Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Dreptul familiei
DezbateriCărţiProfesionişti
AVRAM LAW
STOICA & Asociatii
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

O privire critică a Protocolului privind alienarea parentală

22.04.2016 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU

1. Preliminar

Exista in Romania un ansamblu de institutii, organizatii non-guvernamentale si profesionisti implicati in procesul de combatere a alienarii parentale.

Directiile de Asistenta Sociala si Protectia Copilului (care functioneaza la nivelul fiecarui judect si sector din Bucuresti) si Serviciile de Autoritate Tutelara (care sunt infiintate in cadrul fiecarei primarii din Romania) sunt principalele institutii publice cu atributii legale (directe sau indirecte) in acest sens.

Psihologii, in special cei specializati in probleme privitoare la minori, avocatii, in special cei specializati in acelasi domeniu, judecatorii care solutioneaza cauze de familie si executorii judecatoresti sunt profesionistii implicati.

In fine, organizatiile non-guvernamentale, de regula, cele care militeaza pentru asa-numitele “drepturi” ale tatalui, sunt puternic implicate in combaterea alienarii parentale, asa cum ar fi si de asteptat, avand in vedere ca tatii sunt parintii, de regula, alienati.

In concret, in Romania exista o singura astfel de organizatie care, in mod constant si cu buna-credinta a urmarit acest scop, si anume Asociatia Romana pentru Custodie Comuna (ARCC), chiar daca activitatea acestora nu este scutita, din punctul nostru de vedere, de orice critica (sa spunem, constructiva).

Iar principala critica care se poate aduce acestei Asociatii este promovarea si semnarea Protocolului privind alienarea parentala (denumirea sa efectiva este “Protocolul care recunoaste alienarea parentala”, insa, cu tot efortul, nu putem sa folosim aceasta denumire; admitem public ca este peste putinta noastra acceptarea faptului ca un protocol ar putea, “el” insusi, sa recunoasca ceva…)

Pentru a intelege contextul general al celor ce urmeaza, trebuie spus ca ARCC este responsabila de foarte multe idei cat se poate de respectabile si extrem de utile, printre care amintim activitatile de lobby pe care le organizeaza in directia promovarii unei practici judiciare unitare in materia raporturilor parentale.

Ceea ce nu este la fel de util este faptul ca ARCC isi doreste o practica unitara care sa serveasca exclusiv scopurilor si aspiratiilor tatilor (ca modalitate indirecta de a servi interesul superior al copiilor), ceea ce este firesc in contextul Asociatiei, dar problematic pentru contextul general al litigiilor de familie.

Ar mai trebui spus si faptul ca ARCC este partial responsabila de anumite modificari legislative recente din acest domeniu, in special de modificarile Legii nr. 272/2004 in sensul stabilirii unor criterii pe care instanta de judecata ar trebui sa le aiba in vedere atunci cand stabileste locuinta copiilor, programul de relatii personale al copiilor cu parintele cu care acestia nu locuiesc, precum si modalitatea de exercitare a autoritatii parintesti.

Ceea ce este mai putin justificat este faptul ca ARCC isi aroga un rol central in procesul de modificare legislativa amintit, rol pe care nu l-a jucat in concret (de altfel, in calitate de profesionisti implicati si permanent interesati de domeniul dreptului familiei, putem spune cu toata sinceritatea ca intregul proces legislativ este atat de putin transparent si atat de putin permeabil ideilor din exteriorul sistemului de legiferare, incat este practic imposibila asumarea vreunui rol central al cuiva cu privire la orice modificare).

Apreciem si energia cu care ARCC se implica in anumite cazuri punctuale, ale unor tati alienati de copiii lor. De altfel, in opinia noastra, in acest tip de activitate ar trebui sa primeze in activitatea unei asociatii de acet tip, spre deosebire de activitatea de modificare a legislatiei, chestiune care, in domeniul dreptului familiei, se realizeaza de prea mult timp in Romania fara niciun fel de baza stiintifica (in sensul de cercetare sociala), doar pe baza unor idei proprii sau importate din legislatia altor tari.

In orice caz, este opinia noastra sincera ca ARCC, cu bune si cu rele, reprezinta o structura valoroasa si care trebuie sa ramana, pe mai departe, o voce activa in peisaj.

Nu in ultimul rand, pentru transparenta totala, credem ca este corect sa punctam faptul ca nu avem niciun fel de interes propriu, particular sau general, nici in functionarea ori in activitatile ARCC  si nici in promovarea sau discreditarea eforturilor de combatere a alienarii parentale realizate in Romania sau oriunde altundeva.

Avem, insa, un interes profesional, legat direct de interesul celor care ne contacteaza sau pur si simplu se informeaza din articolele noastre si pun pret pe opiniile exprimate in legatura cu alienarea parentala de a puncta, in mod cat se poate de obiectiv, ceea ce este necesar a fi punctat.

*

2. Efectele de ordin legal ale Protocolului

Desi, intr-o situatie uzuala, ar fi trebuit sa incepem cu o discutie legata de continutul efectiv al Protocolului, credem ca in cazul de fata ar fi utila discutarea primordiala a efectelor produse prin insasi existenta Protocolului si “acceptarea” acestuia printr-o dispozitie emisa de catre Colegiul Psihologilor din Romania si publicata in Monitorul Oficial.

Nu este asa ca acest Protocol produce efecte legale, din moment ce a fost recunoascut printr-o dispozitie publicata in Monitorul Oficial?

Iar raspunsul, cat se poate de scurt, este ca nu. Protocolul nu produce niciun fel de efect legal direct in domeniul raporturilor parentale. Ca atare, el este cvasi-inutil ca instrument intr-un caz concret de alienare parentala.

Se intampla astfel din mai multe motive, dar cel mai evident este urmatorul:

Pentru a produce efecte juridice, Protocolul ar fi trebuit sa aduca modificari Codului Civil sau Legii nr. 272/2004 ori, in cel mai rau caz, sa se poata aplica normativ in completarea (sau aplicarea) acestor legi.

Nu se intampla astfel din simplul motiv ca prima este o lege organica, iar a doua este o lege ordinara, pentru a caror modificare este necesara o alta lege de acelasi rang juridic.

Similar, pentru ca Protocolul sa se poata aplica in completarea (sau aplicarea) acestor legi, ar fi trebuit sa fie, la randul sau, cel putin o lege ordinara.

Dar, dispozitia Colegiului Psihologilor publicata in Monitorul Oficial prin care se recunoaste acest Protocol reprezinta un act normativ aflat pe ultima treapta, cea mai de jos, a piramidei puterii actelor normative. Altfel spus, chiar si un Ordin de ministru al unui minister din guvern are o putere normativa superioara.

Si, totusi, produce Protocolul vreun efect concret?

Desigur, un prim efect important ar fi bulversarea totala a tuturor parintilor aflati intr-o situatie de alienare parentala, parinti care, in mod inutil si cu anumite costuri, au sperat ca acest Protocol ar putea reprezenta o solutie viabila in cazul lor.

Totusi, alienarea parentala, astfel cum este definita si detaliata prin continutul Protocolului, este acum recunoascuta in Romania ca reprezentand o forma de “abuz psihologic (emotional) sever” .

Ceea ce este perfect in regula, ar putea fi considerat chiar ca un pas inainte in lupta contra fenomenului, o treapta necesar a fi parcursa pentru relizarea unei modificari legislative reale in domeniu, daca, cel putin, alienarea parentala ar fi corect si temeinic explicata si detaliata prin continutul Protocolului.

Din pacate, fata de expectantele produse, continutul Protocolului nu este  temeinic si nu profita direct acelora care ar fi necesitat o rezolvare a problemei. Desi s-a pornit de la o necesitate sociala (probabil) cat se poate de reala, s-a ajuns la formule nepractice si care tind sa ramana intr-o zona sterila, birocratica si fara finalitate concreta.

*

3. De ce consideram continutul Protocolului netemeinic

Pentru a explica de ce acest Protocol nu este nici corect si nici temeinic, trebuie sa precizam faptul ca, in mare masura, continutul reprezinta un amalgam de sugetii si “bune-practici” cristalizate ca atare de catre diverse ONG-uri si psihologi din strainatate (sa spunem, “la nivel international”). Un singur exemplu intre foarte multe care ar putea fi oferite in acest sens este chestiunea “locuintei alternative”.

Faptul ca asa stau lucrurile nu este in mod automat un lucru rau. In Romania, suntem de mult obisnuiti cu “importul” ideilor privitoare la organizarea vietii sociale: inclusiv noul cod civil din 2011 si-a gasit inspiratia in diverse alte coduri si reglementari ale altor tari, mai noi sau mai vechi.

Problema apare atunci cand ideile din care te inspiri sunt neinspirate (nu orice idee “de import” este si valoroasa) si, de asemenea, atunci cand sinteza ideilor din care te inspiri este prost adaptata unor realitati locale.

In cazul alienarii parentale, problema fundamentala este ca acest fenomen este controversat, necristalizat din punct de vedere al unei determinari obiective si stiintifice, precum si nu foarte bineinteles de catre cei care, inclusiv in straintatate, se preocupa de acest subiect – de unde si abundenta de idei neinspirate.

Pentru semnatarii Protocolului, aceste probleme par a fi fost percepute mai degraba ca o oportunitate. Se vorbeste destul de intens si cu multumire despre faptul ca acest Protocol este primul din Romania si chiar unul dintre primele din lume in ceea ce priveste recunoasterea alienarii parentala. Ceea ce este corect, dar ar trebui sa reprezinte si un motiv de ingrijorare/introspectie: de ce, in alte tari, unde fenomenul alienarii parentale este studiat de mult mai mult timp decat in Romania, nu s-a recunoscut nici din punct de vedere medical si nici legal alienarea parentala?

In orice caz, pentru a incepe sa discutam in concret Protocolul, trebuie sa incepem cu semnatarii acestuia: ARCC si Institutul de Psihologie Judiciara.

3.1 Despre ARCC am vorbit deja, ei sunt una dintre partile semnatare si cei care isi aroga meritul de a fi promovat acest Protocol.

In continut, influenta directa a ARCC poate fi usor observata, dar, din pacate, nu pentru cele mai bune motive. In multe pasaje, Protocolul pare a fi mai degraba o lista de nemultumiri punctuale sau obstacole pe care anumiti parinti (posibil si membrii ai asociatiei?) le-au intampinat in anumite situatii concrete:

– Se considera nerespectare a programului de vizita (in sensul de infractiune, conform Protocolului) faptul ca minorul este prezentat la vizita in haine neadecvate vremii de afara si fara bagajul facut (aceasta chestiune reprezinta cel mult o sicana la adresa copilului insusi, nici macar la adresa celuilalt parinte, dar, in niciun caz, nu reprezinta un refuz de respectare a programului si inca si mai putin o infractiune);

– Tot o nerespectare a programului de vizita (cu aceeasi consecinta penala) trebuie sa fie considerat si “refuzul de apreda copilul în baza refuzului copilului de a pleca de la locuinta sa impreuna cu celalalt parinte, in conditiile in care nu exista acuzatii concretizate intr-o plangere penala sau o investigatie a DGASCP la adresa celui din urma” (de unde nu putem sa deducem decat faptul ca parintele presupus alienator poate sa evite consecintele daca il acuza pe celalalt parinte de vreun abuz in privita copilului, chestiune pe care, prin ipoteza, ar fi oricum extrem de fericit sa o faca).

– Se considera alienare schimbarea fara acordul scris al celuilalt parinte a locuintei copilului la mai mult de 3 km departare de locuinta anterioara (de ce nu 2,5 km sau 5 km?! daca se sustine ca o astfel de problema constituie alienare parentala, de ce nu s-a folosit criteriul timp de deplasare, in loc de criteriul distanta?!);

– In cazul schimbarii “abuzive” a locuintei copilului, instantele ar putea sa “inverseze” responsabilitatea preluarii si aducerii copilului cu ocazia programului de vizita (inversata fata de care situatie?! In ce fel o astfel de “inversare” il va prejudicia pe parintele care doreste, cu sau fara succes, alienarea celuilalt?!).

Similar, Potocolul contine o serie de nemultumiri generale pe catre ARCC le-a evocat in timp la adresa hotararilor instantelor de judecata, formulate sub forma unor “recomandari”.

De exemplu:

– instantele ar trebui sa aplice prevederile Legii nr. 272/2004 (nu sunt, oricum, obligate sa o faca?!), in special “algoritmul bine definit” cuprins in cadrul art. 21 al Legii (unde, suprinzator, nu se stabileste niciun astfel de algoritm, ci o serie de criterii punctuale, la care se adauga criteriul oricaror alte elemente pe care instanta le considera relevante in plus fata de cele prevazute punctual, adica, in esenta, absolut orice criteriu considerat relevant);

– Instantele de judecata ar trebui sa stabileasca programe de legaturi personale care sa implice minimum 33% din timp pe care copilul sa il petreaca in grija fiecaruia dintre parinti (de ce 33% si nu 40% sau 50%?!; de asemenea, aplicarea acestei idei ar insemna ca programul de legaturi personale sa fie stabilit matematic – chestiune complet aberanta: atunci cand calculam timpul “total” al copilului, la care ne vom raporta pentru a stabili procentul de 33%, se vor avea in vedere si perioadele de timp in care este la scoala, in care doarme, in care desfasoara vreo activitate extra-scolara, timpul petrecut in tranzit/trafic, perioadele cand este in tabara, etc., etc., sau nu?! In toate aceste perioade, copilul nu petrece punctual timp cu niciunul dintre parinti…).

Cel mai ciudat pasaj de “recomandare” este, insa, urmatorul, pe care il citam exact asa cum este el prevazut in continutul Protocolului:

“Susținem ca programele de tipul un weekend la două săptămâni sunt dăunătoare dezvoltării psiho-emoționale a copilului și trebuie evitate de către instanțe, locuința alternativă fiind soluția optimă pentru dezvoltarea echilibrată și armonioasă a copilului. Apreciem că părintele rezident trebuie să încurajeze și să promoveze legăturile personale permanente ale copilului cu părintele nerezident și cu familia acestuia (frați, bunici, străbunici, verișori, alte rude), inclusiv prin menținerea și includerea acestuia părintelui nerezident în activitățile curente educaționale sau recreative ale copilului. Asigurarea unei perioade optime de creare sau recreare a climatului familial, necesar copilului pentru construirea sentimentului de încredere, in general, precum si de încredere în adult, în special.

Am ales sa il citam exact, pentru ca problemele de frazare  si semantica din acest paragraf sunt un indiciu serios cu privire la seriozitatea redactarii unui Protocol cu o miza asumata atat de importanta.

In ceea ce priveste continutul efectiv, este limpede faptul ca propunerea esentiala este ca instantele de judecata sa stabileasca ceea ce redactorii numesc “locuinta alternativa” a copilului, adica, textual, acea situatie in care copilul locuieste cu ambii parinti, in mod alternativ.

O astfel de idee este, in primul rand, nelegala – conform reglementarii Codului civil, dupa separarea parintilor/sotilor, copilul nu poate avea locuinta decat la unul dintre ei.

Nu este mai putin adevarat faptul ca, prin combinarea stabilirii locuintei unui copil la parintele A cu stabilirea in favoarea parintelui B a unui anumit tip de program de relatii personale se poate ajunge la o solutie care, din punct de vedere al aplicarii practice, este similara propunerii din Protocol, insa, in mod evident, intre “locuinta alternativa” si ceea ce am descris aici exista diferente fundamentale de redactare, scop si legalitate.

In al doilea rand, ideea “locuintei alternative”, prezentate ca fiind “solutia optima pentru dezvoltarea echilibrata si armonioasa a copilului”, precum si ca un inlocuitor eficient al “programului de weekend” este complet falsa.

Ceea ce este sau ar putea fi optim pentru dezvoltarea unui copil real, dintr-o situatie reala, nu se poate predetermina prin raportare la un standard fix. Pentru unii copii optim ar putea fi sa petreaca timp similar cu ambii parinti, in timp ce, pentru alti copii, optim ar fi sa petreaca timp diferentiat.

Am spus acest lucru si in trecut: pentru parinti si pentru instantele de judecata ar trebui sa existe cat mai multa flexibilitate, cat mai multe posibile variante legale de stabilire a raporturilor parentale, astfel incat, intr-un caz concret, cea mai buna solutie sa poata fi gasita si implementata. Ceea ce inseamna ca ar trebui sa fie reglementata si varianta “locuintei alternative”, dar aceasta nu trebuie, in niciun caz, sa fie reglementata ca unica varianta dispoibila, ci ca una dintre variante, aflata pe “picior de egalitate” juridica cu oricare alta varianta.

De altfel, toate problemele prezentate anterior, pe langa faptul ca sunt lipsite de sens, total sau partial, la modul general, sunt de asemenea lipsite de sens intr-un Protocol prin care se doreste combaterea alienarii parentale.

Un astfel de Protocol cu un astfel de obiectiv ar fi trebuit sa se rezume la chestiuni de ordin pur general, explicativ, legate de alienarea parentala, nu sa incerce sa solutioneze pentru viitor situatii similare cu cele pe care le-au intampinat unii parinti in unele cazuri. In aceasta logica, am putea si noi sa adaugam inca 100-150 de articole in Protocol, prin care sa detaliem fiecare situatie punctuala diferita cu care ne-am confruntat in parctica. Ar avea vreo noima o asemenea abordare?!

Similar, un astfel de Protocol nu ar trebui sa incerce educarea civica nici a instantelor de judecata si nici a parintilor implicati. O astfel de abordare nu poate sa produca niciodata efectul dorit de redactori si nu poate, din pacate, sa conduca la reducerea fenomenului alienarii parentala.

~

3.2 Cealalta parte semnatara a Protocolului este Institutul Roman de Psihologie Judiciara. Dintr-un inceput, acest fapt este mai neobisnuit, pentru ca IRPJ este, formal, structura din cadrul Colegiului Psihologilor care se ocupa cu formarea “complementara in domeniul psihologiei judiciare”. Iar Colegiul Psihologilor este, in esenta, structura profesionala a psihologilor din Romania.

Este ca si cum INPPA, structura care se ocupa de formarea continua a avocatilor din cadrul UNBR, ar semna cu un ONG dedicat reformei in justitie un protocol prin care se doreste reglementarea si definirea comportamentului adecvat pe care ar trebui sa il aiba justitiabilii in sala de sedinta si pe parcursul unui litigiu…

Desigur, IRPJ nu mai este, informal vorbind, strict o structura de formare “complemetara”. De exemplu, in mod oarecum neuzual si ca urmare a unui alt protocol de colaborare semnat intre cele doua institutii, Tribunalul Bucuresti dispune realizarea evaluarilor psihologice (in cazurile in care se dispun masuri privitoare la minori, de exemplu) de catre experti psihologi alesi dintr-o lista pusa la dispozitie de catre IRPJ, intr-un mod perfect identic cu modalitatea de numire a altor experti judiciari acreditati de pe listele Ministerului de Justitie.

In orice caz, pentru ca unul dintre semnatari este IRPJ, nu reprezinta niciun fel de surpriza faptul ca multe dintre revederile Protocolului se refera la obligativitatea, necesitatea si utilitatea consultarii unor psihologi in cazuri de alienare parentala. In esenta, apelarea la un psiholog specializat este promovata in cadrul Protocolului ca fiind un pas firesc, daca nu chiar o solutie necesara, pentru combaterea unei situatii de alienare parentala.

Problema este ca, desi psihologul trebuie sa aiba un rol principal in cadrul oricarui efort de combatere a alienarii parentale, rolul efectiv al acestuia poate demara dupa finalizarea sau stoparea propriu-zisa a procesului de alienare parentala.

Cronologic, alienarea parentala debuteaza, isi produce efectele, este stopata, iar trauma cauzata copilului incepe sa fie reperata. Rolul efectiv al psihologului incepe efectiv doar in ultima etapa.

In cadrul Protocolului, se sustine ca si detectarea existentei unui caz de alienare parentala ar trebui realizata prin intermediul unei evaluari psihologice a copilului si a relatiilor dintre parinti si copil.

O astfel de idee nu poate sa fie decat pe placul parintilor alienatori. Nu numai ca realizarea unei astfel de expertize, chiar si in conditii ideale, poate fi indelungatata in timp (Protocolul prevede un termen maxim de 30 de zile pentru finalizare, ceea ce este nefezabil in practica si, oricum, prea indelungat), rezultatul acesteia poate fi incert. In foarte multe dosare instrumentate de noi si in care alienarea parentala parea evidenta, rezultatul evaluarii realizate a fost fie neclar, fie in sensul ca nu ar exista alienare parentala.

Mai mult, evaluarea psihologica nu este nici macar necesara. Instanta de judecata poate determina, fara prea mult loc pentru erori, daca exista sau nu alienare parentala direct din atitudinea procesuala a parintilor, din probele administrate de acestia si, in mod definitoriu, din audierea directa a minorului (in prezenta unui psiholog atunci cand legea o cere sau situatia o impune). Instantele s-ar putea folosi de formulare simple, realizate de psihologi cu experienta in materie, cu multiple intrebari incrucisate, pe care judecatorul le-ar putea adresa copilului si din care ar putea trage chiar fara ajutorul direct al unui psiholog o concluzie legata de existenta sau nu a unui caz de alienare parentala. Se intampla astfel pentru ca, desi parintele alienator poate folosi o multitudine de metode de alienare, efectele asupra comportamentului exteriorizat al oricarui copil vor fi similare, aproape mereu aceleasi.

Desigur, am discutat anterior (in cadrul a doua articole separate) faptul ca audierea copiilor ar trebui sa se desfasoare intr-un alt context decat cel in care se realizeaza in prezent, ca judecatorii ar trebui sa asculte nu numai cuvintele copiilor, ci si insemnatatea acestora. Totusi, principiul se mentine: nu sunt necesare mai multe evaluari psihologice, ci mai multa atentie din partea instantelor – chestiune infinit mai simplu de indeplinit si posibil de implementat imediat.

Ar fi de discutat daca un psiholog ar putea ajuta instanta de judecata in ceea ce priveste eventualele solutii practice pe care ar putea sa le cuprinda in hotarare astfel incat parintele alienator sa fie descurajat in a-si continua comportamentul si relatia copilului cu parintele alienat sa fie cat mai rapid reparata.

Dar, si aici, rolul unui psiholog este incert si nedefinit in Protocol, iar, pe de alta parte, exista solutii mai bune pentru judecator.

De exemplu, in cadrul modelului Cochem, pe parcursul unui litigiu cu minori, este recomandata prezenta unui reprezentant al serviciilor sociale. O astfel de persoana este, in primul rand, un psiholog specializat, dar, in plus, este si o persoana cu o experienta formidabila in astfel de cazuri, in special in ceea ce priveste latura solutiilor propriu-zise.

O alta varianta ar fi si reglementarea unor solutii “standard” de urmat pentru instante in cazuri de alienare parentala.

Aici, Protocolul abunda in “solutii”, numite “masuri compensatorii”: de la notificarea alienatorului si extinderea programului de relatii personale al parintelui alienat (adica masuri, prin ipoteza, absolut inutile intr-un caz de alienare, pentru ca alienatorul nu vrea sa se opreasca, iar copilul nu vrea sa aiba de-a face cu parintele alienat) si pana la stabilirea locuintei copilului la parintele alienat (ceea ce, prin ipoteza, nu poate fi aplicat din moment ce copilul refuza contactul cu parintele respectiv) sau suspendarea exercitiului autoritatii parintesti a parintelui alienator (ceea ce este nu numai nelegal, ci si inutil din moment ce, reiteram, copilul nu doreste, prin ipoteza, sa aiba nimic de-a face cu parintele alienat).

Singura “masura compensatorie” cu un continut relativ adecvat propusa prin Protocol este “adoptarea de sanctiuni utile in speta la adresa parintelui alienator”, cu toate ca, dupa cum se observa, aceasta solutie este o non-solutie din moment ce nu se propune nimic in concret.

Din experienta noastra, intr-adevar, singura varianta reala pentru stoparea unui proces de alienare parentala este descurajarea alienatorului, dar acest lucru nu se poate realiza decat printr-o combinatie de elemente: de la atitudinea parintelui alienat si pana la sanctionarea financiara (este singura metoda de sanctionare care functioneaza in practica) a parintelui alienator.

Se distinge o oarecare influenta a IRPJ in redactarea urmatorului pasaj din Protocol:

“Odata identificat actul de alienare parentala, apreciem ca procedurile ar trebui sa se demareze cu celeritate, judecatorul stabilind de urgenta expertiza psihologica a copilului si a parintilor de către un psiholog cu competenta in expertiza psihologica, abilitat in domeniu. De asemenea, apreciem ca judecatorul va trebui sa stabileasca masurile compensatorii necesare pentru pastrarea integritatii relatiilor afective ale copilului ori adolescentului cu parintele alienat, inclusiv garantarea efectiva a legaturilor personale cu părintele alienat (parintele tinta) sau facilitarea reuniunii reale dintre cei doi, dupa caz.”

De acord cu ideea ca instantele ar trebui sa procedeze cu celeritate in astfel de cazuri, dar ne intrebam care ar putea fi scopul realizarii unei expertize psihologice a copilului si a parintilor ulterior momentului identificarii situatiei de alienare parentala?! Eventual, s-ar impune consilierea psihologica a copilului si a parintilor, dar si aceasta, prin ipoteza, ar trebui sa se desfasoare dupa stoparea alienarii parentale; orice consiliere realizata in plin proces de alienare parentala va fi total ineficienta: un parinte realmente alienator nu poate fi convins din exterior ca procedeaza incorect (el poate fi doar constrans sa se opreasca, asa cum am mai spus), iar copilul nu poate fi determinat, peste vointa parintelui alienator, sa reia legaturile cu parintele alienat.

Daca mai era nevoie, acest pasaj arata nu doar insistenta cu care Protocolul recomanda apelarea la psihologi chiar si atunci cand nu este necesar un astfel de pas, dar denota si o intelegere relativ incompleta (ca sa nu spunem gresita) a dinamicii emotionale de tipul parinte alienator – copil – parinte alienat.

Similar, urmatorul pasaj:

“Apreciem ca pe calea ordonantei presedintiale sau prin incheiere de sedinta, in cazul unui proces aflat pe rol, la cererea parintelui care solicita constatarea alienarii parentale, li se vor asigura copilului si parintelui un minimum de intalniri, care pot fi asistate la nevoie de catre un psiholog cu competenta in expertiza psihologica, indicat de catre instanta, exceptand cazurile in care exista un pericol iminent si evident pentru integritatea fizica sau psihologica a copilului.”

“Pe calea ordonantei presedintiale” si “prin incheiere de sedinta” reprezinta doua ipoteze juridice complet distincte (urmand ca fiecare cititor sa interpreteze dupa cum ii convine). Prima ar insemna ca instanta sa fie investita punctual cu un capat de cerere privitor la asigurarea intanirilor propuse – ceea ce ar fi, in esenta, admisibil, iar a doua ar insemna ca, in cadrul unui proces pe rol, care are alt obiect, instanta sa dispuna prin incheiere asigurarea intalnirilor propuse – ceea ce ar fi inadmisibil procedural.

Apoi, nu este deloc clar la ce se refera exceptia din finalul paragrafului: in aceste cazuri se mai dispune sau nu realizarea intalnirilor propuse ?!

In cele din urma, remarcam faptul ca “minimum de intalniri” poate fi inteles juridic doar ca un soi de program de relatii personale. Daca este asa, care este sensul paragrafului?! Exista deja reglementata posibilitatea parintelui de a solicita si obtine un program de relatii personale, precum si, inclusiv, posibilitatea ca un specialist sa fie prezent cu ocazia acestui program (ca efect al monitorizarii programului de relatii personale pe care o poate dispune si aplica Directia de Asistenta Sociala si Protectia Copilului).

In fine, Protocolul include si acest pasaj, spunem noi, absolut inedit:

„Dupa pronuntarea hotararii de divort, partile consimt sa sustina necesitatea ca parintii sa se intalneasca cu expertul psiholog, ambii parinti urmand sa primeasca un training / consiliere psihologica primara privind relationarea cu copilul minor pe viitor, avand in vedere opiniile de specialitate si observatiile din cursul expertizei psihologice. (minicurs particularizat super intensiv de parenting).”

Dupa o lectura atenta, intelegem din acest pasaj faptul ca parintii consimt ca ei insisi sa se intalneasca cu un expert psiholog pentru un “minicurs particularizat super intensiv de parenting”. Lasand la o parte faptul ca “minicursul particularizat etc.,” nu reprezinta nimic in concret, fiind doar o forma fara fond, cum ar putea parintii sa consimta ceva ca efect al Protocolului?! Este pur non-sens juridic.

Mai mult, ideea de baza a paragrafului, cu privire la care intuim ca ar fi aceea de a-i incuraja pe parinti sa accepte educatie parentala specializata dupa divort, in vederea evitarii unor posibile situatii de alienare parentala viitoare, este nefezabila, daca nu chiar efectiv neserioasa. Un parinte nu devine alienator din greseala sau pentru ca nu are un nivel suficient de ridicat de educatie parentala, ci pentru ca isi propune distrugerea relatiei copilului cu celalalt parinte. Asa fiind, nu exista nicio metoda practica de consiliere a unui asemenea parinte, el nu poate fi convins din exterior ca procedeaza gresit.

Pe de alta parte, ar fi incorect sa fie “dadaciti” din start si parintii de buna credinta; dupa cum am mai spus intr-un articol anterior, cu privire la acesti parinti, o astfel de masura ar fi o ingerinta nejustificata din partea statului in exercitiul autoritatii parintesti.

*

4. Scurte concluzii preliminare

Am vazut deja ca Protocolul reprezinta un amalgam de idei “importate” mai mult sau mai putin inspirate, solutii ineficiente sau inaplicabile, dupa parerea noastra, atat in ceea ce priveste prevenirea, cat si combaterea alienarii parentale, precum si un accent grav pus pe necesitatea implicarii psihologilor in cazurile de acest tip, toate acestea “impachetate” intr-un document fara valoare juridica directa.

Desi speram sincer ca ne inselam, consideram ca toate acestea echivaleaza cu o senzationala sansa ratata.

Gandirea ARCC in promovarea unui astfel de tip de protocol a fost si este corecta. Unul din pasii importanti care trebuie realizat in vederea combaterii oricarui fenomen este determinarea conceptului insusi, a caracteristicilor sale, a efectelor pe care le produce.

Insa, nimic din toate acestea nu este temeinic realizat.

Mai mult, chiar inainte de realizarea acestui pas, are fi fost normal sa existe o baza stiintifica care sa explice necesitatea combaterii fenomenului. Am spus si noi ca alienarea parentala exista si se manifesta din ce in ce mai des in Romania, dar nu ar fi fost firesc sa existe o confirmare generala, sociologica, a acestui punct de vedere? Simpul fapt ca ARCC citeaza cazurile unor parinti aflati in astfel de situatii nu este deloc relevant, sens in care unul din eforturile asteptate din partea unui astfel de ONG, asemanator eforturilor pe care ONG-uri similare le fac in strainatate, ar fi fost exact acesta: realizarea unui studiu comprehensiv legat alienarea parentala in societatea romaneasca.

Urmatorul pas logic dupa determinarea fenomentului ar fi fost demararea unui proces prin care cele mai bune solutii de prevenire si combatere sa fie gasite, chestiune care, din start, ar fi presupus un amplu dialog cu toti profesionistii implicati.

In schimb, Protocolul omite acest pas, pseudo-solutiile gasite potrivite de redactori fiind direct introduse in documentul prin care se determina fenomenul.

In fine, un ultim pas ar fi fost reglementarea efectiva a fenomenului si a solutiilor de prevenire si combatere, evident, printr-un document cu forta normativa reala.

In schimb, ceea ce redactorii Protocolului au ales sa faca a fost sa ofere, poate doar din naivitate, simpla aparenta a unei forte normative care, in concret, nu exista. Procedand astfel, se genereaza expectante false pentru cei realmente interesati de problema alienarii parentale si, ca o consecinta imediata a realizarii faptului ca expectantele sunt false, dezinteres in ceea ce priveste aceasta problema. Toate acestea nu sunt simple supozitii, sunt chestiuni pe care le-am observat in atitudinea clientilor nostri, precum si in abodarea instantelor de judecata.

Ca atare, este probabil ca acest Protocol sa nu reprezinte un pas inainte, ci un obstacol major in calea gestionarii fenomenului, ceea ce ar fi realmente tragic.

Credem ca intreaga discutie privitoare la alienarea parentala ar trebui reasezata, ca si cum acest Protocol nu ar exista, pentru ca nu vedem nicio varianta practica de corectare “din mers” a erorilor majore cuprinse in continutul acestuia. Dar, o astfel de corectare s-ar putea dovedi extrem de greu de realizat in practica pentru ca, in mod evident, Protocolul exista si este, nu-i asa?… recunoscut chiar printr-o dispozitie publicata in Monitorul Oficial.

*

5. Observatii pozitive in legatura cu continutul Protocolului

In final, trebuie sa mentionam faptul ca protocolul nu este complet criticabil. In ciuda amplelor discutii anterioare, exista cateva chestiuni pozitive in continutul acestuia.

De exemplu, definirea alienarii parentale este, in linii generale, precisa (chiar daca impartirea definitiei in doua articole distincte, 1 si 2, este mai greu de inteles). Desigur, este vorba despre o definitie care difera din multe puncte de vedere de varianta rezultata din practica pe care am oferit-o noi, insa, reiteram, nu exista si nici nu ar fi bine sa existe un punct de vedere unitar in ceea ce priveste acest domeniu, cel putin pana la cristalizarea finala a conceptului de alienarea parentala.

De asemenea, suntem perfect de acord ca “practica de alienare parentală încalcă dreptul fundamental al copilului ori adolescentului de a avea o viață de familie sănătoasă, deteriorează relațiile afective cu părintele sau cu alți membri ai familiei și constituie o forma de abuz emoţional grav asupra copilului ori adolescentului, prin încălcarea drepturilor aferente exercitării autorității părintești sau a celor privitoare la tutelă sau custodie”. Probabil, acest paragraf este chiar prea scurt, pentru ca alienarea parentala face mult mai mult decat sa incalce drepturile copilului si sa deterioreze relatia acestuia cu parintii; alienarea parentala poate avea drept efect traumatizarea definitiva si ireparabila a copilului, cu consecinta imposibilitatii acestuia de a se dezvolta normal si de a deveni un adult implinit in societate.

Nu in ultimul rand, suntem in principiu de acord cu faptul ca orice program de relatii personale ar trebui stabilit in asa fel incat, raportat la interesul superior concret al copilului, sa ofere posibilitatea parintelui cu care copilul nu locuieste sa petreaca cat mai mult timp alaturi de acesta.

*

6. In loc de concluzii finale

Nu vom inceta sa spunem faptul ca alienarea parentala reprezinta o forma de violenta cel putin la fel de grava precum este si violenta fizica.

De aceea, este important ca aceste situatii sa nu se produca, iar atunci cand se produc, sa fie gasite variante de stopare imediata, precum si de reparare a raului cauzat.

Nimic din toate acestea nu va fi posibil daca eforturile celor implicati nu vor deveni metodice, obiective si eficiente.

Avocat Diana-Iulia Olac
Avocat Tudor Becheanu


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “O privire critică a Protocolului privind alienarea parentală”

  1. Darius MARCU spune:

    Ar trebui facută o analiza a problemei „expertizei psihologice judiciare”.
    Se vehiculeză tot felul de concepte, noțiuni nereglementate legal.
    Temeiul expertizei este art 330-340 C.pr.civ, care nu se limitează doar la expertiza tehnică sau contabilă. Problema este lipsa unei legislații speciale referitoare la expertiza psihologică, asa cum există in cazul expertizei tehnice și contabile, OG. 2/2000, respectiv OG 65/1994. Art 15-23 din OG 2/2000 se aplică și expertizei contabile, putand fi aplicabile și expertizei psihologice, fiind norme generale de procedură.

    Nefiind reglementată prin legi speciale, consider ca este abuziv și nelegal ca niste persoane, fie chiar specialiști in domeniu, să se autoproclame „experți psihologi judiciari”, cât timp nu există o definiție reglementată legal a acestei profesii.
    Nu e normal nici ca un ONG sa se autoproclame „Institut de psihologie judiciară”, pentru a-și da un „ștaif” academic, fără criterii legale de evaluare academică sau pe zona perfecționării profesionale.
    Nici „Tabloul experților judiciari”, denumire ce vrea să dea senzația de oficialitate a acelor absolvenți ai cursurilor IPJ, (care ar costa vreo 2000 euro) nu face decat să inducă în eroare cetățenii.
    E penibil că instanțele iau în serios acel tablou.
    Ideea că IPJ are un monopol și competența exclusivă în evaluarea asa-zisilor „experti psihologi judiciari” nu are nici un temei legal. O asemenea instituție în acest domeniu ar trebui infiintată prin act normativ.

    Este o adevarată „modă” în a inventa tot felul de institute de pregatire și perfecționare profesională, care nu se supun acreditării nici pe legislația educației, nici pe cea a formării profesionale. Am mai gasit pe net si un Institut de cercetare și dezvoltare psihologică, tot un ONG. În fiecare profesie există un institut, care, unicul, deține știința supremă în domeniu.

    Intr-adevăr, ar trebui reglementată special și expertiza psihologică, fiind importantă în dosarele ce țin de dreptul familiei. Dacă în cazul contabililor, Ordinul nr. 199/2010 pentru aprobarea Nomenclatorului specializarilor expertizei tehnice judiciare prevede nu mai puțin de 9! specializări pe diverse domenii contabile, la fel de bine se poate reglementa și specializarea psihologilor, nu toți psihologii având specializare pe autoritate părintescă/ alienare.

    În concluzie, se vorbeste despre ceva ce nu există reglementat legal, dar care este tratat ca și cum ar fi ceva oficial, nu o invenție privată. Lacuna reglementării speciale nu dă dreptul nimanui să o suplinescă după bunul plac, păcălind ignoranții.
    Faptul că unii psihologi, mai șmecheri, își arogă asemena titulatură pentru a atrage clienți, pentru a-și asigura de lucru, este imoral, ilegal.

    • Maria VAIDA spune:

      In fapt, IPJ este, cum bine ati spus, un ONG a carui conducere este asigurata de aceiasi persoana care face parte si din conducerea Colegiului Psihologilor. Astfel, functionarea IPJ, cursurile de formare, creditele etc sunt aprobate de catre aceiasi persoana, care ulterior devine furnizor. Conflictul de interese este unul de domeniul evidentei. Celor care urmeaza cursurile acestui ONG li se promite, in contra unei sume de 2000 de euro, o calitate nerecunoscuta de lege. Pentru ca „mirajul” titulaturii de expert sa fie mentinut, instantele primesc, la solicitare, o lista scurta cu nume de „experti” din Tablou, exclusiv absolventi ai IPJ, desi toti psihologii clinicieni autonomi au dreptul de a efectua evaluari. Chiar si in conditiile furnizarii catre instante a unor liste cu psihologi, exclusiv absolventi ai acestui ONG, lista e una scurta, fiind inca odata periata de de eminenta cenusie a IPJ-ului. O componenta, deloc subtila, a inselaciunii pare din ce in ce mai vizibila, in conditiile in care IPJ-ul promite o calificare profesionala nerecunoscuta de lege. In fapt, IPJ-ul a aparut ca urmare a livrarii catre public a problemelor din viata personala a insusi directorului acestuia. Scopul Institutului pare a fi mai curand o vendeta personala, o rezolvare a unei probleme din viata personala, impletita cu un indiscutabil beneficiu material.Pe de alta parte, atat pretinsa calitate de expert, cat si mult trambitata alienare parentala vin manusa pe dorinta de rezolvare a modalitatii de exercitare a autoritatii parintesti si a programului de legaturi personale a instantelor. Astfel, un „expert” afirma ca in speta este vorba despre alienare parentala, ceea ce scuteste instanta de o cercetare judecatoreasca atenta si profunda, iar responsabilitatea dezlegarii pricinii ramane in sarcina „expertului”. Se va „fabrica” o reteta de program de legaturi personale/domiciliu/autoritate si pentru aceste cazuri si se va dispune apelul in urmatoarea cauza. La randul sau, „expertul” spre a da satisfactie celui care l-a pus pe lista scurta, va afirma sus si tare ca minorul este alienat, conform celor propovaduite de conducatorul suprem. IPJ-ul insa, are cel putin teoretic, si „experti” in expertize ce tin de zona penala. Se pare insa ca nimanui nu i se pare curios cum de conducerea institutului este interesata exclusiv de dreptul familiei si cum cei specializati in expertiza din materia penala nu sunt niciodata promovati. Oare psihologii, in virtutea profesiei lor, nu observa interesul strict personal, punctul de vedere profund biased si politica absolut discriminatorie a conducerii IPJ? Dar instantele? Nu are nimeni nicio problema cu motivarea unor decizii si pe punctul de vedere al unor „experti” nerecunoscuti?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Oana Ispas


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan