Dubla dimensiune a expertizei în procesul penal
22 aprilie 2016 | Alexandra-Laura CĂTĂNOAIE
“Expertiza este talismanul pentru descoperirea adevărului în justiție.” (G. Tarde)
Dacă dispoziţiile procesual penale care reglementează expertiza în procesul penal (art. 172 şi următoarele C. proc. pen.) încearcă să o prezinte ca un simplu procedeu probatoriu, pur tehnic, în urma unei analize de ansamblu a cauzelor deduse judecăţii s-a observat frecvența utilizării acesteia ceea ce denotă faptul că expertiza este mai mult decât un instrument de furnizare şi distilare a informaţiilor obţinute. Introducerea tehnicităţii non-juridice în sistemul judiciar are numeroase efecte asupra procesului decizional: nu numai că are aptitudinea de a modifica echilibrul mijloacelor de probă disponibile, dar şi de a influenţa soluţia ce poate fi pronunţată în anumite cauze.
Raportul de expertiză este un “exerciţiu special” analitic, sintetic şi explicativ care răspunde în alt mod la regulile academice stricte. Potrivit dispoziţiilor art. 178 C. proc. pen., raportul este structurat în trei părţi distincte: partea introductivă (în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză), partea expozitivă (în care se arată descrierea operaţiilor de efectuare, metodele, programele şi echipamentele utilizate), apoi în ultima parte are loc o prezentare sintetică a concluziilor prin care expertul răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare şi face orice alte precizări şi constatări în legătură cu acestea. Aceasta diviziune este mai mult decât o matrice funcţională, ea exprimă o eterogenitate a “vocii” expertului. În partea expozitivă se prezintă fluxul narativ al misiunii expertului: observaţii, rapoarte, evaluări, descrierea fizică a oamenilor, locurilor şi obiectelor, fotografii – toate fiind modalităţi menite să restabilească o realitate mai accesibilă magistratului. Modul în care se realizează partea expozitivă presupune confruntarea expertului cu obiectivele la care trebuie să răspundă, confruntare care se realizează cu propriile simţuri, dublată de cunoştinţe teoretice şi experienţa profesională. Limbajul folosit aparţine unui câmp semantic al constatării şi observării, frazele sunt scurte şi simple (“după examinarea atentă a autoturismului s-au identificat urme de zgârieturi”, “urmele plantare erau puţin vizibile”, “mersul a fost şchiopătat” etc.). De exemplu, în cazul unui accident de circulaţie, victima unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă acuză o luxaţie a încheieturii mâinii cauzatoare de o durere semnificativă, însă medicul legist descrie în raportul de expertiză “amplitudinile de mobilizare activă şi pasivă a flexiei, extensiei şi înclinării mâinii se dovedesc strict normale”. Astfel, la constatarea expertului se adaugă şi stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale, în funcţie de care magistratul va stabili încadrarea juridică a faptei dacă sunt întrunite condiţiile legale [art. 196 alin. (1) sau alin. (2) C. p.], în caz contrar, o soluţie de clasare sau achitare, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Acurateţea şi caracterul ştiinţific al rezultatelor expertizei sunt strâns legate de natura acestui procedeu care utilizează cunoştinţe de specialitate (fizică, chimie, biologie, psihologie etc.) pentru a produce concluzii certe, afirmative sau negative, ori de probabilitate care se pot corobora cu alte mijloace de probă şi procedee probatorii şi vor fi avute în vedere în luarea soluţiei. Rezultatele ştiinţelor exacte sunt considerate ab initio dovezi incontestabile (de ex., autopsia medico-legală, expertiza toxicologică, examinarea genetică, etc.), în timp ce rezultatele ştiinţelor umaniste (de exemplu, expertiza psihologică) încă sunt privite cu o anumită precauţie.
De modul în care expertul judiciar îşi îndeplineşte atribuţiile depinde adoptarea unei soluţii legale şi temeinice de către magistrat, dar aceasta deoarece expertiza pe care o efectuează contribuie la aflarea adevărului în cauză, iar nu pentru că expertul judiciar participă la realizarea prerogativelor puterii judecătoreşti.[1] Expertul nu este un profesionist al dreptului, ci un specialist tehnico-ştiinţific care în ciuda legitimităţii non-juridice intervine în mecanismele judiciare (în construirea probatoriului necesar pentru soluţionarea cauzei), la cererea organului de urmărire penală, a instanţei, a părţilor sau a subiecţilor procesuali.
Deşi dispoziţiile art. 173 C. proc. pen. prezintă expertiza ca o “arhitectură verticală” în care organul judiciar dispune efectuarea acestui procedeu, numeşte expertul etc., iar acesta răspunde la solicitări după ce examinează faptele, în realitate “ierarhia rolurilor” poate reprezenta şi o împărţire a sarcinilor. Astfel, între magistrat şi expert trebuie să se creeze o relaţie autentică de încredere şi cooperare şi cei doi trebuie să se sprijine reciproc în demersul urmărit. Neajunsurile relaţiei expertului cu magistratul ar putea conduce la amânarea nejustificată a proceselor, la rezultate slab calitative ale expertizei, la numeroase procese penale îndreptate împotriva expertului de către părţile nemulţumite. Expertul judiciar se poate afla uneori în situaţia de a consulta singur dosarul, el neavând pregătire juridică nu poate desluşi anumite aspecte pentru a răspunde obiectivelor urmărite. Magistratul trebuie să îi permită expertului să ia cunoştinţă de materialul dosarului, pentru că, în caz contrar, se poate întâmpla ca soluţia dată de expert să fie eronată, iar la comunicarea rezultatului expertizei părţilor sau subiecţilor procesuali, acestea să depună şi alte probe care ar contrazice concluziile raportului.[2]
Prin dispoziţiile referitoare la procedura de numire a expertului (art. 173 C. proc. pen.), incompatibilităţi (art. 174 C. proc. pen.), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175 C. proc. pen.) s-a urmărit să se obţină o minimă clarificare a poziţiei expertului în procesul penal (activitatea de expertiză judiciară neavând încă o reglementare unitară, existând numai prevederi dispersate în anumite acte normative: Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală; Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă; O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea experţilor criminalişti aprobată prin Legea nr. 488/2002 şi Legea nr. 156/2011; O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de tehnică judiciară şi extrajudiciară). Independenţa şi imparţialitatea expertului sunt valori menite să asigure calitatea raportului de expertiză pentru ca magistratul să poată stabili adevărul şi pe baza concluziilor acestuia. Pentru asigurarea efectivităţii principiilor egalităţii de arme şi cel al unui proces echitabil s-a asigurat posibilitatea ca la efectuarea expertizei (de către experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate sau de experţi independenţi autorizaţi din ţara sau din străinătate, numiţi de către organul judiciar, în sensul art. 172 alin. 4 C. proc. pen.) să participe experţi independenţi autorizaţi numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali. Este interzisă o legătură directă între experţii oficiali şi părţile/subiecţii procesuali întrucât expertul poate cere lămuriri acestora doar cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare (art. 175 alin. (4) C. proc. pen.). O relaţie directă ar putea conduce la încercări de corupere a expertului judiciar şi s-ar putea naşte suspiciuni cu privire la obiectivitatea concluziilor raportului de expertiză. Mai mult, prevederea dreptului expertului la un onorariu corespunzător naturii şi complexităţii cauzei, cheltuielilor suportate, volumului de muncă şi efortului depus, este menită să asigure imparţialitatea expertului (pentru a face faţă vulnerabilităţilor la care este expus).
În concluzie, expertiza judiciară are o dublă dimensiune: este atât un procedeu raţional care oferă informaţiile tehnico-științifice pentru soluţionarea litigiilor (resursă care alimentează dosarul judiciar), cât şi o reprezentare a realităţii care tinde să determine aplicarea dreptului, iar rezultatul interacţiunii expertului cu magistratul este obţinerea unor informaţii riguroase pentru luarea unei soluţii legale şi temeinice şi legitimarea acţiunii judiciare în ochii justiţiabililor.
[1] Alexandra Șinc, Scurte consideraţii privind statutul de funcţionar public al expertului judiciar.
[2] Disponibil aici.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
