ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Soarta cererilor de validare a popririi şi a executării silite împotriva terţului poprit după deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului principal
20.04.2016 | Vasile BOZEȘAN


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Prezentul articol cuprinde o analiză sintetică a problematicii privind soarta cererilor de validare a popririi şi a executării silite împotriva terţului poprit după deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitorului principal. Materialul va fi prelucrat, completat şi dezvoltat cu argumente şi cazuistică, în lucrarea Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice. Vol. I, E. Oprina, V. Bozeşan (coord.).

În cazul în care în cursul procedurii execuţionale realizate de către creditor intervine deschiderea procedurii de insolvenţă asupra debitorului se ridică problema dacă popririle, cererile de validare a popririi şi respectiv executarea hotărârii de validare împotriva terţului poprit se sistează sau dimpotrivă pot sau trebuie să continue.

Soarta acestor demersuri execuţionale împotriva terţului poprit se impune a fi clarificată având în vedere dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 privitoare la insolvenţa debitorilor persoane juridice[1].

Potrivit art. 75 alin. (1) prima şi ultima teză din Legea nr. 85/2014 „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.(…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează”.[2]

Pentru a determina dacă intrarea în insolvenţă a debitorului împiedică sau nu continuarea popririi, validării popririi şi, respectiv, a executării silite faţă de terţul poprit trebuie avute în vedere, pe de o parte, specificitatea procedurii insolvenţei şi scopul acesteia, iar, pe de altă parte, consecinţele şi efectele popririi, ale hotărârii de validare şi ale executării silite efectuate asupra terţului poprit.

I. Scopul, specificul şi exigenţele legii insolvenţei

Legea nr. 85/2014 are ca scop „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului” (art. 2), bazându-se pe principii, precum „maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor” şi „asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang”(art. 4 pct. 1 şi 4 ).

În acest scop şi fondat pe principiile enunţate, în condiţiile în care de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, se prevede în mod clar că „Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor” [art. 75 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014].

Legea insolvenţei defineşte “averea debitorului” ca reprezentând “totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de procedură civilă” [art. 5 alin. (1) pct. 5].

Coroborând textele enunţate anterior rezultă că odată cu deschiderea procedurii insolvenţei sunt interzise, în afara acestei proceduri, orice demersuri procedurale şi acte de executare care ar avea cel puţin unul din efectele constând în diminuarea activului patrimonial (averii) al debitorului faţă de care a fost deschisă procedura de insolvenţă, realizarea creanţei unui creditor în afara acestei proceduri sau, respective, favorizarea unuia dintre creditorii debitorului intrat în insolvenţă.

Această concluzie este una esenţială pentru a determina dacă un anumit act sau o anumită procedură paralele procedurii insolvenţei sunt sau nu susceptibile de a contraveni exigenţelor reglementării privitoare la insolvenţă şi respective, dacă se impune sau nu suspendarea/încetarea acestora.

II. Efectele şi consecinţele înfinţării popririi, validării popririi şi executării silite a terţului poprit

Privită în diacronia momentelor desfăşurării sale, executarea silită prin poprire poate ridica problematica raportului dintre această modalitate de executare şi deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul principal. Prin urmare, trebuie decelat între momentele (etapele) în care intervine deschiderea procedurii insolvenţei şi anume (a) după înfiinţarea popririi şi anterior cererii de validare, (b) în cursul soluţionării cererii de validare şi respectiv (c) după validarea definitivă a popririi.

a) Deschierea procedurii insolvenţei după înfiinţarea popririi şi anterior cererii de validare

După înfiinţarea popririi în condiţiile art. 783 C. pr. civ se produce efectul indisponibilizării sumelor şi bunurilor poprite, iar terţul are obligaţia ca în termen de 5 zile de la comunicarea adresei de înfiinţare a popririi să consemneze/să plătească sumele în contul executorului judecătoresc sau, respectiv, direct creditorului, conform distincţiilor prevăzute de art. 787 alin. (1) C. pr. civ.

Intervenirea insolvenţei debitorului, conform Legii nr. 85/2014, în acest interval cuprins între momentul emiterii adresei de înfiinţare a popririi şi fomularea unei cereri de validare, va conduce automat la suspendarea de drept a executării silite în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Concluzia se impune cu necesitate având în vedere faptul că, deşi înfiinţarea popririi are ca efect obligaţia de plată a unei datorii de către terţul poprit direct creditorului popritor/executorului, prin această plată se stinge un element de activ patrimonial al debitorului ceea ce contravine legii insolvenţei. Cu alte cuvinte, creanţa debitorului faţă de terţ se stinge pentru a acoperi în limita acesteia, creanţa creditorului popritor ceea ce echivalează pe de o parte, cu o diminuare a patrimoniului debitorului într-o procedură paralelă insolvenţei, iar pe de altă parte, creditorul popritor îşi satisface (chiar şi în parte ) creanţa sa faţă de debitor intrat în insolvenţă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014.

Aşadar, dacă după emiterea adresei de înfiinţare a popririi se pronunţă hotărârea/încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitorul principal, executorul judecătoresc este obligat să suspende executarea silită (inclusiv modalitatea popririi) până la rămânerea definitivă a hotărârii/încheierii de deschidere. Iar la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii executarea silită suspendată încetează, executorul urmând a pronunţa o încheiere de încetare a executării silite  conform art. 703 şi art. 657 alin. (1) C. pr. civ.

Referitor la sumele deja indisponibilizate se vor avea în vedere dispoziţiile art. 75 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 85/2014 în sensul că acestea, în cazul în care trebuie să intervină încetarea executării silite, vor fi virate de către executor în contul procedurii insolvenţei prevăzut de art. 39 alin. (2) din lege, mai puţin onorariul executorului şi celelalte cheltuieli de executare efectuate. Sumele provenite din executările silite vor fi plătite de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar către creditorii titulari ai cauzei de preferinţă asupra bunurilor adjudecate în termen de 30 de zile, chiar şi în perioada de observaţie.

Debitorul îşi păstrează toate drepturile prevăzute de respectiva procedură de executare silită, astfel cum prevede expres art. 75 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, ceea ce înseamnă că, deşi intervine suspendarea sau încetarea executării silite, debitorului nu i se răpeşte dreptul de a formula contestaţie la executare pentru a se verifica legalitatea actelor de executare efectuate până la momentul supendării (încetării). Raţiunea este firească, având în vedere că până la momentul suspendării (încetării) executării, prin ipoteză au fost indisponibilizate sau chiar valorificate bunuri/sume ce trebuie transferate în contul administratorului/lichidatorului pentru a fi plătite creditorilor, tot astfel cum executorul reţine din sumele respective onorariul său şi alte cheltuieli stabilite în procedura de executare a căror legalitate trebuie verificată de către instanţa de executare.

b) Deschierea procedurii insolvenţei în cursul soluţionării cererii de validare

În cazul în care procedura insolvenţei debitorului este deschisă după sesizarea instanţei de executare cu o cerere de validare a popririi de către creditor, debitor sau executorul judecătoresc, conform art. 790 alin. (1) C. pr. civ., trebuie răspuns la întrebarea dacă poate fi continuată soluţionarea cererii şi pronunţată hotărârea de validare a popririi.

În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 792 alin. (1) C. pr. civ potrivit cu care hotărârea de validare rămasă definitivă are efectul unei cesiuni de creanţă şi constituie titlul executoriu împotriva terţului poprit. Tot astfel, conform art. 790 alin. (8) C. pr. civ. dacă poprirea a fost înfiinţată asupra unor bunuri mobile incorporale datorate debitorului, dar care, la data validării, nu se mai aflau în posesia terţului, prin hotărârea de validare acesta va fi obligat, la plata contravalorii acestor bunuri, caz în care va fi urmărit direct de către executorul judecătoresc.

Aşadar, procedura validării de poprire are ca scop şi se poate finaliza prin pronunţarea unei hotărâri prin care se produce o cesiune a creanţei debitorului faţă de terţ către creditor, operând transferul din patrimoniul debitorului cedent în patrimoniul creditorului popritor cesionar. Creanţa debitorului poprit faţă de terţul poprit reprezintă un element de activ patrimonial care, prin efectul validării, iese din patrimoniul debitorului pentru a intra în cel al creditorului popritor şi pentru a constitui temei al titlui executoriu reprezentat de hotărârea de validare pe baza căreia creditorul popritor poate executa silit direct terţul poprit [art. 792 alin.(3) C. pr. civ.].

Dincolo de diferenţa de opinii asupra caracterului reversibil/ireversibil al cesiunii ori a celor referitoare la situaţia debitorului poprit după validare (care ar urma fie să păstreze calitatea de debitor fie să dobândească simpla calitate a unui garant), validarea popririi, prin toate efectele sale, are ca şi consecinţă diminuarea activului patrimonial al debitorului poprit prin ieşirea din patrimoniul său a elementului activ reprezentat de creanţa acestuia faţă de terţul poprit.

Mai mult, potrivit art. 792 alin. (4) C. pr. civ. „în cazul în care creanţa debitorului poprit este garantată cu ipotecă, după ce hotărârea de validare a devenit definitivă, se va intabula în cartea funciară strămutarea dreptului de ipotecă în favoarea tuturor creditorilor care au obţinut validarea”.

Aşadar, pe de o parte, validarea popririi conduce la diminuarea pasivului debitorului cu elementul de activ reprezentat de creanţa acestuia faţă de terţul poprit, iar, pe de altă parte, se permite prin efectul cesiunii ca, în concret, creditorul urmăritor (popritor) să dobândească o creanţă a debitorului cu toate garanţiile sale a debitorului intrat în insolvenţă [art. 792 alin. (4) C. pr. civ.], creând-se astfel şi o discriminare pozitivă în favoarea creditorului popritor şi în dauna creditorilor din procedura colectivă a insolvenţei.

Aceste două efecte ale validării-diminuarea averii debitorului prin cesiune şi favorizarea unui creditor prin primirea a unui element din activul patrimoniului debitorului cu toate garanţiile ce îl însoţesc-contravin exigenţelor Legii nr. 85/2014 care impune ca valorificarea tuturor creanţelor creditorilor să se realizeze doar în procedura colectivă a insolvenţei prin „asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang”(art. 4 pct. 4 ).

Prin urmare, aceste două efecte împiedică continuarea procedurii de validare (circumscriindu-se unor măsuri de executare asupra averii debitorului) astfel că, odată cu intrarea în insolvenţă a debitorului se impune suspendarea /încetarea întregii executări silite, inclusiv a procedurilor de validare a propririi.

În doctrină, s-a ridicat întrebarea „ce raţiune are suspendarea cererii de validare a popririi atâta timp cât nu admiterea acestei cereri, ci executarea ei efectivă faţă de terţul poprit stinge raportul obligaţional dintre creditor şi debitor?”[3]. Fiind deplin de acord cu precizarea din cuprinsul întrebării că doar la momentul executării efective a hotărârii de validare împotriva terţului poprit se stinge definitiv creanţa creditorului faţă de debitorul poprit–şi antamând astfel problematica mecanismului şi efectelor acestei cesiuni pe care le vom analiza în ultima parte a materialului nostru – apreciem că întrebarea, prin modul în care este formulată, conţine în ea însăşi răspunsul necesar şi anume: admiterea cererii de validare produce efectul ieşirii unui element activ (creanţa faţă de terţ) din patrimoniul debitorului, efect care – împreună cu stingerea datoriei debitorului faţă de creditor – se definitivează prin executarea efectivă a hotărârii de validare. Cu alte cuvinte, procedura validării are ca finalitate  diminuarea patrimoniului debitorului ceea ce contravine reglementării procedurii insolvenţei. Împrejurarea că aceste efecte (transferul creanţei şi stingerea datoriei debitorului faţă de creditorul popritor) sunt doar „condiţionate”, depinzând de efectivitatea executării creanţei faţă de terţul poprit, nu poate conduce la altă concluzie atâta vreme cât însăşi hotărârea de validare creează premisele (prin cesiunea operată) şi deschide contextul (urmărirea terţului poprit) pentru definitivarea acestor efecte de stingere atât a creanţei debitorului faţă de terţ cât şi a creanţei creditorului faţă de debitor. Este contrar efectelor cesiunii şi a finalităţii executării terţului poprit a se susţine că nu ar trebui suspendată validarea pentru motivul că stingerea creanţelor creditorului şi a debitorului nu este una definitivă la momentul validării.

În acest sens, dacă a intervenit deschiderea procedurii de insolvenţă prin încheierea/hotărârea de deschidere, executarea silită se suspendă de drept conform art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2016 executorul judecătoresc trebuind să o constate printr-o încheiere emisă conform art. 657 C. pr. civ., iar dacă hotărârea/încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei a rămas definitivă prin neexercitarea apelului sau respingerea acestuia, executorul va înceta executarea silită conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Instanţa de validare va dispune, la rândul său, fie suspendarea soluţionării cererii de validare în cazul şi pe temeiul suspendării de drept a executării fie va respinge cererea de validare dacă hotărârea de deschidere a insolvenţei a rămas definitivă, iar executarea silită este încetată[4].

În cazul în care prin ipoteză se pronunţă hotărârea de validare, iar în cursul soluţionării apelului formulat de terţ sau debitor intervine deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitor, această cale de atac se suspendă [fără niciun risc având în vedere că doar hotărârea  definitivă produce efectele validării – art. 792 alin. (1) C. pr. civ.] până la rămânerea definitivă a hotărârii/încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei urmând ca după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorului sindic să fie încetată însăşi executarea silită, iar cererile de validare (inclusiv cele din apel) să fie respinse pe acest motiv.

Totodată, în cazul încetării executării se va face aplicarea de către executor a dispoziţiilor art. 75 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, în sensul că toate sumele deja indisponibilizate vor fi virate de către executor în contul procedurii insolvenţei prevăzut de art. 39 alin. (2) din lege, mai puţin onorariul executorului şi celelalte cheltuieli de executare efectuate.

(c) Deschierea procedurii insolvenţei după validarea definitivă a popririi

În condiţiile în care potrivit  art. 792 alin. (1) şi (3) C. pr. civ. hotărârea de validare constituie titlu executoriu pentru creditor împotriva terţului poprit care astfel poate fi executat silit în mod direct, se ridică întrebarea dacă, deschiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitorul iniţial, intervenită după validarea rămasă definitivă, împiedică pe creditor să procedeze la executarea silită împotriva terţului poprit.

La o primă vedere, s-ar putea susţine că din moment ce creditorul are un nou titlu executoriu faţă de terţul poprit, iar prin efectul cesiunii creditorul popritor a devenit titularul creanţei debitorului poprit împotriva terţului poprit, nimic nu împiedică pe creditor să efectueze acte de executare asupra patrimoniului terţului devenit debitorul său. Astfel, s-ar putea considera că demersul execuţional întemeiat pe hotărârea de validare priveşte exclusive patrimoniul terţului poprit şi nicidecum al debitorului poprit intrat, între timp, în insolvenţă.

Totuşi, pentru clarificarea existenţei sau inexistenţei unei legături inconciliabile între executarea hotărârii de validare împotriva terţului poprit şi rigorile procedurii colective a insolvenţei faţă de debitorul iniţial, trebuie avute în vedere şi clarificate aspectele privitoare la mecanismul cesiunii (caracterul său reversibil sau definitiv) creanţei debitorului iniţial în patrimoniul creditorului, situaţia juridică a debitorului poprit după validarea popririi şi, respectiv, soarta creanţei creditorului popritor (datoriei debitorului poprit) între momentul validării şi cel al executării silite a terţului poprit.[5]

Potrivit art. 792 alin. (3) C .pr. civ. „creditorul popritor, în măsura în care creanţa sa nu va putea fi acoperită prin executarea hotărârii de validare, se va putea întoarce cu alte urmăriri silite împotriva debitorului poprit”.

Aşadar, în măsura în care creditorul nu îşi poate acoperi creanţa prin executarea silită a terţului poprit se va putea întoarce pentru realizarea acesteia împotriva debitorului iniţial. În acest context, se ridică, pe de o parte, problema situaţiei juridice a debitorului cedat care păstrează riscul de a fi executat silit în pofida cesiunii creanţei sale în patrimoniul creditorului, iar, pe de altă parte, cea a temeiului ce permite mecanismul “întoarcerii” creditorului împotriva debitorului în caz de eşec al executării faţă de terţul poprit.

În literatura juridică[6], (citându-se, însă, opinia unui alt autor[7] exprimată sub imperiul Codului de procedură din 1865) referitor la cesiunea de creanţă operată prin validarea de poprire, s-a susţinut că “deşi are loc transferul judiciar al creanţei, debitorul poprit este ţinut a garanta (s.a.-V.B.) executarea, rămânând mai departe datornicul creditorului”. Autorul citat mai precizează în acelaşi context că garanţia debitorului poprit operează, în condiţiile art. 1585 C. civ.,doar în ceea ce priveşte existenţa valabilă a creanţei de la momentul cesiunii fără a garanta solvabilitatea terţului poprit.

Ar rezulta astfel, în această opinie[8], că transferul forţat al creanţei din patrimoniul debitorului în patrimoniul creditorului ar fi unul ireversibil/definitiv încă de la momentul validării popririi, iar temeiul întoarcerii creditorului faţă de debitorul iniţial ar fi garanţia ce decurge din cesiunea creanţei.

Nu putem împărtăşi teoria garanţiei debitorului poprit pentru justificarea întoarcerii creditorului împotriva sa întrucât:

†Argumentul legat de calitatea de garant a debitorului poprit a fost preluat dintr-un context în care legiuitorul nu prevedea expres că validarea are efectul unei cesiuni de creanţă şi mai mult nu se prevedea in terminis posibilitatea creditorului de a se întoarce cu noi urmăriri împotriva debitorului iniţial după constatarea insolvabilităţii terţului sau altor imposibilităţi de valorificare a bunurilor acestuia.

†Se ignoră faptul că cesiunea creanţei prin validare este una forţată, produsă împotriva voinţei cedentului (debitorului poprit) astfel că este la fel de forţată ataşarea garanţiei acestui tip de cesiune;

Dispoziţiile art. 1585 C. civ. (în lipsa unei asumări exprese a garanţiei pentru solvabilitatea  debitorului cedat) obligă doar la garanţia pentru existenţa şi valabilitatea creanţei la momentul cesiunii. Însă aceste împrejurări sunt verificate de către însăşi instanţa de validare, potrivit art. 790 alin. (4) C. pr. civ., în sensul că pe baza probelor administrate şi a apărărilor terţului poprit se verfică dacă acesta din urmă “îi datorează sume de bani debitorului”.

Sfera garanţiei debitorului poprit, astfel cum e prevăzută de art. 1585 C.civ. şi invocată de adepţii acestei teorii, nu justifică sub nicio formă “întoarcerea” creditorului popritor împotriva debitorului poprit în cazul unui eşec al executării împotriva debitorului cedat (terţului poprit).

Astfel, autorii susţin – corect, raportat la condiţiile art. 1585 C. civ. – că potrivit acestui text de lege debitorul poprit (cedentul) garantează creditorul (cesionarul) doar pentru existenţa şi valabilitatea creanţei cedate la momentul cesiunii fără a garanta (în lipsa unei stipulaţii exprese, care în contextul validării este, în principiu, dacă nu exclusă, foarte improbabilă) insolvabilitatea terţului poprit (debitorul cedat).

Însă, dincolo de faptul că – aşa cum am arătat anterior – verificarea existenţei creanţei este realizată de către însăşi instanţa de validare, trebuie observat că “întoarcerea” creditorului împotriva debitorului iniţial se produce tocmai în cazul în care “creanţa sa nu va putea fi acoperită prin executarea hotărârii de validare” [art. 792 alin. (3) C. pr. civ.]

Aşadar, această invocată garanţie a debitorului principal limitată doar la existenţa şi valabilitatea creanţei sale nu acoperă tocmai ipoteza avută în vedere de art. 792 alin. (3) C. pr. civ. care permite creditorului să revină cu urmăriri asupra cedentului (debitorul iniţial) când noul debitor (terţul poprit) ar fi unul insolvabil sau patrimoniul său nu ar avea suficiente active urmăribile ori ar exista ale imposibilităţi de executare.

De altfel, cu privire la acest aspect, tocmai autori care susţin calitatea de garant pe care o păstrează debitorul, afirmă in terminis că pentru cazul insolvabilităţii terţului, creditorul  poate urmări debitorul prin alte modalităţi, ceea ce contrazice ideea aceloraşi autori că garanţia decurgând din cesiune priveşte doar existenţa şi valabilitatea creanţei[9].

Prin urmare, garanţia (pentru existenţa valabilă a creanţei) ataşată cesiunii de creanţă invocată de adepţii acestei teorii, nu oferă niciun suport pentru a permite „întoarcerea” creditorului cu noi urmăriri împotriva debitorului cedent în cazul insolvabilităţii terţului poprit sau imposibilităţilor de valorificare a patrimoniului său.

†Un alt argument pentru care este exclusă ideea că „întoarcerea” creditorului cu noi urmăriri împotriva debitorului iniţial se întemeiază pe calitatea de garant a acestuia decurgând din cesiunea (forţată) realizată, rezidă în aceea că potrivit acestei teorii hotărârea de validare, împreună cu cesiunea pe care o implică, constituie faţă de debitorul poprit „cel din urmă act de executare[10] şi are „efect eliberator de plată[11] pentru acesta, a cărui obligaţie faţă de creditor s-ar stinge prin efectul validării.

Dacă s-ar admite teoria garanţiei pentru a justifica „întoarcerea”creditorului împotriva debitorului iniţial şi s-ar accepta efectul eliberator pentru debitor (adică stingerea datoriei sale faţă de creditor) s-ar ajunge ca acesta din urmă să fie „executat silit” de două ori pentru aceeaşi creanţă, cu toate că acesta îşi „plătise” datoria faţă de creditorul popritor tocmai prin cesiunea forţată operată. Cu alte cuvinte, dacă iniţial debitorul popritor avea în patrimoniu un element de activ (creanţa sa faţă de terţ) şi un element pasiv (datoria faţă de creditorul popritor), elemente care se compensează prin cesiunea de creanţă, totuşi, paradoxal, după reluarea urmăririi de către creditor, debitorul iniţial ar urma să mai fie executat silit încă o dată pentru aceeaşi datorie pe care şi-a „achitat-o” prin transferul în patrimoniul creditorului a propriei sale creanţe faţă de terţ.

În ecuaţia teoriei garanţiei se susţine astfel că transferul creanţei debitorului prin cesiune este unul ireversibil şi definitiv, iar debitorul iniţial rămâne doar să garanteze realizarea „efectivă” a noii creanţe dobândite de către creditor prin cesiune, însă se ignoră faptul că, în această paradigmă a cesiunii, astfel cum este configurată prin invocarea temeiului garanţiei, se stinge datoria debitorului faţă de creditor, încât nu mai există temei pentru a acţiona din nou împotriva „garantului” debitor (în lipsa asumării obligaţiei pentru insolvabilitatea terţului cedat). Urmărindu-l din nou pe debitor pentru datoria iniţială s-ar ajunge ca acesta, deşi a pierdut elementul de activ reprezentat de creanţa sa împotriva terţului (pierdere care s-a produs definitiv şi ireversibil prin cesiune) să constate ca patrimoniul său este din nou diminuat cu aceaşi valoare printr-o nouă urmărire.

În opinia noastră, efectele cesiunii de creanţă operate prin validarea popririi sunt doar unele „precare”, „temporare” şi „condiţionate”, nicidecum definitive şi ireversibile.

În primul rând, trebuie precizat că transferul creanţei debitorului în patrimoniul creditorului este unul necesar pentru a oferi eşafodaj titlului executoriu reprezentat de hotărârea de validare şi a permite astfel creditorului să procedeze la executarea silită împotriva terţului poprit.

Însă, această cesiune este doar una „condiţionată” de reuşita şi efectivitatea realizării creanţei creditorului prin executarea obligaţiilor de către terţ sau urmărirea silită a acestuia.

Potrivit art. 792 alin. (2) C. pr. civ. ”După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 787, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită”.

Dacă s-ar accepta teza cesiunii ireversibile şi definitive nu s-ar mai putea justifica posibilitatea oferită creditorului prin dispoziţiile art. 792 alin. (3) C. pr. civ. de a efectua noi urmăriri împotriva debitorului iniţial. Mai mult, aşa cum am arătat, o cesiune ireversibilă şi necondiţionată, ce implică per se o stingere definitivă încă de la validare a datoriei debitorului, nu ar mai permite o nouă executare silită împotriva debitorului atâta vreme cât acesta “a stins definitiv“ cu propria-i creanţă datoria pe care a avut-o faţă de creditor. Iar a susţine că, în regresul său împotriva debitorului poprit, creditorul nu invocă creanţa sa iniţială (stinsă prin cesiune), ci noua creanţă dobândită prin cesiune (a debitorului faţă de terţ) ce nu a putut fi executată împotriva terţului, este de neacceptat întrucât, pe de o parte, cedentul (debitorul poprit) poate fi executat silit pentru o creanţă cedată doar în cazul în care îşi asumă expres răspunderea pentru insolvabilitatea debitorului cedat (conform art. 1585 C. civ. – ceea ce nu se întâmplă în procedura validării), iar, pe de altă parte, în acelaşi context, debitorul ar rămâne deprivat de elementul său de activ patrimonial reprezentat de creanţa sa împotriva terţului care ar fi părăsit definitiv patrimoniul său prin cesiune.

De altfel, înşişi autorii care susţin că prin cesiunea de creanţă debitorul “este eliberat” în privinţa obligaţiei sale iniţiale şi că acesta rămâne un simplu garant pentru cazul neîndestulării creanţei în raport cu terţul poprit, ajung să susţină în contextul efectelor hotărârii de validare că “cesiunea de creanţă produsă prin hotărârea de validare nu presupune stingerea datoriei în mod automat[12].

Prin urmare, apreciem că cesiunea produsă prin validare este doar una “condiţionată” de efectivitatea realizării creanţei prin executarea (silită) obligaţiei de către/asupra terţului poprit, urmând ca în măsura în care creanţa sa nu va putea fi acoperită prin executarea hotărârii de validare, creditorul să se poată întoarce cu alte urmăriri silite împotriva debitorului poprit [art. 792 alin. (3) C. pr. civ].

În acest sens, se poate observa că art. 792 alin. (1) C. pr. civ. prevede că hotărârea de validare are doar „efectul unei cesiuni de creanţă”, ceea ce impune că prevederile privitoare la cesiunea de creanţă nu pot fi aplicate tale quale în acest context, ci doar într-o manieră corespunzătoare, adaptată procedurii de validare, rolul cesiunii forţate fiind doar acela de a oferi suport şi temei noului titlului executoriu constituit în această procedură pentru a se permite urmărirea terţului poprit. Definitivarea cesiunii (transferului) cu efectele sale de stingere a datoriei debitorului iniţial faţă de creditor şi, respectiv, de realizare a creanţei creditorului faţă de debitorul iniţial nu se produce decât la momentul şi în limita executării efective a obligaţiei de către terţ.

Am putea spune că cesiunea (ca transfer al creanţei debitorului în patrimoniul creditorului) operează de îndată, însă sub condiţia rezolutorie a insolvabilităţii terţului poprit sau altor imposibilităţi de valorificare a patrimoniului său, astfel că, pe de o parte, neîndeplinirea condiţiei definitivează ireversibil cesiunea, iar, pe de altă parte, îndeplinirea condiţiei o desfiinţează cu efect retroactiv, reactivând atât creanţa creditorului faţă de debitorul iniţial, cât şi creanţa debitorului faţă de terţul poprit. Cesiunea ar părea astfel că operează sub condiţia rezolutorie a insolvabilităţii terţului, însă efectul său de stingerea a datoriei debitorului faţă de creditor se realizează doar sub condiţia suspensivă a executării obligaţiei de către terţ.

Distincţia dintre aceste două efecte ale cesiunii (transferul creanţei în patrimoniul creditorului şi, respectiv, stingerea datoriei pentru care se cedează creanţa), precum şi distincţia dintre momentele în care aceste efecte se produc sunt reglementate expres de art. 1493 C. civ. – cu denumirea sa marginală „Cesiunea de creanţă în locul executării”-care, în alin. (1) prevede că „Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate”.[13]

Prin urmare, în cazul popririi, creanţa debitorului se cedează forţat, de îndată, prin efectul validării, însă sub condiţie rezolutorie (a insolvabilităţii terţului poprit), iar datoria iniţială a debitorului (pentru care se cedează creanţa sa) se stinge în mod definitiv doar condiţionat (suspensiv) de efectivitatea executării creanţei cedate.

Urmează că, în măsura şi în limitele în care terţul poprit îşi execută obligaţiile sau se realizează efectiv executarea silită împotriva acestuia, se definitivează/consolidază cesiunea şi se stinge ireversibil datoria debitorului poprit faţă de creditorul popritor.  Pentru restul de creanţă nerealizat creditorul poate uza de calea prevăzută de art. 729 alin. (3) C. pr. civ., procedând la noi urmăriri împotriva debitorului prin reactivarea propriei sale creanţe (în limitele în care creanţa a rămas nesatisfăcută).

În aceleaşi limite se produce efectul extinctiv al datoriei terţului poprit faţă de noul său creditor (creditorul popritor) şi respectiv faţă de creditorul său iniţial (debitorul poprit), aşa încât în măsura în care nu se execută creanţa cedată prin urmărirea terţului poprit, se reactivează nu numai creanţa creditorului popritor faţă de debitorul poprit, ci şi vechea creanţă (necesionată definitiv) a debitorului poprit faţă de terţul poprit.

Având în vedere aceste efecte extinctive care se pot produce ulterior validării definitive a popririi – fie prin executarea benevolă de către terţul poprit a obligaţilor sale [art. 792 alin. (2) teza I C. pr. civ.], fie prin executarea silită efectivă a patrimoniului acestuia [art. 792 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ.] – rezultă că deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul principal după rămânerea definitivă a hotărârii de validare impune suspendarea oricărui demers execuţional faţă de terţul poprit tocmai pentru a împiedica definitivarea cesiunii,  pentru a împiedica stingerea definitivă a datoriei debitorului poprit faţă de creditorul popritor şi, respectiv, pentru a împiedica pe acesta din urmă să-şi valorifice în mod efectiv o creanţă faţă de un debitor intrat în insolvenţă.

Încercând o concluzie cu privire la soarta executării silite în cazul în care după validarea popririi intervine deschiderea procedurii insolvenţei asupra debitorului iniţial, precizăm că se impune suspendarea întregii executări silite (atât faţă de debitorul poprit, cât şi faţă de terţul poprit)[14], iar după rămânerea definitivă a hotărârii/încheierii de deschidere se impune încetarea întregii executări silite, atât suspendarea, cât şi încetarea  executării silite fiind dispuse de către executorul judecătoresc prin încheiere [art. 657 alin. (1) C. pr. civ.] în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În măsura şi limitele în care creanţa „cesionată” forţat şi condiţionat nu a fost realizată prin urmărirea terţului, la momentul suspendării/încetării executării se va considera că cesiunea nu s-a definitivat astfel că, pe de o parte, creanţa creditorului popritor se reactivează  în patrimoniul creditorului urmând ca acesta să şi-o realizeze doar în procedura colectivă (alături eventual de restul creanţei sale faţă de debitor ce nu a făcut obiectul popririi), iar pe de altă parte, creanţa debitorului poprit faţă de terţul poprit se reactivează şi rămâne în patrimoniul său constituind un element de activ patrimonial valorificabil de către toţi creditorii debitorului iniţial  exclusiv în procedura colectivă a insolvenţei.

Mai precizăm că suspendarea cererilor de validare operează chiar în cazul în care, după înfiinţarea popririi şi până la soluţionarea cererii de validare, terţul poprit eliberează debitorului sau unei alte persoane sumele de bani ce fac obiectul popririi, tot astfel cum executarea silită împotriva terţului poprit intervine şi în cazul în care instanţa ar fi dispus validarea şi l-ar fi obligat pe terţ – în condiţiile art. 790 alin. (8) C. pr. civ. – la plata contravalorii bunurilor mobile incorporale care la data validării nu se mai aflau în posesia acestuia. Concluzia se impune cu necesitate pentru argumentul constând în faptul că prin executarea silită a terţului poprit se definitivează stingerea datoriei iniţiale a debitorului poprit faţă de creditorul popritor.

În aces sens, nu putem împărtăşi soluţia contrară şi îndeosebi argumentaţia propuse recent în doctrină[15], întrucât se ignoră finalitatea validării şi, îndeosebi, efectele extinctive produse prin executarea terţului asupra înseşi datoriei iniţiale a debitorului poprit faţă de creditorul urmăritor. Datoria debitorului iniţial faţă de creditor se stinge definitiv prin executarea silită efectivă a terţului poprit indiferent că noua creanţă a creditorului împotriva terţului (şi care este temeiul noului său titlu executoriu) are ca obiect fie prestaţia iniţială a terţului faţă de debitor (sume de bani sau alte bunuri mobile incorporale) fie contravaloarea bunurilor mobile incorporale care nu se mai află în posesia terţului [art. 790 alin. (8) C.pr.civ.].

Nici argumentele derivând din eventuala conivenţă a terţului poprit cu debitorul poprit pentru deschiderea procedurii insolvenţei faţă de acesta din urmă – pentru a suspenda soluţionarea cerilor de validare şi, respectiv, pentru a înceta executările faţă de debitorul şi terţul popriţi – nu pot fi împărtăşite întrucât, pe de o parte, terţul poprit este doar debitor al debitorului poprit şi nu poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei faţă de acesta din urmă, iar, pe de altă parte, posibilitatea debitorului poprit de a formula cerere de deschidere a propriei insolvenţei există în toate cazurile şi nu doar în situaţia urmăririi prin poprire. Nu trebuie confundată existenţa unui drept (precum acela al debitorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei sale) cu posibilitatea exercitării abuzive a acestuia. În măsura în care debitorul îndeplineşte condiţiile pentru intrarea sa în insolvenţă – condiţii verificabile de către judecătorul sindic – toate activele sale (inclusiv creanţa sa faţă de terţ) vor fi valorificate în procedura insolvenţei în care toţi creditorii, inclusiv cel urmăritor, îşi vor satisface creanţele în limita activului patrimonial al debitorului.

În concluzie, trebuie reţinut că odată cu deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul principal se suspendă executarea silită desfăşurată împotriva sa (inclusiv modalitatea popririi), cererile de validare a popririi (pentru a împidica ieşirea creanţei din patrimoniul debitorului), precum şi executarea silită împotriva terţului poprit (pentru a împiedica atât defintivarea cesiunii creanţei, cât şi, îndeosebi, stingerea datoriei iniţiale a debitorului poprit faţă de creditorul popritor), urmând ca odată cu rămânerea definitivă a hotărârii/încheierii de deschidere a procedurii insolvenţei, toate demersurile execuţionale să înceteze, iar cererile de validare să fie respinse (întemeiat pe încetarea executării).


[1] Problema urmează a suscita interes şi din perspectiva intrării în vigoare a Legii nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015. Potrivit articolului unic din O.U.G. nr. 61/2015 termenul de intrare în vigoare a Legii nr. 151/2015 se prorogă până la data de 31 decembrie 2016.
[2] Şi în materia insolvenţei persoanei fizice, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 151/2015 prevede că „La data emiterii deciziei de admitere în principiu a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, potrivit art. 14 alin. (1) lit. a) sau art. 19, se suspendă provizoriu, de drept, executările silite începute potrivit averii debitorului. Decizia se comunică de îndată executorului judecătoresc. Dispoziţiile art. 34 se aplică în mod corespunzător”. Potrivit art.34 alin.1 din aceeaşi lege (1) „De la data aprobării planului de rambursare se suspendă de drept toate măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra patrimoniului debitorului”.
[3] M. Ursuţa în Notă aprobativă la I. Lazăr, Validarea popririi în actualul şi viitorul cod de procedură civilă, RRES nr. 3/2012, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 89.
[4] Căile de atac împotriva hotărârii de validare nu se circumscriu situaţilor de excepţie prevăzute de art. 75 alin. (2)  din Legea nr. 85/2014 potrivit cu care „Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi”, întrucât cererile de validare, chiar promovate de către creditor, nu constituie „acţiuni”în sensul art. 75 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014, ci demersuri subsumate procedurii execuţionale prin care se tinde la realizarea creanţei prin acte/proceduri specifice de executare silită.
[5] Precizăm faptul că toată această analiză este circumscrisă exclusiv la limitele creanţei debitorului faţă de terţul poprit, limite în care s-a produs de altfel efectul cesiunii creanţei către creditorul cesionar şi în care acesta din urmă ar putea urmări pe terţ. Nu interesează eventualul excedent de creanţă al creditorului faţă de debitorul iniţial (prin ipoteză creanţa creditorului faţă de debitor fiind mai mare decât creanţa acestuia din urmă faţă de terţ), excedent neacoperit prin cesiunea creanţei debitorului şi care rămâne supus regulilor de executare aplicabile exclusiv raporturilor dintre creditor şi debitorul iniţial.
[6] I. Rebeca, Poprirea în noul cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 142.
[7] T. Pop, Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 260.
[8] Ideea a fost preluată şi de alţi autori pentru a circumscrie limitele acestei garanţii care ar reveni debitorului cedent. A se vedea şi G.Răducan-Noul Cod de procedură civilă.Comentariu pe articole.Vol.II.Art.527-1133 (coord. G.Boroi), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.305 (în acelaşi sens autoarea subliniază că cedentul ar fi ţinut să răspundă doar de existenţa şi valabilitatea creanţei, nu şi de solvabilitatea debitorului cedat).
[9] I.Rebeca-op.cit. Autorul arată că „Instanţa de executare a verificat existenţa raporturilor juridice specifice executării silite dar nu a verificat şi solvabilitatea terţului poprit, mai ales că validarea se dispune şi pentru sume ce urmează a fi plătite în viitor. Aceasta presupune că numic nu-l poate împiedica pe creditor ca, în baza titlului de creanţă, să urmărească valorificarea creanţei împotriva debitorului şi prin alte modalităţi de executare” (p.146). Această susţinere se contrazice cu ceea ce autorul învederează într-un context anterior în sensul că „în lipsa unei obligaţii exprese de garanţie a solvabilităţii terţului poprit, debitorul nu ar putea fi ţinut să răspundă de executarea plăţii în locul terţului, fiindcă prin validarea popririi creanţa sa a ieşit din patrimoniul său fiind atribuită exclusiv creditorului….” (p. 143). Contradicţia se păstrează şi cu privire la o altă opinie a aceluiaşi autor potrivit cu care  „a recunoaşte posibilitatea creditorului poprit ca după hotărârea de validare să poată urmări la alegere presupune a nu recunoaşte efectul hotărârii de act constitutiv de drepturi faţă de terţul poprit, pe care îl obligă în mod direct, şi în acelaşi timp eliberează debitoul de obligaţia de plată” (p.143). Aşadar deşi se consideră că debitorul rămâne după cesiune  un simplu garant doar pentru existenţa şi valabilitatea creanţei totuşi, se susţine că debitorul ar putea fi urmărit şi în cazul în care terţul ar fi insolvabil, ceea ce relevă o contradicţie evidentă şi lasă fără răspuns problema temeiului în care creditorul se întoarce cu noi urmăriri împotriva debitorului în cazul insolvabilităţii terţului.
[10] G.Răducanu, op.cit., p. 305, I. Rebeca, op.cit., p. 142
[11] I.Rebeca, op.cit., p. 143. În pofida acestei susţineri privind efectul eliberator faţă de debitor, autorul precizează în alt context că “cesiunea de creanţă produsă prin hotărârea de validare nu presupune stingerea datoriei în mod automat (p. 146).
[12] I. Rebeca, op.cit., p. 146.
[13] Potrivit alin. (1) al art. 1493 C. civ. regula este, aşadar, aceea că obligaţia iniţială a debitorului cedent se stinge doar la momentul realizării efective a creanţei cedate însă părţile pot deroga de la aceasta, considerând stinsă prestaţia iniţială încă de la momentul cesiunii. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 1493 C. civ. „Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii, dispoziţiile art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială”.
[14] În acord cu opinia exprimată în doctrină, apreciem că pentru executarea hotărârii de validare împotriva terţului poprit nu se impune deschiderea unui nou dosar şi nicio nouă încuviinţare a executării silite întrucât „efectul hotărârii de validare constând numai în schimbarea debitorului în cadrul aceleiaşi proceduri de executare silită deja încuviinţate”, E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită. Volumul I. Teoria generală şi procedurile execuţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 763-764.
[15] S-a suţinut că „Faţă de dispoziţiile art. 790 alin. (8) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care sumele de bani au fost eliberate terţului poprit ulterior înfiinţării popririi, finalitatea cererii de validare constă în atragerea răspunderii exclusive a terţului pentru plata sumelor de bani ce au făcut obiectul popririi”, astfel că „într-un asemenea scenariu, nu există nicio justificare pentru a se dispune suspendarea judecării cererii de validare poprire ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei”, întrucât  validarea şi executarea „nu ar avea cum să aibă consecinţe patrimoniale împotriva debitorului insolvent, răspunderea putând fi atrasă doar împotriva terţului poprit”, A.Talambă, Validare de poprire. Suspendarea soluţionării cererii în cazul insolvenţei debitorului. Dincolo de faptul că se face o confuzie între “sumele de bani” şi “bunurile mobile incorporale” [art. 790 alin. (8) C. pr. civ. nu vizează ipoteza eliberării de către terţ a unor sume de bani după înfiinţarea popririi, pentru că altfel, acesta nu ar putea fi obligat “la plata contravalorii acestor bunuri” cum precizează textul], constatăm că autorul ignoră şi nu clarifică soarta creanţei iniţiale a creditorului faţă de debitorul poprit şi nici pe cea a creanţei debitorului poprit faţă de terţ după momentul în care s-ar reuşi efectiv executarea silită a terţului (pentru ipoteza în care la momentul validării terţul nu ar mai avea posesia bunurilor mobile incorporale ce fac obiectul popririi). Reiterăm că prin executarea silită efectivă a terţului, indiferent de ipoteza vizată, se stinge definitiv datoria iniţială a debitorului poprit (intrat între timp, prin ipoteză, în insolvenţă) faţă de creditorul urmăritor ceea ce contravine exigenţelor procedurii insolvenţei, astfel că se impune suspendarea (încetarea) oricărui demers procedural, oricărei cereri de validare şi executări silite asupra debitorului respectiv sau terţului poprit tocmai pentru a împiedica executarea indirectă asupra averii debitorului şi realizarea creanţei iniţiale a creditorului (prin valorificarea noii creanţe obţinute prin validare).


Jud. Vasile Bozeşan
Tribunalul Teleorman

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate