« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
8 comentarii

Domiciliul și reședința, atribute de identificare a persoanei fizice în spațiul european
21.04.2016 | Marius-Florian DAN

Drept Timisoara
Secţiuni: Drept civil, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE - In Law We Trust

Abstract

Pentru identificarea persoanei fizice se apelează, de regulă, la unul sau mai multe din atributele sale și anume: numele, domiciliul, starea civilă și codul numeric personal. Odată cu schimbările geopolitice din ultima perioadă, în special odată cu integrarea în Uniunea Europeana, anumite instituții juridice cum ar fi cetățenia, naționalitatea, domiciliul, reședința sau rezidența, au suferit transformări și probabil o reașezare în conștiința publică, iar o mai bună armonizare cu dreptul din spațiul European ar fi binevenită. În continuare, vom dezvolta acest subiect și motivele pentru care considerăm binevenite anumite schimbări.

Dacă în ceea ce privește celelalte atribute ale persoanei fizice lucrurile sunt relativ clare, considerăm că în ceea ce privește noțiunea de domiciliu și reședință lucrurile s-au complicat puțin pentru cetățenii români după intrarea țării noastre în Comunitatea Europeană, pe de o parte, odată cu dobândirea dreptului de liberă circulație în baza cărții de identitate (fără pașaport) și, pe de altă parte odată, cu garantarea pentru fiecare cetățean European a dreptului la libera alegere a domiciliului în orice stat membru UE conform art. 45 din Tratatul UE și Directivei nr. 38/2004/CE, așa încât considerăm important și vom încerca să abordăm aceste atribute și din această perspectivă.

Așadar, după integrarea țării noastre în spațiul comunitar a apărut o situație de fapt contradictorie, în care foarte mulți cetățeni români și, în același timp, cetățeni Europeni au în fapt domiciliul într-o țară membră UE în baza dreptului menționat anterior, a formalităților și a documentelor eliberate de statul respectiv, iar pe de altă parte au o carte de identitate românească pe care figurează un domiciliu din România.

Există în paralel, o altă categorie de persoane care dețin un pașaport de cetățean român cu mențiunea domiciliului în străinătate (acronimul CRDS), dar aceștia sunt foarte puțini din moment ce pașaportul nu mai este un document obligatoriu sau indispensabil în UE. Aceasta este de fapt și procedura legală în ceea ce privește cetățenii români cu domiciliul în străinătate, dar în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 248/2005, eliberarea pașaportului cu mențiunea CRDS presupune retragerea Cărții de Identitate românești, ceea ce implică o serie întreagă de dezavantaje pentru persoana în cauză, coroborat cu inutilitatea actului în sine, ce rezultă din faptul că statele membre UE nu mai solicită pașaport cetățenilor care vin dintr-un alt stat al uniunii, iar de aici, probabil și numărul mic de cetățeni care preferă să intre în legalitate solicitând eliberarea unui pașaport cu mențiunea CRDS, predând astfel autorităților Cartea de Identitate[1].

Statul, pe de altă parte, pare să accepte sau pare, aș zice, chiar să aibă un interes ca situația să rămână așa, nedorind ca toți cetățenii români care domiciliază în afara țării să dispară din evidențele interne ale populației. Această stare de fapt a dus inclusiv la supraaglomerarea secțiilor de votare din străinătate la ultimele alegeri prezidențiale de exemplu, numărul acestora fiind calculat de autoritățile române în funcție de numărul cetățenilor români cu domiciliul legal în țara respectivă din bazele lor de date și nu în funcție de numărul real al cetățenilor români care domiciliază acolo, adică și a celor cu Cărți de Identitate românești.

Este probabil și motivul pentru care fostul ministru de externe din acea perioadă a declarat că: ”Am văzut multă lume care s-a dus în excursie ca să voteze”. ”Cei care doresc să vină la Paris ca să voteze, mă refer inclusiv la mine, trebuie să înţeleagă foarte bine că având în vedere dorinţa mare a celor care sunt aici de a vota, orice om care vine de acasă, unde putea vota foarte bine, la Paris, ca să voteze, privează, de fapt, un alt român din comunitate de dreptul de a-şi exercita votul”[2].

Informațiile pe care se baza erau probabil tocmai numărul foarte mare de români cu Cărți de Identitate românești veniți la vot, pe care autoritățile iată ca-i considerau turiști.

Rămânând în același context electoral, dar pe plan intern, amintim doar situația în care pe listele electorale permanente figurează foarte multe persoane care deși au domiciliul în circumscripția respectivă, în realitate sunt plecate de mai multă vreme din țară și domiciliază într-un stat membru UE. Această situație este una din cele care pot favoriza fraudarea votului și nu de puține ori s-a reclamat acest lucru în cadrul ultimelor procese electorale din țara noastră.

Cadrul legal

Fiecărui cetățean european îi este garantat dreptul de liberă alegere a domiciliului (conform art. 45 din Tratatul European privind Funcționarea Uniunii Europene)  și de stabilire, precum și toate drepturile conexate acestuia (art. 49 din Tratatul European privind Funcționarea Uniunii Europene). Acest drept a fost prevăzut și de legislația secundară europeană prin adoptarea „Directivei 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și la ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora“.

Cetățenii Uniunii au dreptul să se deplaseze și să locuiască unde doresc pe teritoriul statelor membre – dreptul la liberă circulație, și au dreptul în țara de rezidență, să voteze și să fie candidați în alegerile locale și în alegerile Parlamentului European.

Dreptul la domiciliu și reședință conform noului Cod Civil Român:

Art. 86 alin. (1) “Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevazute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.”

Definiția domiciliului conform art. 87: “Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde acesta declară că își are locuința principală.”

În ceea ce privește reședința, noul Cod Civil precizează, conform art. 88, că “Reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară.”

În forma de început a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, cu referire la domiciliu, s-a folosit sintagma “principala așezare”, folosită și în art. 87 din Codul civil de la 1865, această expresie având un conținut mai larg, ceea ce o apropia mai mult de sensul autonom al noțiunii de domiciliu conferit de CEDO; dar s-a considerat că ar fi putut da naștere la interpretări legate de rigoarea acestei noțiuni în legătură cu actul de justiție, iar modificările aduse de Legea nr. 71/2011 apar ca binevenite, deși nu suficiente. Din modul cum Noul Cod Civil definește noțiunea de domiciliu, pare că legiuitorul prezumă că toți cetățenii români sunt proprietari a cel puțin două locuințe (principala și secundara) realitatea fiind că majoritatea cetățenilor au o singură locuință în proprietate, domiciliul fiind acea locuință (statornică) sau chiar niciuna, domiciliind într-o locuință închiriată.

Art. 13 al Decretului nr. 31/1954 prevedea că “Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală.”

Împreună cu numele și starea civilă, domiciliul persoanei fizice este unul din atributele de identificare în spațiu prin precizarea unui loc precis, a unei adrese. Etimologic, cuvântul domiciliu vine de la sintagma latină “domum colere” – casa pe care o locuiește cineva[3].

Ne vom opri acum asupra caracterelor juridice specifice domiciliului și anume stabilitatea, unicitatea, obligativitatea și inviolabilitatea. Astfel, în doctrina juridică s-a afirmat că stabilitatea constă în aceea că domiciliul este locuința statornică, sintagma des folosită “domiciliu stabil” fiind un pleonasm, din moment ce domiciliul este locuința stabilă, statornică și principală a persoanei fizice, deosebindu-se de reședință tocmai prin acest caracter de stabilitate. Scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, un individ de un anumit punct determinat în spațiu, așa încât să poată fi găsit la nevoie. Caracterul stabilității domiciliului nu interferează cu libertatea de mișcare a persoanei fizice și nici cu libertatea de a-și stabili alt domiciliu.[4]

Unicitatea domiciliului rezidă în faptul că la un moment dat, o persoană fizică nu poate avea decât un singur domiciliu. Dacă cineva are în proprietate mai multe locuințe, numai una poate avea valoarea juridică a domiciliului.

Obligativitatea derivă din funcția social-juridică a domiciliului de a fi un mod de individualizare a persoanei, funcție ce servește în același timp și societății nu doar individului. De aici și regula că orice persoană are un domiciliu “difficile est sine domicilio esse quemquam” (este dificil ca cineva sa nu aibă un domiciliu).

Chiar și în cazul celor care nu au efectiv o locuință, cum sunt nomazii sau vagabonzii, există un domiciliu care trebuie considerat a fi, după caz, ultimul domiciliu, domiciliul părinților sau cel de origine (locul nașterii).[5]

Inviolabilitatea domiciliului are la bază atât respectarea dreptului de proprietate, cât și al posesiei exercitate asupra locuinței unde persoana fizică și-a stabilit domiciliul (în cazul închirierii). Fapta de violare a domiciliului este infracțiune și se pedepsește cu închisoarea.

În raport de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:
–  domiciliul de drept comun;
– domiciliul legal;
– domiciliul ales (convențional).

În raport de teritoriul statului pe care se află:
– domiciliu în țară;
– domiciliu în străinătate.

Domiciliul persoanei fizice prezintă importanță în toate ramurile dreptului. Dintre domeniile dreptului civil, pentru care domiciliul are un rol important, menționăm:
– domeniul capacității;
– domeniul obligațiilor civile;
– domeniul succesoral;
– domeniul investițional.

Dovada Domiciliului:

Potrivit art. 27 alin. (1) din OUG nr. 97/2005, dovada domiciliului se poate face cu unul dintre următoarele documente:
a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ;
b) declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a);
c) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); pentru minorii şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali;
d) documentul eliberat de primării, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol.[6]

Jurisprudența CEDO

În baza importanței consacrării și ocrotirii dreptului la viață privată, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, text ce își are originea în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ca temei juridic național al acestui drept se evidențiază Constituția României, Codul Penal și alte legi materiale interne ce conțin reglementări cu referire la dreptul la viață privată.

În opinia CEDO, „domiciliul” se referă nu doar la spațiul legal ocupat sau dobândit, ci și la orice alt spațiu de locuit, dacă există legaturi suficiente și continue. De asemenea, fosta Comisie a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la domiciliu pentru o casă pe care reclamanții, deși locuiau în mod statornic în Londra, o aveau în insula anglo-normandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii o părăsiseră de aproape 18 ani pentru a o închiria și în care autoritățile locale le-au refuzat reinstalarea la împlinirea vârstei de pensionare. În acest sens, reprezentativă este și cauza Demades contra Turcia, în care reclamantul invocă încălcarea inviolabilității unei case de vacanță pe care nu o mai utilizase de mulți ani. În motivarea soluției, Curtea a considerat că noțiunea de domiciliu trebuie să primească o interpretare extensivă și poate să includă și reședința secundară sau casa de vacanță a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoționale puternice cu acea casă.

Noțiunea de „domiciliu”, înțeleasă în mod nuanțat, cuprinde, de asemenea, o rulotă pe care o persoana no nomadă o folosește ca locuință. În acest sens, o soluție interesantă a pronunțat instanța europeană în cauza Connors contra Marea Britanie, unde a decis aplicabilitatea art. 8, deși reclamantul nu și-a pierdut dreptul de a folosi rulota, ci doar dreptul de a o parca pe o parcelă de teren. Cu toate că în aceste circumstanțe particulare o caravană a putut fi asimilată domiciliului, nu la fel au stat lucrurile în cazul unui autoturism staționat pe un drum public. De asemenea, Curtea relevă ce ar insemna forțarea acestei noțiuni prin extinderea ei până la a include un teren pe care se intenționează construirea unei case pentru a fi locuită sau, cu atât mai mult acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind o regiune natală și unde există rădăcini familiale, dar unde nu se mai locuiește.

În concluzie, se poate observa că în viziunea CEDO noțiunea de domiciliu este mai largă și mai bogată în înțeles decât aceea de locuință în sens strict, având un sens autonom, astfel că definiția domiciliului de principală așezare ar fi fost poate mai potrivită.

Viziunea dreptului intern român

După cum s-a observat, noțiunea de „domiciliu” are în sensul Convenției o semnificație autonomă, ce nu se suprapune peste sistemele de drept intern ale statelor membre. În legislația română, în vederea unei adecvate ocrotiri, dispoziția incriminatoare a dat noțiunii de „domiciliu” un înțeles mai larg decât cel întâlnit în vorbirea obișnuită, subliniindu-se că ocrotirea domiciliului nu privește locuința considerată în materialitatea sa, ci faptul că acest imobil este ocupat de o persoană, a cărei liniștită folosință se cuvine respectată[7]. În dreptul constituțional, respectiv penal, noțiunea de „domiciliu” are o accepțiune diferită de cea pe care i-o dă dreptul civil. Se știe ca în dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința sa statornică și principală. În dreptul constituțional, noțiunea de domiciliu are o accepțiune mai largă, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât și reședința unei persoane fizice, incluzând orice loc unde trăiește o persoana și familia sa: camera în care doarme, camerele unde trăiește persoana fizică, dependințele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ținând de ele.[8]

Astfel, în practica judiciară s-a decis că există violare de domiciliu și atunci când o persoană a pătruns fără drept prin escaladare într-o cameră în care locuiau mai multe fete, într-un internat școlar, chiar dacă imobilul aparținea unei unități publice[9]; la fel, dacă soțul despărțit de soția sa și cu domiciliul flotant în altă parte pătrunde fără drept în fosta locuință comună[10]. Tot așa, s-a motivat că inculpatul, pătrunzând în grădina împrejmuită a părții vătămate, care ținea de locuința acesteia, a comis infracțiunea de violare de domiciliu, ca urmare, nu este fondată susținerea recurentului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, deoarece nu a pătruns în locuința părții vătămate, ci în gradina acesteia[11].

În doctrina penală română, de asemenea, s-a interpretat că noțiunea de „locuință” nu se limitează la imobilele (casă, apartament, cameră) construite anume pentru a fi folosite ca domiciliu, în sfera acestei noțiuni intrând orice construcție în care o persoană înțelege să-și trăiască viața, chiar dacă nu ar putea servi în mod normal acestui scop (de exemplu, cabană, bordei, barcă cu cabină de locuit). Legea penală nu asociază noțiunii de „domiciliu” ideea de continuitate, permanentă, astfel că se consideră domiciliu încăperea ocupată pentru scurt timp sau în mod pasager de către o persoană (camera închiriată într-o stațiune, în timpul concediului, odaia dintr-un hotel, chiar dacă șederea este numai de o zi sau de o noapte). Totuși, imobilul gol, neocupat sau care nu a fost încă ocupat, deși s-a încheiat un contract de închiriere în acest sens, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. Astfel, nu este suficientă simpla destinație de locuință a unei încăperi, mai este necesar să fie efectiv locuită[12].

Noțiunea de „domiciliu” nu se confundă cu cea de „proprietate”, pentru că în dreptul public o locuință este domiciliul persoanei fizice chiar dacă aceasta nu este și proprietar, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studențesc). În acest sens, evidențiem unele soluții din practica judiciară, când s-a constatat existența infracțiunii de violare de domiciliu dacă proprietarul pătrunde în locuința chiriașului fără voia acestuia, înainte ca hotărârea care îl obligă pe chiriaș să-i predea posesia imobilului să fi fost pusă în executare ori dacă chiriașul avea ordin de repartiție asupra camerei; tot astfel, dacă proprietarul intră ilegal într-o dependință folosită de chiriaș și o demolează[13]. Așadar, chiriașului i se protejează dreptul la inviolabilitatea domiciliului chiar împotriva intruziunilor exercitate de către proprietar, acest drept funda fundamentându-se mai mult pe respectul personalității umane, decât pe dreptul de proprietate[14]. De aceeași orientare a fost și Curtea Constituțională care, fiind sesizată cu excepția de neconstituționalitate a articolului ce garantează inviolabilitatea domiciliului, a arătat că aceste dispoziții nu sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 44 ce garantează dreptul de proprietate. Astfel, textul incriminează, indiferent de titular și de forma de proprietate sau posesie legala, pătrunderea fără drept în domiciliu, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, prin aceasta neîncălcându-se principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate.

În conformitate cu Noul Cod Civil, ”Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.” Iar definiția domiciliului este conform art. 87: “… acolo unde acesta declară că își are locuința principală.

Constatăm, de asemenea, că noțiunea de domiciliu nu este legată în niciun fel de țara de origine și că nu există nicio limită teritorială pentru stabilirea domiciliului.

Avem așadar statuată pe de o parte libertatea de a ne stabili domiciliul în țară sau străinătate, iar pe de altă parte avem dreptul să ne declarăm domiciliul (locuința principală sau locuința statornică conform art.13 din Decretul nr. 31/1954) prin libera noastră voință. Pentru o corectă determinare a domiciliului, prezintă importanță numai ceea ce legea numește locuință principală sau statornică. Iar când o persoană fizică are o singură locuință statornică, acea locuință va coincide cu domiciliul, dar când are mai multe locuințe, domiciliul va coincide cu locul unde persoana respectivă are locuința principală. Conform aceluiași art. 13 din Decretul nr. 31/1954, se consacră principiul conform căruia stabilirea domiciliului se face prin libera voință a persoanei, aceasta putându-și alege locuința principală acolo unde voiește (inclusiv în străinătate). Acest principiu trebuie înțeles și interpretat în lumina textelor imperative ale actelor normative în domeniu.

Așadar, pentru ca domiciliul să își poată îndeplini rolul de atribut de identificare a persoanei, una din condițiile esențiale este ca acesta să fie corect și concret determinat.

Concluzii

În concluzie, avem în prezent situația destul de răspândită despre care am amintit și în introducere, în care un cetățean român domiciliază în afara țării, pe teritoriul Uniunii Europene (în baza actului de identitate emis de statul român și în baza documentelor ce reglementează domiciliul în statul respectiv), iar la expirarea termenului de valabilitate a Cărții de Identitate acesta este pus în situația de a da o declarație falsă din care să reiasă că domiciliază în țară, ca să-și poată reînnoi actul de identitate.

Conform legii stabilirea domiciliului se face prin prezentarea actelor de proprietate, închiriere, declarație de luare în spațiu, sau “declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată”.

Așadar, cel puțin din considerentele expuse deja, este necesară o clarificare a noțiunii de domiciliu și o armonizare a legislației cu realitatea ultimilor ani, în contextul integrarii în UE, unde avem dreptul să călătorim și chiar să domiciliem doar în baza Cărții de Identitate emise de un stat membru și a calității implicite de cetățean European, realitate în care noțiunea de cetățean român cu domiciliul in străinătate nu mai poate fi aceeași care era înainte de integrarea noastră în Uniunea Europeană când conceptul de domiciliu era puternic legat istoric de un exces de control administrativ al persoanelor fizice.

Considerăm în acest context, că retragerea cărților de identitate cetățenilor români care domiciliază într-un alt stat membru UE este un abuz din moment ce în lipsa acestui document cetățeanul este obstrucționat în exercitarea unor drepturi în țara lui de origine sau îi sunt chiar restrânse anumite drepturi cetățenești și că de lege ferenda, această problemă ar trebui reevaluată de către legislativ dacă nu cumva mai înainte, Curtea Constituțională nu va fi sesizată și pusă în situația de a se pronunța asupra unei excepții de neconstituționalitate.

De reținut este și faptul că în majoritatea statelor UE nu se face distincție între termenul de rezidență și cel de domiciliu, semnificația celor doi termeni fiind asemănătoare. În fapt, și la noi, termenul de reședință derivă din rezidență, iar Dex-ul stabilește că primul din sensurile termenului rezidență este acela de “reședință, sediu, domiciliu”, iar cel de-al doilea sens este “dreptul și starea persoanei care se stabilește într-o țară străină ca rezident”. De fapt, rezident nu este altceva decât cetățeanul străin care domiciliază temporar într-o țară străină, chiar dacă acest drept este condiționat.

Per a contrario, așa cum Președintele Curții Constituționale din Republica Moldova, domnul Alexandru Tănase, făcea referire într-o alocuțiune recentă, considerăm necesar a se face distincție între cetățenie și naționalitate, un alt “caz” în care, în ultima perioadă, se confundă semnificația termenilor, ce de fapt nu sunt și n-ar trebui să fie considerați similari. Pentru că a fi cetățean al unei țări nu presupune neapărat a avea aceeași naționalitate. Poți fi de exemplu cetățean ucrainian de naționalitate română.

Ca să nu fim doar critici, o soluție mult mai simplă credem că ar fi fost, de exemplu, înscrierea mențiunii de “cetățean român cu domiciliul în străinătate” chiar pe Cartea de Identitate în loc de „forțarea” persoanelor în cauză să dețină un pașaport din moment ce acest document nu mai este obligatoriu sau util în UE și nici în țară nu este considerat de multe ori ca fiind un act valid de identitate pentru cetățenii români. În aceste condiții, vechiul domiciliu din România ar putea deveni reședință (locuința secundară) pentru persoana în cauză și ar putea chiar să rămână stipulat în C.I. Acest lucru ar ajuta mult autoritățile, având astfel o evidență clară atât a domiciliului din străinătate, cât și a celui din România (care devine astfel reședință) și toate acestea în baza aceluiași act de identitate. Pașaportul cu mențiunea CRDS ar putea să rămână ca soluție numai pentru cei care domiciliază în afara UE, deși chiar și pentru aceștia prezintă anumite dezavantaje pe perioada șederii lor în România. Ca dovadă a domiciliului din străinătate se poate procura documentul oficial pe care statul respectiv îl emite cetățenilor respectivi și pe care aceștia sunt chiar obligați să-l solicite în cazul în care șederea lor pe teritoriul statului respectiv se prelungește peste un anumit termen.

Acest tip de documente sunt eliberate pe de o parte de autoritatea care se ocupă de evidența străinilor și pe de altă parte de primării, la luarea în evidență a domiciliului persoanei respective.

În Spania, de exemplu, de procedura de stabilire a domiciliului pe raza comunei se ocupa primăria prin serviciul de “Padron Municipal”, iar această procedură se numește “Empadronamiento” (procedură ce își are originile în Imperiul Roman), de înscrierea în evidențele sistemului public de sănătate și de eliberarea unui card de sănătate se ocupă autoritățile Ministerului de Sănătate Publică, iar de evidența străinilor, dreptul de rezidență (comunitară) și de atribuirea numărului de identificare a persoanei (CNP) se ocupă Ministerul Administrației Publice printr-un serviciu specializat pentru evidența străinilor (Departamento de Estranjeria y Migracion). Toate aceste proceduri sunt obligatorii în cazul în care șederea individului respectiv pe teritoriul statului în cauză depășește un anumit termen (de regula 3 luni) și nu este în scop turistic.[15]

O procedură foarte similară este și în Italia, dar și în celelalte state UE. Niciunul din acestea nu solicită expres în cadrul acestor formalități cetățenilor veniți din alt stat al Uniunii, pașaport, identificarea putându-se realiza fie cu pașaport fie cu Cartea de Identitate (națională). Nici după obținerea documentelor mai sus menționate (care trebuie precizat că nu sunt documente de identificare a persoanei) nu se solicită pentru identificare în mod expres pașaport, ci fie acesta, fie cartea de identitate.

Iată, de exemplu, considerentele Ministerul Afacerilor Externe în ceea ce privește Cartea de Identitate și domiciliul:

“Cartea de identitate este documentul care atestă identitatea, cetăţenia română şi domiciliul stabil în România ale titularului şi se eliberează persoanei începând de la vârsta de 14 ani.

De la data 1 ianuarie 2007, cartea de identitate poate fi folosită şi ca document de călătorie, dar numai în interiorul Uniunii Europene (pot fi trecute numai graniţe interioare dintre statele membre în UE).

Consulatul General recomandă persoanelor care se stabilesc în străinătate să-şi reglementeze situaţia prin solicitarea de eliberare a unui paşaport de cetăţean român cu domiciliul în străinătate.

Dacă, din diverse motive, persoana interesată doreşte să-şi menţină domiciliul înregistrat în România, inclusiv obligaţiile care decurg din această opţiune, sunt aplicabile următoarele reglementări  cu privire la cărţile de identitate: 

A. Prima carte de identitate se eliberează în România numai în prezenţa titularului.

Cartea de identitate se eliberează cetăţeanului român cu domiciliul în România numai de către serviciul public comunitar pentru evidenţa persoanelor din raza de domiciliu a solicitantului.

B. Persoanele care se află în străinătate şi care au nevoie să li se elibereze o nouă carte de identitate, pot solicita efectuarea serviciului:

– fie personal, la întoarcerea în ţară,

– fie prin procură specială, împuternicind o persoană din România în acest scop.”[16]

Avem, așadar, o situație aproape hilară în care pe de o parte ne-am câștigat dreptul de a călători și domicilia în UE doar pe baza Cărții de Identitate, dar, pe de altă parte, statul Roman își obligă cetățenii să dețină pașaport, pentru că doar pe pașaport poate el să facă mențiunea domiciliului în străinătate și mai mult decât atât, își obligă cetățenii să renunțe la Cartea de Identitate în cazul în care își stabilesc domiciliul într-un alt stat membru al Uniunii Europene, sau în cazul în care “din diverse motive, persoana interesată doreşte să-şi menţină domiciliul înregistrat în România” aceasta este îndemnată să solicite eliberarea acestui document personal sau, prin procură specială, practic printr-o declarație falsă în ceea ce privește domiciliul, din moment ce una din condițiile principale de eliberare a Cărții de Identitate rămâne domiciliul în România.

Nici cazul în care cetățenii se pun în legalitate, solicitând pașaportul de cetățean român cu domiciliul în străinătate nu este unul mai fericit, acesta presupunând așa cum am mai amintit, predarea Cărții de Identitate moment din care pot decurge o serie întreagă de probleme pe teritoriul României, izvorâte din faptul ca pe teritoriul țării noastre cetățenii români se legitimează cu C.I. și nu cu pașaport, acesta nefiind luat de cele mai multe ori în considerare ca document de identitate decât pentru cetățenii străini. Iar dacă pentru domiciliu se aplică regula pașaportului cu mențiunea CRDS, ar trebui ca și pentru reședință în acest caz, să se aplice pe pașaport conform legii, mențiunea de locuință secundară la cererea persoanei fizice care locuiește mai mult de 15 zile în România așa cum legea prevede pentru toți cetățenii săi, numai că o face menționând că autocolantul tip privind reședința se pune pe verso-ul actului de identitate. În situația de față, în care cetățeanului român cu domiciliul în străinătate i se retrage Cartea de Identitate, putem prezuma ca nu i se retrage implicit și dreptul la reședință, deci ar trebui ca cel puțin teoretic să se poată aplica pe pașaport (care teoretic este un act de identitate) și mențiunea privind reședința (locuința secundară care în acest caz ar fi în România).

Considerăm că datorită acestor aspecte, al cadrului legal, cât și a contextului internațional, se impune o reevaluare a procedurilor referitoare la domiciliu, și poate ar fi  mult mai potrivit în context ca autoritățile române să nu impună propriilor cetățeni renunțarea la Cartea de Identitate și folosirea pașaportului în Uniunea Europeana, ci mai degrabă înscrierea mențiunii de domiciliu în străinătate și eventual a reședinței din România în C.I., iar pașaportul să rămână în folosință pentru statele din afara Uniunii Europene, unde acest document este încă necesar și obligatoriu și unde, în cazul celor cu domiciliul acolo, s-ar putea aplica pe pașaport atât mențiunea privind domiciliul, cât și cea privind reședința (în România).

Este numai normal și logic să prezumăm că acolo unde pașaportul este document obligatoriu de călătorie și identitate, mențiunile privind domiciliul și reședința să se facă în paginile lui, iar acolo unde acesta nu este obligatoriu, aceste mențiuni să poată fi făcute pe Cartea de Identitate în loc să punem cetățenii în situația defavorizantă de a renunța la Cartea de Identitate atâta timp cât aceasta presupune anumite inconveniente cel puțin pe perioada șederilor în România. Pentru că fie că recunoaștem sau nu, acești cetățeni români cu domiciliul în străinătate au încă locuința secundară (reședința) în România și temporar, dar regulat, revin în țară pentru perioade mai lungi sau mai scurte.

Procedând astfel, credem că drepturile constituționale, civile, cetățenești, sau caracterele juridice ale domiciliului și anume stabilitatea, unicitatea, obligativitatea și inviolabilitatea nu ar mai fi prejudiciate, iar scopul domiciliului și al reședinței de a lega din punct de vedere juridic un individ de o anumită adresă așa încât să poată fi găsit la nevoie ar fi mai exact (ar reflecta mai bine realitatea) și mai bine îndeplinit în beneficiul ambelor părți – al persoanei în cauză și al autorităților fie ele românești sau străine.


[1] Art. 34 din Legea nr. 248/2005.
[2] Disponibil aici.
[3] Gabriel Boroi, Drept Civil. Parte generală, Editura Hamangiu, București, 2010, p. 454.
[4] Adrian-Relu Tanase, Evidența persoanelor de la teorie la practică, Editura Alpha, 2010, p. 135.
[5] Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 342.
[6] Adrian Relu Tanase citează din Gheorghe Beleiu, Drept Civil Român, Universul Juridic 2007, p. 78.
[7] Vintilă Dongoroz, Iosif Fodor, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Ion Oancea, Constantin Bulai, Rodica Stanoiu, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal roman, Editura All Beck, 2003, p. 292.
[8] Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura H.C. Beck, București, 2008, p. 170.
[9] Tribunalul Județean Brăila, Decizia Penală nr. 244 din 1981.
[10] Tribunalul Județean Mureș, Decizia Penală nr. 698 din 1971.
[11]Curtea de Apel Pitești, Decizia Penală nr. 341 din 1995.
[12] Eliodor Tanislav, Protecția penală a intimității, Editura Semne, 2002, p. 33.
[13] Tribunalul Județean Mureș, Decizia Penală nr. 485 din 1972.
[14] Ioan Muraru op. cit., p. 170.
[15] Disponibil aici.
[16] Disponibil aici.


Marius-Florian Dan

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

8 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.