dobândite cauzei, s-ar crea o discriminare sub aspectul tratamentului procesual penal în sensul în care:
– aceste probe ar fi înlăturate pentru cei aflaţi în camera preliminară;
– aceste probe ar fi valide (?!) pentru cei aflaţi în stare de judecată;
– aceste probe ar urma să fie invalidate în urma revizuirii, pentru persoanele condamnate în baza unei hotărâri definitive.
S-ar ajunge la un tratament discriminatoriu în funcţie de etapa procesuală, tratament inadmisibil în parcursul unui proces penal.
[1] Ion Neagu, Drept procesual penal – tratat, Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 87.
[2] Ibidem, p. 484.
[3] Ion Neagu, op.cit., p. 483.
[4] Idem.
[5] Traian Pop, Drept procesual penal – parte generală, vol. III, Ed. Tipografia Naţională SA, Cluj, 1946, p. 81.
[6] Mihai I. Papadopolu, Codul de procedură penală adnotat, Ed. Cugetarea – Georgescu Delafras, 1943, p. 114.
[7] Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. I, Ed. Paidea, Bucureşti, 1996, p. 357.
[8] Dumitru Virgil Diaconu, Punctul pe ”i”. Curtea Constituţională interpretează textul, iar instanţele judecătoreşti considerentele.
[9] Idem.
[10] Ion Neagu, Drept procesual penal – Parte generală.Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 99.
Avocat dr. Doru Costea
Baroul Bucureşti
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
