Concedierea bazată de desființarea locului de muncă. Constituționalitate
22 aprilie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 276 din data de 12 aprilie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 68/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 şi art. 66 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Ildiko Anicuța Neacșu într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii republicată, care au următorul cuprins:
– Art. 65:
(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.”
– Art. 66: „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi individuală sau colectivă.”
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind valorile supreme ale statului de drept, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii prevăd că, în ceea ce priveşte concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, aceasta poate fi individuală sau colectivă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 65 din aceeaşi lege stabilesc ce înseamnă concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, respectiv aceasta reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, context în care desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, respectiv condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia.
Referitor la susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la pretinsa discriminare între regimul juridic aplicabil concedierilor colective şi cel aplicabil concedierilor individuale, ca urmare a instituirii, prin lege, a unor măsuri suplimentare de protecţie pentru salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor în cadrul concedierii colective, se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, astfel cum Curtea a statuat în jurisprudenţa sa, o măsură de protecţie nu poate avea semnificaţia nici a unui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situaţii specifice, a egalităţii cetăţenilor, care ar fi afectată în lipsa ei, principiul egalităţii neinterzicând reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii.
Totodată, Curtea, printr-o decizie anterioară, a constatat că „art. 65 din Codul muncii reglementează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, fără a institui discriminări de natură să încalce principiul egalităţii în faţa legii, consacrat constituţional prin dispoziţiile art. 16 din Constituţie”.
Cu privire la invocarea în susţinerea excepţiei a art. 21 din Constituţie,Curtea a constatat că aceste dispoziţii constituţionale nu sunt încălcate prin prevederile criticate din Codul muncii, deoarece acestea nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci reglementează condiţiile de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, desfiinţarea locului de muncă trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă. Totodată, cât priveşte verificarea valabilităţii motivului invocat de angajator, precum şi împotriva eventualelor măsuri abuzive şi nelegale de concediere, salariaţii beneficiază de dreptul de a face contestaţie la instanţele judecătoreşti, care pot cere administrarea de probe în vederea evidenţierii existenţei cauzei reale şi serioase ce a determinat desfiinţarea locului de muncă şi, astfel, prin hotărâre judecătorească se poate restabili dreptul încălcat .
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate în raport de prevederile art. 41 din Constituţie, se reţine că aceasta este neîntemeiată. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul la muncă, dreptul la libera alegere a profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă şi dreptul la protecţia socială, consacrate de art. 41 din Constituţie, în concordanţă cu reglementările din instrumentele juridice internaţionale, sunt drepturi fundamentale şi generale. În exercitarea acestor drepturi orice persoană are posibilitatea să se încadreze în muncă fără să fie forţată în acest sens, să opteze pentru o anumită profesie, meserie sau ocupaţie, pentru care se pregăteşte şi se califică în mod corespunzător, precum şi pentru un loc de muncă dorit. Astfel, Curtea a reţinut că acestea nu sunt însă drepturi absolute, în sensul că persoana s-ar putea încadra la orice loc de muncă, de aceste drepturi beneficiind numai persoanele cu calificarea şi aptitudinile necesare unei profesii, meserii sau ocupaţii pentru care are calificarea şi aptitudinea necesare.
În ceea ce priveşte condiţiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia, acestea urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părţi ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desfiinţarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun – dificultăţi economice, transformări tehnologice, reorganizarea activităţii etc. -, pe de o parte, şi nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.
Distinct de acestea, Curtea observă că, practic, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte şi completarea prevederilor art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 în sensul instituirii unor garanţii şi proceduri similare celor aferente concedierii colective şi în ceea ce priveşte concedierea individuală, aspect ce nu poate fi reţinut, deoarece Curtea s-ar substitui puterii legislative, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este () unica autoritate legiuitoare a ţării”. Tocmai de aceea, chiar dacă omisiunea de reglementare ori caracterul incomplet al acesteia ar fi reale, suplinirea lipsei de reglementare nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, ” (…) se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ce are ca obiect dispoziţiile art. 65 şi ale art. 66 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.
