Prelungirea dreptului de ședere temporară pe teritoriul României în scop de muncă. Constituționalitate
18 aprilie 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 226 din data de 28 martie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 832/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Como Aurelia Dela Cruz și Rozalia Neacșu într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008. Art. 56 a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 640 din 30 august 2014. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:
(1) Străinilor intraţi în România în scopul încadrării în muncă li se prelungeşte dreptul de şedere temporară în scop de muncă dacă prezintă contractul individual de muncă cu normă întreagă, înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor, din care rezultă că salariul este cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut. În cazul lucrătorilor înalt calificaţi, salariul trebuie să fie la nivelul de cel puţin 4 ori câştigul salarial mediu brut.
[…]
(4) Prelungirile ulterioare ale dreptului de şedere temporară în scop de muncă se acordă dacă străinul prezintă următoarele documente:
[…]
b) dovada menţinerii salariului cel puţin la nivelul prevăzut la alin. (1) pe toată perioada şederii acordată anterior.”
În opinia autoarelor excepţiei, textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 potrivit cărora cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, iar legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 alin. (1) potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 18 alin. (1) referitor la cetăţenii străini şi apatrizii, art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii, precum şi art. 56 alin. (2) potrivit cărora sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 constituie cadrul normativ prin care sunt reglementate intrarea, şederea şi ieşirea străinilor pe teritoriul României sau de pe teritoriul României, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi măsurile specifice de control al imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asumate de România prin documentele internaţionale la care este parte. De asemenea, observând nota de fundamentare ce a însoţit Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014 prin care au fost modificate textele criticate, Curtea constată că, la adoptarea actului normativ, legiuitorul a avut în vedere transpunerea Directivei 2011/98/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanţii ţărilor terţe în vederea şederii şi ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre şi un set comun de drepturi pentru lucrătorii din ţările terţe cu şedere legală pe teritoriul unui stat membru, în cuprinsul acesteia precizându-se că actul nu aduce atingere competenţei statelor membre în ceea ce priveşte condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pe pieţele forţei de muncă ale acestora.
Curtea reţine că intră în marja de apreciere a statului reglementarea condiţiilor care trebuie îndeplinite de cetăţeanul străin – astfel cum acesta este definit de art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, şi anume persoana care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene, pentru a i se prelungi dreptul de şedere temporară în scop de muncă pe teritoriul României.
Analizând constituţionalitatea dispoziţiilor referitoare la condiţiile prelungirii dreptului de şedere temporară pentru desfăşurarea de activităţi comerciale cuprinse în aceeaşi ordonanţă, Curtea a reţinut că prevederile acesteia nu sunt aplicabile decât străinilor, însuşi actul normativ vizat având ca obiect reglementarea regimului acestora, ceea ce exclude orice posibilitate de comparare cu situaţia cetăţenilor români prin raportare la dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Sub acest aspect este evident că prevederile criticate sunt aplicabile, în egală măsură, tuturor străinilor aflaţi în situaţia de a li se prelungi şederea temporară.
Referitor la invocarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea observă că anterior a reţinut că protecţia generală a cetăţenilor străini şi a apatrizilor care locuiesc în România, consacrată la nivel constituţional, are semnificaţia garantării exercitării, de către aceştia, a tuturor drepturilor şi libertăţilor, cu excepţia celor pentru care Constituţia sau legea impune calitatea de cetăţean român, însă în egală măsură are şi semnificaţia că aceeaşi categorie de persoane trebuie să se supună legislaţiei naţionale şi să îndeplinească obligaţiile corelative acestor drepturi şi libertăţi. Prin urmare, nu este contrar spiritului drepturilor şi libertăţilor garantate de art. 18 alin. (1) din Constituţie ca prin lege specială să fie reglementate condiţiile în care cetăţenii străini sau apatrizii pot beneficia de protecţia generală a statului român, sub toate formele sale.
În ceea ce priveşte critica raportată la prevederile art. 15 din Legea fundamentală, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, prin modificările aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 25/2014, legiuitorul a dispus în sensul că prelungirile ulterioare ale dreptului de şedere temporară în scop de muncă se acordă dacă străinul prezintă inclusiv dovada menţinerii salariului cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut pe toată perioada şederii acordate anterior.
Aşa fiind, Curtea reţine că din economia dispoziţiilor menţionate rezultă că, într-o succesiune logică, angajatorii au obligaţia de a obţine un aviz de angajare pentru a putea încadra în muncă un străin, după obţinerea acestui aviz străinul poate solicita viza de lungă şedere pentru angajare în muncă, iar după obţinerea vizei este încadrat în muncă prin semnarea unui contract cu angajatorul. De asemenea, Curtea apreciază că dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară reprezintă un document care atestă că străinul îşi poate asigura întreţinerea pe perioada de timp cât îi este permis să se afle pe teritoriul României, independent de încheierea unui contract individual de muncă. Totodată, Curtea apreciază că cerinţa prevăzută de textul legal criticat de a face dovada unui nivel salarial cel puţin la nivelul câştigului salarial mediu brut este o obligaţie ce îi incumbă străinului, care poate face această dovadă prin cumularea veniturilor obţinute din mai multe surse, iar nu o obligaţie ce cade în sarcina angajatorului, în sensul acordării obligatorii a unui salariu cel puţin egal cu salariul mediu brut în cazul angajării unui străin.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ce are ca obiect dispoziţiile art. 56 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
