BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
16 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Aspecte referitoare la transpunerea noilor Directive privind achizițiile publice și concesiunile

20.04.2016 | Demis-M. SPĂRIOS
Abonare newsletter

Termenul de transpunere a noilor Directive privind achizițiile publice și concesiunile, adoptate în anul 2014 (Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE; Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CΕ; Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune) a expirat la data de 18 aprilie 2016.

Până la această dată, numai 7 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene au raportat Comisiei adoptarea de măsuri pentru implementarea Directivei 2014/24 (Danemarca, Spania, Franța, Lituania, Ungaria, Portugalia, Marea Britanie). Și Directiva 2014/23 beneficiază de măsuri de transpunere în 7 state (Danemarca, Spania, Franța, Ungaria, Austria, Portugalia, Marea Britanie), în timp ce Directiva 2014/25 doar în 6 state (Danemarca, Spania, Franța, Ungaria, Portugalia, Marea Britanie).

După cum se poate observa, România nu se află printre statele care au fost apte să raporteze adoptarea de măsuri pentru transpunerea acestor importante norme ale Uniunii.

Proiectele de lege privind achizițiile publice, care au drept scop transpunerea noilor Directive, se află încă în procesul de adoptare.

Astfel, potrivit unui comunicat al Camerei Deputaților, în data de 18 aprilie 2016 aceasta a adoptat pe articole următoarele proiecte de lege:

1. Proiectul de Lege privind achizițiile sectoriale (PL-x 17/2016) — lege ordinară;
2. Proiectul de Lege privind achizițiile publice (PL-x 18/2016) — lege ordinară;
3. Proiectul de Lege privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (PL-x 19/2016) — lege ordinară;
4. Proiectul de Lege privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii (PL-x 20/2016) — lege ordinară.

Potrivit aceluiași comunicat, proiectele de lege menționate vor fi supuse procedurii votului final în ședința plenară de miercuri, 20 aprilie.

Este de notat că cele patru proiecte de lege au intrat în dezbaterea Camerei Deputaților cu o serie de amendamente propuse și adoptate în comisiile de specialitate.

Camera Deputaților este cameră decizională.

Senatul a adoptat proiectele de lege în data de 9 februarie 2016.

Cel puțin până la intrarea în vigoare a măsurilor legislative de transpunere a directivelor privind achizițiile publice și concesiunile, aceste acte ale Uniunii își produc atât efectul direct (numai în plan vertical și doar în privința dispozițiilor care sunt necondiționate și suficient de clare și precise, astfel cum a statuat Curtea Europeană de Justiție în Hotărârea din data de 26.02.1986, pronunțată în cauza C-152/84 – MarshallECLI:EU:C:1986:84, respectiv în Hotărârea din 04.12.1974, pronunțată în cauza 41/74 – Van Duyn, ECLI:EU:C:1974:133), cât și efectul indirect (în sensul că dreptul național trebuie interpretat „în lumina” acestor directive, așa cum a reținut Curtea Europeană de Justiție în Hotărârea din 10.04.1984, pronunțată în cauza Von Colson, C-14/83, ECLI:EU:C:1984:153).

În ce privește eventuale discuții referitoare la corecta sau greșita transpunere a directivelor, acestea vor avea obiect numai după publicarea noilor legi în forma lor finală.

Judecător Demis-M. Spărios
Curtea de Apel Brașov

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 16 de comentarii cu privire la articolul “Aspecte referitoare la transpunerea noilor Directive privind achizițiile publice și concesiunile”

  1. Bună ziua,

    Aș mai adăuga că în cauzele în care nu putem avea efect direct vertical și unde efectul indirect nu e suficient, avem răspunderea Francovich pentru netraspunerea directivei în termen – simpla nerespectare a termenului de transpunere reprezentând o încălcare suficient de gravă (Dillenkofer și alții).

    Cu stimă

    • Vă mulțumesc pentru comentariu!
      Efectul direct și efectul indirect ale directivei privesc nemijlocit aplicarea și interpretarea acesteia (producându-se, în anumite condiții, atât înainte cât și după transpunere), pe când răspunderea pentru netranspunerea în termen a acestui act al Uniunii este consecința producerii unui prejudiciu particularului prin inacțiunea Statului Membru (și are, evident, incidență limitată în timp, până la transpunere).
      Dacă tot ați deschis discuția apreciez că, pentru acuratețe, trebuie făcute următoarele precizări:
      1. În ce privește afirmația că „în cauzele în care nu putem avea efect direct vertical și unde efectul indirect nu e suficient, avem răspunderea Francovich”, trebuie subliniat că răspunderea statului pentru netranspunerea în termen a directivei nu poate fi angajată direct în cauzele în care persoana vătămată încearcă să se întemeieze pe dispozițiile directivei, întrucât:
      a) dacă partea adversă persoanei vătămate în cauza respectivă este chiar Statul (ceea ce se întâmplă foarte rar în achizițiile publice, autoritățile contractante fiind, de regulă, diferite entități publice sau chiar private și nu direct Statul, ca subiect al răspunderii), atunci este incident efectul direct și nu răspunderea „Francovich” așa cum o numiți dvs.;
      b) dacă parte adversă nu este Statul, atunci persoana vătămată va trebui să inițieze o altă acțiune în fața instanțelor de judecată, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin netranspunerea directivei în termen, fiind necesar să dovedească îndeplinirea tuturor celor trei condiții stabilite de Curtea Europeană de Justiție în jurisprudența sa [cauzele conexate Brasserie du Pêcheur și Factortame III (C-46/93 și C-48/93); British Telecommunications (C-392/93); Hedley Lomas (C-5/94); Francovich și Bonifacci (c-6/90, 9/90), Dillenkofer (cauze conexate C-178/94, 179/94, 188/94, 189/94, 190/94)], respectiv: norma de drept încălcată să aibă ca obiect acordarea de drepturi particularilor; încălcarea să fie suficient de gravă (condiție prezumată existentă în cazul netranspunerii în termen a directivei); să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate.
      2. Dacă tot ne situăm în sfera răspunderii Statului Membru pentru netranspunerea în termen a directivelor, ar trebui menționată și posibilitatea Comisiei Europene de a se îndrepta împotriva statului respectiv în temeiul art. 258 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
      3. Atât angajarea răspunderii pentru netranspunere, cât și inițierea unei proceduri în temeiul art.258 TFUE, deși sunt posibile, sunt puțin probabile în cazul nostru, având în vedere iminenta intrare în vigoare a pachetului de legi în scurt timp, procedura de adoptare a lor fiind spre final, astfel cum am arătat în articolul de mai sus.

      • Buna ziua domnule judecător,

        1. În ceea ce privește afirmația că „răspunderea pentru netranspunerea în termen a acestui act al Uniunii este consecința producerii unui prejudiciu particularului prin inacțiunea Statului Membru (și are, evident, incidență limitată în timp, până la transpunere)”, este adevărat, dar per se răspunderea Francovich nu are incidență limitată în timp, doar până la transpunere.

        Ce doream să evidențiez era faptul că:
        – doar pentru că nu avem efect direct într-o cauză,
        – și doar pentru că efectul indirect este limitat,

        nu înseamnă că nu ne putem acoperi prejudiciul (pe care îl susținem a-l fi) suferit ca urmare a unei lipse de transpunere, și ca urmare a faptului că nu putem apela la efect direct deoarece cauza e una orizontala, și nici la efect indirect, deoarece ne oprește limita dată de faptul că judecătorul nu este autorizat să realizeze – în numele lui Von Colson – o interpretare contra legem a dispozițiilor naționale.

        2. diferitele entități (publice sau private) sunt și ele Statul – noțiunea de stat fiind o noțiune autonomă de drept UE . În materia achizițiilor publice, și conform jurisprudenței CJUE de dată recentă, cam toate autoritățile contractante au această calitate de emanație a statului. Pentru aplicarea efectului direct, jurisprudența CJUE (adică dreptul Uniunii) nu cere să fie vorba de Stat în mod direct, ci doar ca criteriile Foster să fie verificate ca fiind îndeplinite.

        De regulă, în cauzele complicate, instanțele naționale trimit întrebări preliminare ca să afle de la CJUE dacă avem sau nu o emanație a statului – pentru a afla dacă pot sau nu să aplice cu efect direct dispoziții ale unei directive ce nu fu încă transpusă într-o cauză ce are, la prima vedere, un aspect orizontal de raport (inter privatos), și nu vertical (stat-particular).

        Cu privire la aceste aspecte, recomand hotărârea Curții de Justiție din C-425/12, fiind în materia achizițiilor publice (http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=lst&docid=145526&occ=first&dir=&cid=178844)

        24 Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, printre entitățile față de care se pot invoca dispozițiile unei directive de natură a avea efecte directe figurează un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari (Hotărârea Foster și alții, citată anterior, punctul 20, Hotărârea din 14 septembrie 2000, Collino și Chiappero, C‑343/98, Rec., p. I‑6659, punctul 23, Hotărârea din 5 februarie 2004, Rieser Internationale Transporte, C‑157/02, Rec., p. I‑1477, punctul 24, Hotărârea din 19 aprilie 2007, Farrell, C‑356/05, Rep., p. I‑3067, punctul 40, precum și Hotărârea Dominguez, citată anterior, punctul 39). (sublinierea mea)

        3. sunt de acord că o plângere pe art. 258 TFUE ar putea părea, la prima vedere, inoportună, însă Curtea analizează încălcarea raportându-se la data la care Comisia constată că Statul nu și-a îndeplinit obligațiile. Prin urmare, ce se va întâmpla în viitor este irelevant pentru analiza Curții raportat la 258 TFUE. Dar o condamnare ajută mult apoi pe cei care au suferit un prejudiciu între perioada de timp T zero (al expirării termenului de transpunere) și perioada de timp T1 (al transpunerii efective, care este imanentă) deoarece instanțele sunt mai convinse să constate existența unei încălcări suficient de grave.

        Mai trebuie precizat că în cazul răspunderii Francovich, raportat la noțiunea de prejudiciu – care iar e o noțiune autonomă de drept UE – Curtea de Justiție din ce în ce mai des stabilește chiar ea dacă avem sau nu prejudiciu, raportat la respectiva cauză concretă.

        Ca atare, coroborând cu art. 267 TFUE cele spuse anterior, instanța ultimă în grad are obligația să trimită o întrebare preliminară raportat la noțiunea de prejudiciu dacă la prima vedere este tentată să spună că nu ar fi existat un prejudiciu și să respingă acțiunea întemeiată pe Francovich. Dacă această obligație de trimitere nu este îndeplinită, statul riscă iar o condamnare pe art. 258 TFUE, dar de data asta și din cauza instanței naționale, nu doar din cauza inacțiunii legislativului național.

        Și nu în ultimul rând, mai trebuie menționat, pentru exhaustivitate, și faptul că dacă condițiile Francovich nu sunt îndeplinite, cel prejudiciat are dreptul să apeleze la normele de drept comun din materia răspunderii civile a autorităților naționale, și chiar să ceara judecătorului să trimită iar o întrebare preliminară – atunci când judecătorul de fond a respins acțiunea pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile de drept comun – pentru a afla de la Curtea de Justiție dacă nu cumva principiul efectivității dreptului Uniunii se opune unor astfel de norme naționale care nu-i permit să-și recupereze prejudiciul suferit.

        Onorată de dialog,

        • De acord cu dvs., cu o singura remarca: eu am vrut sa subliniez, in ce priveste entitatile publice sau private care pot fi autoritati contractante, ca in acele cauze nu este posibila atragerea raspunderii Francovich, in contra entitatilor, fiind necesara o noua actiune in repararea prejudiciului (deci o noua cauza) indreptata impotriva Statului care, de regula, la noi, sta in justitie prin Ministerul Finantelor.
          Pe scurt, daca in contra entitatilor contractante nu se poate invoca efectul direct sau efectul indirect, prejudiciul se repara prin actiune separata indreptata impotriva Statului.
          Asta daca nu cumva instanta poate aprecia ca este admisibila o eventuala cerere de chemare in garantie a Statului de catre ofertantul contestator chiar in cauza respectiva, in conditiile art.72 C.pr.civ.! O astfel de situatie nu cred ca se regaseste in jurisprudenta noastra nationala, dar imi pare, la prima vedere, a fi o problema de drept interesanta.
          Bucuros de dialog si la fel de onorat!

          • Mulțumesc mult,

            Pe scurt și eu:

            1. doar în principiu prejudiciul se repară prin introducerea unei acțiuni împotriva statului în temeiul autonom al Francovich pentru că răspunderea Francovich implică niște condiții care nu ușor pot fi considerate a fi satisfăcute (încălcarea trebuind să fie suficient de gravă – adică doar o încălcare cât de cât gravă nu e suficientă, dacă nu e totuși „suficient de gravă” – nu e vina mea pentru acest jos de cuvinte, ci a CJUE 😀 )

            2. pe cale de excepție, prejudiciul se repară – în toate celelalte situații când cerințele Francovich nu sunt satisfăcute) introducându-se acțiuni chiar împotriva respectivelor entități – de există norme de drept național care permit, precum art. 221 – 224 Cod civil citit în lumina dreptului Uniunii via Von Colson.

            Și într-adevăr, o cerere în garanție a Statului ar putea fi acceptată, cel puțin în viziunea unor instanțe din România, din moment ce cunosc cel puțin o doamnă avocat ce a reușit să obțină în București astfel de soluții.

            Astfel, nu există scăpare pentru stat de la neîndeplinirea obligației de a transpune o directivă – oricât ar trăgea de timp – dreptul Uniunii și Curtea de Justiție neadmițând că între un moment T0 și T1 cineva poate suferi un prejudiciu pentru că un anumit drept sau interes protejat de dispozițiile unei directive (în cazul nostru) nu a fost încă transpus la nivel național:
            – deși termenul de transpunere expirase,
            – și deși avem limite la efect direct și la efect indirect.

            Iar cele care au obligația să se asigure că statul nu poate scăpa fără a fi pedepsit și fără a fi pus să plătească prejudiciul astfel cauzat (și indiferent de efect direct/indirect) printr-o transpunere întârziată – sunt chiar instanțele naționale.

            MMB

            • Și mai scurt:

              – efectul direct și indirect permite o reparație în natură a lipsei transpunerii unei directive și chiar asigură de facto – și în anumite condiții stabilite de CJUE – transpunerea directivei (dar nu pe calea unor măsuri legislative) astfel încât statul nu mai poate fi condamnat pe calea lui art. 258 TFUE de lipsa de transpunere.

              – pe când răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat (fie ea doar Francovich, fie ea de drept comun coroborată cu principiul efectivității și art. 47 din Carta DFUE) permite tot timpul o reparație prin echivalent a lipsei transpunerii.

              Regula e reparația în natură (pe calea efectului direct/indirect), iar excepția este reparația prin echivalent.

            • Atenție la detalii:
              Pct.1: prin ipoteza, ne aflam in situatia netranspunerii unei directive, considerata de CEJ ca fiind prin sine o incalcare suficient de grava (a se vedea Hotararea Dillenkofer, deja mentionata, par.23), astfel ca o discutie cu privire la indeplinirea acestei conditii poate parea superflua;
              Pct.2: Este imposibila angajarea raspunderii entitatilor contractante pentru netranspunerea directivei! Potrivit art.224 alin.1 Cod civil, invocat de dvs., niciunul dintre organele, autorităţile şi instituţiile publice care sunt persoane juridice nu raspunde pentru obligatiile statului (iar transpunerea directivei este o obligatie a statului!).
              Chiar daca am iesit putin din sfera informatiilor prezentate de mine in articol si am intrat in sfera teoriei generale a directivelor, trebuie sa fim atenti la acuratete.
              Este stiut, de altfel, ca directiva este cel mai interesant act juridic al Uniunii, din perspectiva doctrinei si a jurisprudentei, prin natura sa deosebita, drept pentru care inca mai sunt posibile multe si lungi discutii cu privire la aceasta.

            • Atenție la detalii:
              Pct.1: prin ipoteza, ne aflam in situatia netranspunerii unei directive, considerata de CEJ ca fiind prin sine o incalcare suficient de grava (a se vedea Hotararea Dillenkofer, deja mentionata, par.23), astfel ca o discutie cu privire la indeplinirea acestei conditii poate parea superflua;
              Pct.2: Este imposibila angajarea raspunderii entitatilor contractante pentru netranspunerea directivei! Potrivit art.224 alin.1 Cod civil, invocat de dvs., niciunul dintre organele, autorităţile şi instituţiile publice care sunt persoane juridice nu raspunde pentru obligatiile statului (iar transpunerea directivei este o obligatie a statului!).
              Chiar daca am iesit putin din sfera informatiilor prezentate de mine in articol si am intrat in sfera teoriei generale a directivelor, trebuie sa fim atenti la acuratete.
              Este stiut, de altfel, ca directiva este cel mai interesant act juridic al Uniunii, din perspectiva doctrinei si a jurisprudentei, prin natura sa deosebita, drept pentru care inca mai sunt posibile multe si lungi discutii cu privire la aceasta.

              • Tocmai pentru că trebuie să fim atenți la acuratețe, nu prea reușim să cuprindem – doar pe scurt – și prin afirmații absolute, problema lipsei transpunerii unei directive.

                Nu consider că am ieșit din sfera articolului prin acest frumos dialog, deoarece articolul face trimitere la efect direct și indirect, dar și la lipsa de transpunere în termen.

                Făcând trimitere la efect direct și indirect, și fiind vorba de o lipsă de transpunere în termen, considerai că trebuia precizată și răspunderea Francovich (alături de răspunderea de drept comun – ce nici ea nu fu precizată)- ca instrument de a asigura o reparație prin echivalent a lipsei de transpunere – și ori de câte ori efectul direct și indirect nu permite o reparație a lipsei transpunerii.

                Nu aș merge atât de departe încât să afirm caracterul subsidiar al răspunderii Francovich deoarece în cadrul rapoartelor de drept orizontale, și unde avem o dispoziție dintr-o lege care este în mod expres contrară unei dispoziții dintr-o directivă ce nu fu încă transpusă, răspunderea Francovich+ răspunderea de drept comun e unica posibilitate rămasă.

                Cu stimă,

              • raporturi de drept orizontale* nu rapoarte, scuze

  2. Bună dimineața,

    A trecut noaptea și am simțit că trebuie lămurită o afirmație pe care ați făcut-o, pentru că acea afirmație absolută nu se integrează prea bine cu cele cunoscute de mine în materia dreptului Uniunii.

    În ceea ce privește afirmația că este imposibilă răspunderea autorităților contractante (în acest context al achizițiilor publice) – pct. 2 din ultimul comentariu al dvs, înainte de a fi sigură de o astfel de imposibilitate aș întreba Curtea de Justiție pentru următoarele motive:

    1. autoritățile contractante – emanație a statului în conceptul CJUE dacă criteriile Foster sunt îndeplinite – au obligația de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii. Datorită acestei obligații, se poate argumenta că autoritățile contractante au următoarele obligații adiacente (stabilite pe cale jurisprudențială de CJUE):

    1.1. să aplice cu efect direct orice dispoziție dintr-o directivă netranspusă, după expirarea termenului de transpunere

    1.2. să interpreteze în lumina dreptului Uniunii orice dispoziție naționale (ce este fie anterioară – posterioară expirării termenului de transpunere a directivei)

    1.3. să înlăture de la aplicare orice dispoziție de drept național contrară directivei încă netranspuse, dar al cărui termen de transpunere a expirat

    1.4. eventual, să se abțină de la orice comportament care ar fi în mod clar contrar dispozițiilor unei directive chiar înainte de perioada de expirare a termenului de transpunere.

    2. deorece autoritățile contractante – emanație a statului au obligațiile de la punctul 1, de aceea și Curtea de Justiție a stabilit în cauza Portgas (menționată mai sus, din care am decupat un paragraf) că o altă autoritate a statului – autoritatea de control națională – poate să sancționeze o autoritate contractantă ce nu a respectat dispozițiile unei directive, directivă care pe de altă parte nu fusese transpusă corespunzător în dreptul național.

    35 Astfel, ar fi contradictoriu să se statueze că autoritățile de stat și organismele care îndeplinesc condițiile ce figurează la punctul 24 din prezenta hotărâre sunt obligate să aplice Directiva 93/38, refuzându‑se în același timp autorităților respective posibilitatea de a impune respectarea, dacă este cazul în fața instanțelor naționale, a dispozițiilor acestei directive de către un organism care îndeplinește aceste condiții, deși acesta din urmă trebuie de asemenea să se conformeze directivei menționate.

    36 În plus, statele membre ar fi în măsură să profite de faptul că nu au respectat dreptul Uniunii netranspunând corect o directivă în dreptul intern, dacă respectarea dispozițiilor Directivei 93/38 de către asemenea organisme nu ar putea fi asigurată la inițiativa unei autorități de stat.

    Ca atare, pentru mine nu ar fi deloc imposibilă o răspundere (diferită de cea Francovich) a autorității contractante pentru prejudiciul cauzat unui terț din cauza unei lipse de transpuneri a unei directive. Ar fi răspunderea de drept comun citită în lumina dreptului Uniunii ori de câte ori condițiile Francovich nu sunt îndeplinite. Simplu fapt că lipsa transpunerii reprezintă o încălcare suficient de gravă, nu înseamnă că toate condițiile Francovich sunt îndeplinite, ci că doar a doua condiție Francovich e îndeplinită.

    Mai rămâne prima condiție Francovich care ar putea să nu fie îndeplinită (pe cea de-a treia nu am adus-o în discuție deoarece pentru a avea răspundere trebuie să demonstrăm prejudiciul, iar demonstrarea prejudiciului e cea de-a treia condiție Francovich).

    Prin urmare, ori de câte ori vom avea neîndeplinirea primei condiții Francovich în situația lipsei de transpunere a unei directive, vom apela la răspunderea de drept comun citită în lumina dreptului Uniunii ca urmare a obligației Von Colson (i.e. efectul indirect) și mai precis, în lumina principiului efectivității dreptului Uniunii.

    Oricum, înainte de a stabili în mod clar ce e imposibil și ce nu e, din perspectiva dreptului Uniunii, aș întreba Curtea de Justiție – mai ales că art. 267 TFUE chiar obligă instanțele ultime în grad să trimită astfel de întrebări și am mari dubii că excepțiile Cilfit și alții ar fi îndeplinite într-o astfel de situație.

    Observând că sunteți și doctorand în dreptul administrativ european, am siguranța că veți înțelege faptul că acest comentariu adiacent este adus doar din dorința de a nu lăsa aspecte nelămurite atunci când avem la îndemână argumente suficiente,

    MMB

    • Eu pot intelege ambitia dvs. de a avea intotdeauna dreptate. Ce nu inteleg, insa, este de ce denaturati cele scrise de mine. Eu am spus ca este imposibila angajarea raspunderii entitatilor contractante pentru NETRANSPUNEREA directivei, intrucat evident obligatia de transpunere revine statului, si nu pentru neaplicarea directivei.
      Lipsa de timp nu imi permite sa mai continui acest dialog. Sper ca veti intelege.

      • Buna seara domnule judecător,

        Regret că ați văzut acest dialog ca pe o ambiție, și alegând să nu mai răspundeți în concret la cele avansate de mine, invocând o neînțelegere și denaturare.

        Sper numai ca lipsa de timp să vă permită totuși să trimiteți întrebări preliminare în legătură cu aceste aspecte înainte de a susține imposibilitatea de mai sus pe care eu aș fi denaturat-o.

        Neaplicarea de către autoritățile contractante – emanații a statului a obligațiilor care-i revin ca urmare a existenței unei directive înseamnă netranspunerea directivei . De aceea, putem avea răspunderea autorității contractante – emanație a statului pentru o netranspunere a directivei deoarece netranspunere nu înseamnă doar neadoptarea de măsuri legislative. (mutis mutandis și per a contrario, a se vedea cel puțin Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed, cauza C-321/05, Rep., p. I-5795, paragr.. 44 „transpunerea unei directive poate fi, în funcţie de conţinutul acesteia, în anumite cazuri, îndeplinită prin existenţa unui context juridic general, astfel încât nu este necesară o preluare oficială şi expresă a dispoziţiilor directivei în cadrul dispoziţiilor naţionale specifice”).

        • Sau hotărârea C-475/08:

          41 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, transpunerea unei directive nu impune în mod obligatoriu adoptarea unei măsuri legislative în fiecare stat membru. În special, existența unor principii generale de drept constituțional sau administrativ poate face redundantă transpunerea prin acte cu putere de lege sau acte administrative specifice, cu condiția însă ca aceste principii să garanteze efectiv aplicarea integrală a directivei de către administrația națională și ca, în cazul în care dispoziția în cauză din directivă vizează să confere drepturi particularilor, situația juridică ce rezultă din aceste principii să fie suficient de precisă și clară și ca beneficiarilor să li se ofere posibilitatea să cunoască toate drepturile lor, precum și, dacă este cazul, să le utilizeze în fața instanțelor naționale (a se vedea Hotărârea din 23 mai 1985, Comisia/Germania, 29/84, Rec., p. 1661, punctul 23, și Hotărârea din 16 iunie 2005, Comisia/Italia, C‑456/03, Rec., p. I‑5335, punctul 51).

          • Considerentele pe care le-ati citat va infirma sustinerile. Rezulta din ele ca transpunerea nu se face neaparat prin masuri legislative distincte, daca exista deja in statul respectiv principii generale de drept constitutional sau administrativ care ar face redundanta transpunerea.
            Prin urmare, daca exista astfel de principii, in legislatie, nu este necesara adoptarea de masuri legislative specifice de transpunere. Si principiile de drept constitutional sau administrativ trebuie sa se regasesca tot in legislatie. Iar legislatia nu o fac autoritatile contractante, acestea doar o aplica, ci statul prin autoritatea legiuitoare.
            Asadar, netranspunere inseamna lipsa de masuri legislative specifice sau de principii generale de drept constitutional sau administrativ care sa asigure aplicarea integrala a directivei de catre administratie.
            Pentru mine este foarte clara distinctia intre transpunere, pe de o parte (care inseamna masuri legislative specifice sau principii generale de drept constituțional sau administrativ) și aplicare, pe de alta parte. Doar pentru neaplicare pot raspunde entitatile contractante, pentru netranspunere raspunde statul.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week