Seducătoarea perimare sau despre cererea rămasă în nelucrare ”din motive neimputabile părții”
15 aprilie 2016 | Andreea Claudia AGAPIE
Ex-abrupto
Cu privire la instituția perimării, se consideră a fi ”sancțiunea care determină stingerea procesului civil, ca urmare a lipsei de stăruință a părților în judecată”[1].
Drept incident procedural, prevăzut de Codul de procedură civilă, sancțiunea perimării se aplică oricărei cereri de chemare în judecată, contestației, apelului, recursului, revizuirii sau oricărei alte cereri de reformare sau retractare, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.[2]
Per a contrario, perimarea nu se aplică cererilor enunțate anterior, pentru motive care nu îi sunt imputabile părții. Ca efect al perimării, regăsim însăși lipsirea de efecte a actelor de procedură făcute în cadrul instanței respective, însă există posibilitatea de folosire a dovezilor administrate în cursul judecării cererii perimate, în situația în care se face o nouă cerere de chemare în judecată. Folosirea dovezilor se va face câtă vreme instanța nu socotește necesară refacerea lor.[3]
Pentru ca perimarea să opereze, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: învestirea instanței cu o cerere care a declanșat o judecată într-o primă instanță sau într-o cale de atac, rămânerea pricinii în nelucrare timp de 6 luni și lăsarea în nelucrare să se datoreze culpei părții.[4]
Dacă până acum s-a discutat despre perimare ca urmare a motivelor imputabile părții, trebuie să existe și o discuție cu privire la motivele ce nu sunt imputabile părții, dar care au determinat rămânerea cererii în nelucrare. Lăsarea pricinii în nelucrare din motive neimputabile părții este una dintre condițiile asupra căreia se impune o analiză atentă.
Ce se întâmplă în situația în care nu se aplică această culpă a părții, fiind vorba despre motive care nu îi sunt imputabile?
De exemplu, în cazul conflictului de competență, instanța în fața căreia s-a ivit conflictul are obligația înaintării dosarului instanței competente să soluționeze conflictul, potrivit art. 134 C. proc. civ.; în cazul strămutării, în condițiile art. 145 alin. (1) C. proc. civ., instanța de la care s-a strămutat procesul are obligația înaintării dosarului la instanța desemnată prin admiterea cererii de strămutare; art. 741 alin. (7) și (8) C. proc. civ. prevede obligația instanței a cărei hotărâre se atacă cu apel să înainteze dosarul instanței de apel, obligație ce există și în sarcina instanței a cărei hotărâre este recurată, respectiv de a înainte dosarul de recurs, potrivit art. 490 alin. (2) C. proc. civ.; în toate aceste situații, este necesar ca instanța să dispună din oficiu aceste măsuri, neputând fi imputabile părții întârzierile în efectuarea acestor acte de procedură, deci nu poate opera nici perimarea.[5]
Jurisprudența a evidențiat și alte cazuri de neaplicare a sancțiunii perimării. Astfel, s-a decis că, dacă suspendarea judecății cauzei este condiționată de îndeplinirea unei anumite obligații de una dintre părți, în speță de pârât, neîndeplinirea acestei obligații în termenul de perimare nu transferă culpa pârâtului în sarcina reclamantului, cu consecința intervenirii perimării de drept. Într-un asemenea caz, instanța care repune cauza pe rol, după depășirea termenului, constatând că obligația asumată și pentru care s-a dispus suspendarea nu s-a îndeplinit și că reclamantul nu are nicio culpă, va trece la soluționarea în fond a pricinii, și nu la constatarea perimării de drept.[6]
Cu titlu de concluzie. Vide infer
Referitor la cele enunțate anterior, ar fi utilă o individualizare și o identificare a motivelor care nu sunt imputabile părții pentru rămânerea cauzei în nelucrare, în afara unei enumerări, a unei exemplificări doctrinare, ce vizează în mod vădit omisiunea instanțelor de a îndeplini anumite proceduri ex-officio. În mod categoric, trebuie să scăpăm de un dicton, sub auspiciile căruia ne aflăm de multă vreme, conturat de Nicolae Titulescu astfel:
”Legea este o regulă dictată de puterea legiuitoare, care ordonă, opreşte sau permite ceva, şi care toată lumea este datoare să i se supună”.
Să fim datori să ne supunem unor fapte concrete, unor legi cu limite precise. Și însăși această omisiune a legiuitorului pentru concretizarea unor situații atât faptice, cât și de drept, apare drept efect al mersului într-un cerc închis, un cerc devenit deja vicios. Câtă vreme vom pune pe aceleași talere noțiunile de lege și de regulă, riscăm să ne supunem unor concepte contradictorii. Căci, oricât de limitativ ar răsuna în minte această noțiune de ”regulă”, nimeni – cum însăși legea își reclamă drepturile – nu este mai presus de lege.
[1] Mircea N. Costin, Ioan Leș, Călin M. Costin, Sebastian Spinei, Dicționar de procedură civilă, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 620.
[2] Art. 416, alin. (1), Noul Cod de procedură civilă.
[3] Conform art. 422, alin. (1)-(2), Noul Cod de procedură civilă.
[4] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, pp. 523-524.
[5] Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, pp. 528-529.
[6] Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii și instituții generale, Judecata în fața primei instanțe, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 540.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
