Mihai Șandru: Interpretarea Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
18 aprilie 2016 | Cosmina SIMA
Prof. univ. dr. Daniel-Mihail Șandru a publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 1/2016 articolul intitulat „Interpretarea Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României”.
România a aderat la Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri (CVIM) în anul 1991, intrând în vigoare pentru aceasta un an mai târziu. Hotărârile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat, în continuare, CAB) reprezintă aplicarea și interpretarea Convenției de la Viena. Aplicarea CVIM se datorează fie aplicării normelor conflictuale de drept internațional privat, fie prin aplicarea Convenției în temeiul art. 1 alin. (1) lit. a). CVIM își poate extinde aplicarea numai dacă normele de drept internațional privat permit aplicarea legii unui stat contractant. Atât instanțele arbitrale, cât și instanțele jurisdicționale, au stabilit că, în situația în care este aleasă legea română ca lege aplicabilă, este aleasă, implicit, și CVIM, ca urmare a apartenenței acesteia la dreptul român.
Au fost situații în care CVIM a fost aplicată și în alte contracte decât cele de vânzare internațională (cum ar fi contractele de Iohn), fără a fi făcute, însă, dezbateri cu privire la extinderea aplicării Convenției. Spre exemplu, aceasta a fost extinsă într-o cauză asupra garanției plății, garanția fiind strâns legată de contractul principal, contract de vânzare, care era supus regulilor CVIM. Un alt exemplu ar fi situația în care tribunalul arbitral a aplicat dispozițiile naționale (românești) într-un litigiu ce avea ca obiect executarea unui contract în regim de Iohn, beneficiarul neîndeplinindu-și obligația de a plăti unele facturi emise de executant. Atât normele conflictuale, cât și o interpretare improprie a art. 7 pct. 2 din CVIM au determinat aplicarea dreptului național.
Ca urmare a interpretării jurisprudenței, se pot determina anumite modalități de aplicare a CVIM. În primul rând, CVIM poate fi aplicată în mod exclusiv, fără a se mai face trimitere la dispozițiile legii române de ratificare. Astfel, într-o cauză a CAB, deși partea făcuse trimitere la dispozițiile naționale (dreptul român), instanța arbitrală a soluționat cauza bazându-se, în drept, doar pe dispozițiile CVIM. În al doilea rând, CVIM este utilizată ca argument de autoritate. Într-o cauză în care legea română era cea aplicabilă, instanța arbitrală a argumentat aplicarea legii române, făcând referire, printre altele, și la dispozițiile art. 53 din Convenție. În al treilea rând, CVIM este utilizată ca element de comparație. Spre exemplu, într-o cauză în care instanța arbitrală era cea în măsură să judece la acel moment, instanța a făcut comparație între dispozițiile legale de drept național (român) și cele din Convenție, ajungând la concluzia că aceastea din urmă sunt moderne și, prin urmare, aplicabile. În al patrulea rând, s-au realizat și interpretări autonome. Consecința aderării României la Convenție este aceea a considerării CVIM ca fiind lex specialis, raportată la legea română.
Au mai apărut și alte probleme în aplicarea Convenției. Spre exemplu, cu privire la conformitatea mărfurilor, CVIM prevede obligația ca marfa predată de către vânzător să fie conformă cu condițiile prevăzute de părți referitor la cantitate, calitate și tip de marfă, o marfă nepotrivită destinației obișnuite fiind considerată neconformă. De asemenea, la art. 49 din Convenție se prevede posibilitatea cumpărătorului de a rezilia contractul, în cazul în care vânzătorul nu a executat o obligație prevăzută în contract, iar această neexecutare reprezintă o contravenție esențială la contract ori dacă, deși cumpărătorul a acordat un termen suplimentar, vânzătorul nu predă marfa. Cât privește plata prețului sau diferența de plată a prețului, soluționarea s-a dat, de cele mai multe ori, prin aplicarea legii române, aducându-se, cu argument de autoritate, completări cu CVIM.
În concluzie, aplicarea Convenției de la Viena poate să fie interpretată și analizată ca urmare a realizării unei examinări minuțioase a jurisprudenței (hotărâri arbitrale), atât din punctul de vedere al domeniului personal, cât și al celui material al Convenției.
* Articolul poate fi lecturat integral aici.
