Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Considerații teoretice și aspecte practice privind acordul de recunoaștere a vinovăției 
25.04.2016 | Marian DRILEA, Alexandra ZERNOVEAN

Secţiuni: Drept penal, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Cadrul legal
1. Titlul IV – Proceduri speciale, Capitolul I
2. Art. 478 si urm. din Codul de procedura penală
3. Proceduri similare cu instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt reglementate în legislaţia altor ţări europene (Germania, Franţa, Belgia, Grecia)

Acordul de recunoaștere a vinovăției, instituţie nouă în dreptul procesual penal român, contribuie  la nevoia de  soluţionare cu celeritate a procesului penal, având ca scop principal  eficientizarea actului de justiţie prin eliminarea unor proceduri greoaie şi inutile pentru stabilirea adevărului judiciar.

Acordul de recunoaștere a vinovăției, reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, particulară, de soluţionare a cauzei penale, derogatorie de la judecată, potrivit dreptului comun, şi care se situează înaintea momentului procesual al fazei de judecată, care la rândul ei are o formă simplificată şi particulară, deoarece procurorul sesizează potrivit art. 483 alin. (1), instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală, iar instanţa pronunţă una din soluţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. a), b) Cod procedură penală.

Voinţa legiuitorului este rezultatul introducerii în legislaţia națională a ideii de justiție negociată, alături de aplicarea procedurii recunoașterii vinovăţiei în faza de judecată, deoarece încurajează inculpaţii să încheie acordul în faza de urmărire penală, în condiţiile în care  beneficiază de o reducere similară a limitelor de pedeapsă.

Conform expunerii de motive a Noului Cod de procedură penală, prin introducerea acestei proceduri speciale s-au urmărit reducerea duratei de judecată a cauzei, simplificarea activității din faza de urmărire penală și economisirea resurselor băneşti şi umane în cadrul procedurilor judiciare. Legiuitorul român s-a inspirat, în principal, din sistemul de drept penal francez şi german.

De la momentul reglementării instituției în procedura noastră penală şi până în prezent, au fost înregistrate o serie de  probleme de interpretare care au condus la aplicarea neunitară în soluţiile adoptate, şi în acest context, vom analiza o parte din soluţiile dispuse.

Una dintre condițiile încheierii acordului este ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. pen.

Noțiunea de ”pedeapsă prevăzută de lege” este reglementată în cuprinsul art. 187 Codul penal.: “Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

Față de condiția impusă de art. 480 alin. (1) Codul de procedură penală, rezultă că nu se pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției cu privire la infracțiuni sancționate prin lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea al cărei maxim special depășește 7 ani (ex. în cazul infracțiunilor de omor, trafic de persoane, trafic de minori, luare de mită).

Altă condiție a acordului de recunoaştere a vinovăţiei este stabilită în cuprinsul art. 480 alin. (2) Cod procedură penală unde se prevede că: “ din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului“.

Deşi la prima vedere standardul de probă stabilit de către legiuitor în ceea ce priveşte admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţarea unei soluţii de condamnare este diferit faţă de procedura comună, în realitate, în ambele cazuri este vorba despre constatarea dincolo de orice îndoială rezonabilă a existenţei faptei, întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii şi săvârşirea acesteia de către inculpat.

Analiza coroborată a prevederilor art. 103 alin. (2) C. proc. pen. cu art. 396 alin. (2)-(4) C. proc. pen. impune dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă pentru a se putea dispune condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, precum şi amânarea aplicării pedepsei.

Dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi ale art. 480-482 C. proc. pen. stabilesc regulile aplicabile în ipoteza admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, fiind folosită sintgma ”în condiţiile art. 480-482 C. proc. pen., care stabilesc un standard de probă mai scăzut, menţionându-se că este necesar ca ”din probele administrate să rezulte suficiente date cu privire la existenţa faptei şi cu privire la vinovăţia inculpatului ”aplicabil însă doar în ceea ce priveşte momentul procesual al încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Chiar dacă în procedura de judecată desfăşurată în baza actului de sesizare atipic poziţia exprimată de Ministerului Public care susţine acuzaţia, prezintă un caracter conflictual şi contradictoriu formal faţă de procedura de drept comun, totuşi nu ne aflăm în situaţia existenţei unui standard diferit de probă, deoarece soluţiile ce vor fi dispuse ulterior admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt cele prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) C. proc. pen., astfel cum reiese din prevederile art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, reţinem faptul că este necesară existenţa unor ”date suficiente” în vederea încheierii acordului, însă în mod indispensabil se impune stabilirea existenţei faptei, a întrunirii elementelor constitutive ale acesteia, precum şi săvârşirea ei de către inculpat ”dincolo de orice îndoială rezonabilă”, în vederea admiterii acordului şi dispunerii unei soluţii de condamnare, amânare a aplicării pedepsei ori renunţare la aplicarea pedepsei.

De asemenea, în conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, trebuie să se regăsească “declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală”, potrivit art. 482 lit. g) C. proc. pen.

În privinţa existenţei şi acceptării care trebuie să vizeze încadrarea juridică dată faptei prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, se impun câteva precizări.

Încadrarea juridică de la momentul declarației de recunoaștere, poate fi diferită faţă de cea stabilită iniţial prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, în urma unei schimbări de încadrare juridică potrivit art. 311 alin. (1)-(3) C. proc. pen.

De asemenea, în situaţia extinderii acţiunii penale atunci când se  constată fapte noi, inculpatul trebuie să accepte încadrarea juridică finală, stabilită prin ordonanţa de extindere a acţiunii penale, dacă recunoaşte comiterea tuturor faptelor şi acceptă încadrarea juridică a tuturor faptelor inclusiv a celor pentru care s-a extins acţiunea penală.

În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte, inculpatul va accepta încadrarea juridică stabilită, după caz, fie prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, fie prin ordonanţa de extindere a acţiunii penale. Distincţia este esenţială, deoarece în raport de încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, raportat la momentul recunoașterii, urmează să fie apreciată şi condiția privitoare la limitele de pedeapsă.

A se considera că încheierea acordului este strict legată de faptele şi încadrarea reţinute în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ar genera, pe de o parte, menţinerea în mod conştient a unei situaţii contrare realităţii, cu încălcarea principiului legalităţii, iar pe de altă parte, renunţarea la circumstanţe cu influenţă asupra limitelor de pedeapsă între care se determină, în concret, consecinţele pe care inculpatul le suportă ca urmare a săvârşirii infracțiunii (spre exemplu, omisiunea reţinerii stării de recidivă sau omisiunea de a clarifica dacă fapta a fost săvârşită în formă tentată sau consumată)[1].

O problemă ivită frecvent în practică, legat de consecinţele încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, o constituie declarația de recunoaștere dată de inculpat din perspectiva faptului dacă aceasta este revocabilă sau nu.

Considerăm corectă soluţia potrivit căreia, consimţământul valabil exprimat de inculpat în faţa procurorului la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei are un caracter irevocabil, câtă vreme acesta nu este afectat de vreun viciu de consimţământ.

Dacă se admite caracterul retractabil al consimţământului inculpatului care a încheiat cu procurorul un acord valabil de recunoaştere a vinovăţiei, ar însemna să se accepte întârzieri nejustificate în soluţionarea cauzelor penale şi prin aceasta ineficienţa unei proceduri legale menite să scurteze durata proceselor, ceea ce vine în contradicţie cu expunerea de motive arătată anterior şi avută în vedere la adoptarea Noului  Cod de procedură penală, deoarece prin introducerea acestei proceduri speciale s-au urmărit reducerea duratei de judecată a cauzei şi simplificarea activității din faza de urmărire penală.

La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul este obligatoriu asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu, iar manifestarea de voinţă a inculpatului este exprimată în cunoştinţă de cauză şi dacă nu a fost afectată de vreun viciu de consimţământ nu poate fi retractată.

Împrejurarea invocată de inculpat şi reţinută de prima instanţă, potrivit căreia inculpatul ar fi fost în necunoştinţă de cauză la exprimarea consimţământului în faţa procurorului, neştiind şi nefiind informat asupra posibilităţii pe care o avea, de a se împăca cu partea civilă, nu îndeplineşte cerinţele erorii ca viciu de consimţământ.

Odată cu aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, apoi a calităţii de inculpat, a fost informat în mod complet şi în prezenţa unui avocat asupra cauzei şi naturii acuzaţiei. Cu acest prilej, el a luat cunoştinţă de încadrarea juridică dată faptei, ştiind astfel că a fost reţinută ca fiind mai favorabilă noua lege penală care prevede că împăcarea în cazul infracţiunii de înşelăciune înlătură răspunderea penală. Textul art. 244 alin. (3) C. pen. este unul accesibil şi previzibil, astfel încât inculpatul nu poate să opună că la data încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu a cunoscut conţinutul acestui text, cu atât mai mult cu cât pe durata urmăririi penale inculpatul a fost asistat de către un avocat, beneficiind astfel de sprijinul în înţelegerea legii din partea unui profesionist al dreptului. (Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia penală nr. 258 A/2015, portal.just.ro)

Instanţa, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. a pronunţat o soluţie de admitere a acordului, potrivit art. 485 alin. (1) C. pr. pen., consimţământul valabil exprimat de inculpat în faţa procurorului la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei având un caracter irevocabil, câtă vreme acesta nu este afectat de vreun viciu de consimţământ.

Prin sentinţa penală nr. 131/20 februarie 2015, Judecătoria Târgu Mureş, în baza art. 485 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală, a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Cutea de Apel Târgu Mureş şi inculpatul F. V. B., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prev. şi ped. de disp. art. 244 alin. (1) Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) şi art. 5 Cod penal, ce a facut obiectul cauzei penale nr. 261/P/2014 şi a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că la termenul de judecată din data de 17 februarie 2015, inculpatul F. V. B., fiind prezent în stare de deţinere în altă cauză, a confirmat că a semnat personal acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în prezenta unui apărător, dar că nu doreşte să şi-l însuşească, pentru că nu a înţeles exact despre ce este vorba şi a crezut că se mai poate împăca cu persoana vătămată în instanţă. De asemenea, a arătat că renunţă la cererea de conexare a prezentei cauze la cauza penală având obiect similar, înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că nu poate consfinţi printr-o hotărâre judecătorescă un acord de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat, câtă vreme cel din urmă nu îşi exprimă consimţământul în acest sens şi în faţa instanţei, invocând un viciu de consimţământ, respectiv eroarea cu privire la posibilitatea de a interveni împăcarea cu persoana vătămată.

Având în vedere că procedura prev. de art. 478 şi urm. Cod procedură penală este nou introdusă în sistemul procesual penal românesc, doctrina a promovat opinia potrivit căreia inculpatul îşi poate retrage consimţământul exprimat în faza de urmărire penală pentru încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Cum inculpatul trebuie să îşi manifeste inclusiv în faţa instanţei voinţa de a încheia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, se poate concluziona că acesta este momentul până la care inculpatul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă exprimată în faţa procurorului.

Instanţa de fond a considerat că de altfel, necesitatea confirmării de către inculpat a încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi în faţa unei instanţe este o garanţie a respectării dreptului acestuia la un proces echitabil, sub toate aspectele sale, drept consfinţit de art. 6 din Conveţia E.D.O.

Pe de altă parte, judecătorul nu poate ratifica prin hotărâre acordul de voinţă al celor două părţi implicate, în condiţiile în care este contestat modul valabil de exprimare al acestuia, astfel cum se întâmplă în cazul de faţă. Iar datorită specificului acestei proceduri, a apreciat că nu se pot administra probe pentru a dovedi temeinicia susţinerilor inculpatului, în sensul că s-a aflat sau nu în eroare în momentul în care a semnat acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

În considerentele instanţei de apel, s-a constatat că, potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., instanţa de judecată poate să respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei în două ipoteze:

– dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480-482 C. pr. pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului. Cercetarea îndeplinirii acestor condiţii implică inevitabil şi verificarea ab initio din partea instanţei a existenţei vreunui viciu de consimţământ în privinţa inculpatului la momentul încheierii acordului. În acest context, în acord cu judecătoria, a subliniat că obligaţia ascultării inculpatului în prim grad în procedura prevăzută de art. 484 C. pr. pen. nu este una pur formală şi lipsită de orice finalitate, ci are rolul de a garanta echitatea procedurilor şi de a da posibilitatea instanţei să analizeze în mod complet dacă manifestarea de voinţă a inculpatului a fost sau nu afectată de eroare, dol, violenţă sau leziune. Dacă, însă, manifestarea de voinţă a inculpatului a fost una valabil exprimată la data încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii, instanţa nu poate să respingă acordul pentru simplul motiv că inculpatul s-a răzgândit după semnarea acordului şi l-a denunţat unilateral. A admite caracterul retractabil al consimţământului inculpatului care a încheiat cu procurorul un acord valabil de recunoaştere a vinovăţiei ar însemna să se accepte întârzieri nejustificate în soluţionarea a pricinilor şi prin aceasta  ineficienţa unei proceduri legale menite să scurteze durata proceselor, ceea ce vine în contradicţie cu termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor.

– dacă instanţa apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

În  cauză analizată, niciuna dintre cele două ipoteze nu a fost incidentă. Astfel:

a) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei s-a încheiat pentru o infracţiune de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., săvârşită în condiţiile recidivei postexecutorii, prev. de art. 41 alin. (1) cu referire la art. 43 alin. 5 C. pen., pedeapsa prevăzută în textul de incriminare fiind sub 7 ani închisoare;

b) Din declaraţiile inculpatului, ale părţii civile, depoziţia martorului S. G. şi extrasul de cont din data de 8 aprilie 2013 eliberat de Banca Comercială Română S.A. rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală există, a fost săvârşită de inculpatul F. V. B. şi constituie infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) C. pen. cu reţinerea art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (5) şi art. 5 C. pen.

În doctrină a fost exprimată şi opinia contrară în sensul  că, cel puțin până la soluționarea acordului de către prima instanță, trebuie să se recunoască inculpatului dreptul de a-și retracta recunoașterea din cursul urmăririi penale. S-a subliniat că, este greu de imaginat cum ar putea instanța să pronunțe o soluție de condamnare în temeiul unui acord asupra căruia inculpatul a revenit și nu-l mai recunoaște, în urma unei proceduri lipsită de contradictorialitate și nemijlocire, fără readministrarea probelor din cursul urmăririi penale și fără dezbateri.[2]

În susţinerea acestui punct de vedere, s-a mai adăugat că în practică se poate întâmpla ca, ulterior sesizării instanței prin acord, să se descopere elemente de atenuare a răspunderii penale, care nu erau cunoscute de procuror la momentul încheierii acordului sau pe care inculpatul nu le putea dovedi la acel moment şi care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi determinat refuzul inculpatului de a purta negocierile sau de a recunoaşte fapta sub încadrarea dată de Ministerul Public. Spre exemplu, se descoperă că un martor cunoaște informații ce contribuie la dovedirea provocării (ceea ce ar atrage reducerea cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă). Imposibilitatea retractării recunoaşterii ar avea drept consecință, în concret, obligarea inculpatului de a accepta o înrăutăţire a situaţiei sale în cadrul unei proceduri pe care a ales să o urmeze tocmai pentru a beneficia de un tratament mai blând în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare a acesteia.

În acelaşi timp, considerăm alături de opinia majoritară exprimată în doctrină, că procurorul nu poate reveni asupra deciziei de a sesiza instanţa de judecată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei după ce s-a parcurs procedura specială şi nu poate să retragă acordul încheiat cu inculpatul.

Avizele procurorului ierarhic superior și efectele acestora.

În cuprinsul art. 478 alin. (2) şi (4) C. proc. pen. se prevede că, în cadrul procedurii speciale, sunt necesare două avize ale procurorului ierarhic superior, pentru validitatea acordului de recunoaştere a vinovăţiei:

– un aviz prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior – care stabileşte în concret limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei , şi

– un aviz al procurorului ierarhic superior, ulterior încheierii acordului – care stabileşte efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul verificării  componentelor de legalitatea şi temeinicie ale actului de dispoziţie al procurorului care a încheiat acordul.

Deși titulari ai acordului potrivit art. 478 alin. (1) C. pr. pen, sunt procurorul şi inculpatul, în această procedură specială, procurorul care  instrumentează cauza este obligat să solicite şi să respecte avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior prin care se fixează limitele încheierii acordului. Avizul prealabil trebuie obţinut înainte de iniţierea procedurii şi de declanşarea procedurii de negociere, astfel că în mod concret emiterea şi obligativitatea existenţei avizului, îi conferă  procurorului ierarhic superior calitatea de veritabil titular al iniţierii acordului .

Faţă de aceste considerente, în privinţa dispoziţiei care stabileşte obligativitatea emiterii avizului prealabil şi scris al procurorului ierarhic, apreciem că norma legală este de natură să afecteze în conţinutul său funcţia de titular al acordului pe care o are procurorul de caz, iar avizul care stabileşte efectele acordului, se suprapune atributului dat judecătorului fondului cauzei şi contravine principiului separării funcţiilor judiciare, deoarece verificarea legalităţii şi temeiniciei acordului efectuată şi de procurorul ierarhic superior care alături de procurorul de caz exercită funcţia de acuzare, nu trebuie să fie exercitată niciodată de acelaşi organ judiciar.

În îndeplinirea funcţiei de verificare a legalităţii acordului, instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, poate respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, iar dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 şi 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

Se constată că atât sancţinea respingerii acordului, cât şi sesizarea în vederea acoperirii omisiunilor, nu cuprind nicio referire la lipsa celor două avize reglementate în cuprinsul art. 478 alin. (2) şi (4) C. proc. pen., astfel că în mod just se pune în discuţie  sancţiunea aplicabilă în cazul încălcărilor dispoziţiilor legale privitor la existenţa avizelor emise de procurorul ierarhic superior.

În ceea ce priveşte sancţiunea ce intervine în cazul lipsei unuia sau a ambelor avize ale procurorului ierarhic superior, prevăzute în art. 478 din C. proc. pen., din interpretarea dispoziţiilor art. 484 alin. (1) C. proc. pen. art. 485 alin. (1), lit. b) C. proc. pen rezultă indubitabil că instanţa  nu poate respinge acordul decât dacă constată că  acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii, dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 482 şi 483, ori dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, nu şi a celor menţionate în art. 478 C. proc. pen.

În această situaţie, instanţa sesizată cu judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate constata nelegala sa sesizare, deoarece nu sunt aplicabile dispoziţiile ce reglementează procedura desfăşurată în camera preliminară, nu poate să dispună sesizarea conducătorului parchetului care a emis acordul pentru acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi nici nu poate respinge acordul, întrucât nu are temei legal de a examina îndeplinirea condiţiilor cu privire la existenţa celor două avize obligatorii.

În doctrina de specialitate a fost propusă soluţia infirmării acordului de către procurorul ierarhic superior, prin aplicarea dispoziţiilor art. 304 C. proc. pen., atunci când consideră motivat că acordul încheiat cu inculpatul nu este dat cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiat, sau invocarea sancţiunii nulităţii relative în condiţiile art. 282 alin. (4) lit. b) C. proc. pen.[3]

În ceea ce priveşte lipsa avizului ulterior, a fost exprimată şi opinia potrivit căreia  sunt aplicabile dispoziţiile art. 484 alin. (1) C. proc pen., instanţa urmând a dispune acoperirea omisiunii, sens în care va sesiza conducătorul parchetului care a emis acordul[4]. Această soluţie, în opinia noastră, este greşită deoarece acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii, întrucât avizul nu este inclus printre menţiunile obligatorii din cuprinsul conţinutului acordului potrivit prev. art. 482 C. proc. pen., iar această lacună de reglementare trebuie îndreptată printr-o intervenţie legislativă.

Negocierea dintre procuror și inculpat priveşte: felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.

În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei, s-a pus în discuţie posibilitatea ca procurorul, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile privind reducerea limitelor de pedeapsă potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală – a fost sesizată cu următoarea întrebare prealabilă: „Poate procurorul în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină în încadrarea juridică data faptei inculpatului şi disp. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru săvârşirea infracţiunii săvârşită?”

Prin Decizia ÎCCJ nr. 25 din 17 noiembrie 2014, în Dosarul nr. 27/1/2014/HP/P (Publicată în Monitorul Oficial nr. 935 din 22.12.2014), Curtea s-a pronunţat în sensul că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină disp. art. 396 alin. 10 C. pr. pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Conform Art. 396 alin. (10) “Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime”.

Pentru a dispune cu privire la inaplicabilitatea reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute la art. 396 alin. (10) în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu procurorul, Curtea a făcut o analiză comparativă detaliată a celor două proceduri simplificate care se întemeiază pe recunoaşterea faptelor, respectiv: “Acordul de recunoaştere a vinovăţiei” şi “Recunoaşterea învinuirii”.

În analiza sa, Curtea a constatat că modul de redactare a dispoziţiilor legale şi regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a “Acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, aceasta fiind posibilă numai în cazul recunoaşterii învinuirii.

Cele două proceduri sunt diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale:

– Recunoaşterea învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II – “Judecata în primă instanţă”.

– Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat “Proceduri speciale”.

Prin urmare,

–  “Recunoaşterea învinuirii” intervine în faza judecăţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.

–  “Acordul de recunoaştere a vinovăţiei” constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă “convenţie de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un “element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale. În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.

O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.

Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.

Mai mult, Curtea a considerat că  în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă.

– Conform deciziei Curţii, de lege ferenda procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Inedit la această decizie este faptul că Înalta Curte a inclus o construcţie teoretică în care demonstrează că, de lege ferenda, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Analizând argumentele care susţin opinia că în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul poate reţine dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţa diminuării corespunzătoare a limitelor de pedeapsă aplicabile pentru infracţiunea săvârşită, “Înalta Curte constată că acestea pot fi avute în vedere doar din perspectiva unei abordări teoretice de lege ferenda, fără să influenţeze însă soluţia de lege lata, care nu poate fi decât în sensul că nu este permisă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei”.

De asemenea, “de lege ferenda, se consideră judicioasă soluţia propusă în sensul ca efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei şi la întocmirea acordului de vinovăţie, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăşi 7 ani”. În acelaşi timp, s-ar da satisfacţie şi dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: “Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

În argumentarea acestei soluţii, Curtea concluzionează că “de lege ferenda, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conţinute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple)”.

În privinţa formei de executare a pedepsei, în practica instanţelor de judecată, s-a considerat că nu există un acord valabil încheiat, dacă nu este menţionată forma de executare a pedepsei amenzii, fiind stabilite doar numărul zilelor de amenda și cuantumul unei zile de amenda.

Prin sp. 413 de 22.10.2014, Judecătoria Târgovişte în baza art. 485 alin. (1) lit. b) Cod proc. pen. a respins acordul de recunoaștere  a vinovăției  încheiat între procuror și inculpatul F. I pentru infracţiunea prevazută de art. 335 alin. (1) Cod penal şi a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

S-a reținut în esență prin actul de sesizare a instanței că în data de  19.01.2014, inculpatul a condus autovehiculul marca Range Rover, fără a poseda permis de conducere. Totodată s-a precizat că situația de fapt anterior expusă a fost stabilită în urma analizei coroborate a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: procesul verbal de constatare, declarațiile suspectului/inculpatului F. I., declarația martorului I. I. D., adresa verificare baza națională a deținătorilor de premise, cazierul judiciar;

Potrivit prevederilor art. 479 Cod pr. pen. obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției constă  în recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă  în mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare.

Examinând actele dosarului, instanța a constatat că la dosarul cauzei  inculpatul a solicitat, prin avocatul său, încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, stabilirea unei amenzi în cuantum de 40 de lei/zi și ca modalitate de executare renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării acesteia.

Este de observat faptul ca cererea a fost semnată doar de avocat şi că, deşi prevederile art. 482 Cod pr. pen. stabilesc ca acordul trebuie sa conțină declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și accepta încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, acesta nu a fost semnat de inculpat, care a solicitat în şedinţa publică din 22.10.2014 sa-l citească şi să-l semneze, învederând că nu l-a studiat până la data sedinței de judecată.

Examinând conținutul acordului, instanța constată totodată că acesta nu cuprinde forma de executare a pedepsei amenzii, fiind stabilite doar numărul zilelor de amendă și cuantumul unei zile de amendă.

Faptul că inculpatul şi procurorul nu au ajuns la un acord cu privire la forma de executare a pedepsei rezultă deci atât din conţinutul actului înaintat de procuror, dar şi din faptul că, în concluziile pe fondul cauzei, avocatul inculpatului a solicitat renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării acesteia, soluție care nu a fost prevazută în mod expres în acord. Este astfel evident faptul că între procuror și inculpat nu s-a încheiat un acord care să conțină toate mențiunile prevăzute de textele de lege citate și ca, deși acordul trebuia să conțină în mod explicit modalitatea de executare a pedepsei amenzii, aceasta mențiune nu a fost făcută.

Instanţa a constatat astfel că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi că, în lipsa tuturor mențiunilor prevăzute de lege, nu poate aprecia dacă soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord este jusitificată în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

O altă chestiune care a generat controverse în material acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este legată de posibilitatea instanței de judecată de a pune în discuţie din oficiu, schimbarea încadrării juridice dată faptei prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale și înscrisă în acord.

Schimbarea încadrării juridice s-ar putea impune datorită insuficienței probatoriului raportat la starea factuală. În situația în care prin acord s-a reținut circumstanța atenuantă a provocării ori o altă circumstanță atenuantă judiciară, iar instanța apreciază că nu sunt suficiente date care să justifice reținerea acestor circumstanțe, se va dispune schimbarea încadrării juridice sau respingerea acordului?

Prin sentința penală nr. 124 din data de 22 septembrie, Judecătoria Oravița a fost sesizată cu  acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oravița cu inculpatul P. M. cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de ”loviri sau alte violențe” prev. de art. 193 alin. (2) C. pen.

S-a reținut în esență prin actul de sesizare a instanței că în noaptea de 04.05.2015, în jurul orei 23:30, inculpatul P. M., în fața imobilului nr. 19 din Cîrșa Roșie, în urma unor discuții neprincipiale și pe fondul consumului de alcool i-a aplicat persoanei vătămate V. E. mai multe lovituri cu toporul și un briceag, pentru care a avut nevoie de 15 zile îngrijiri medicale.

Totodată s-a precizat că din probele și mijloacele de probă administrate în cauză rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. În ceea ce privesc circumstanțele săvârșirii faptei și motivele care au determinat amânarea aplicării pedepsei se reține că acesta a lovit persoana vătămată pe fondul consumului de alcool și al unor discuții neprincipiale și datorită faptului că inculpatului i-au fost aplicate 3 palme peste față de către persoana vătămată.

Analizând acordul de recunoaștere a vinovăției înaintat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Oravita, instanța constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 C. proc. pen. în sensul că aspectele reținute drept circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, nu sunt probate. Astfel, niciunul dintre martorii ascultați în dosarul de urmărire penală nu face vreo declarație în sensul ca inculpatul ar fi fost lovit în 3 rânduri cu palmă peste față de către partea vătămată, așa cum se reține de către procuror.

Reținând că, potrivit disp. art. 480 C. proc. pen. acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, față de împrejurarea ca niciunul dintre martorii ascultați în dosarul de urmărire penală nu face vreo declarație în sensul că inculpatul ar fi fost lovit în 3 rânduri cu palma peste față de către partea vătămată, așa cum se reține de către procuror drept circumstanță atenuantă în favoarea inculpatului, instanța, în baza dispozițiilor art 485 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge acordul de recunoaștere a vinovăției. În baza art. 485 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, privind pe inculpatul P. M., privind infracțiunea de lovire și alte violențe, prev. de art. 193 alin. (2) C. pen. și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, a completării probatoriului în sensul administrării de probe în ceea ce privește existența circumstanței atenuante a provocării circumstanța reținută, neîntemeiat, față de probele administrate în cauza, în favoarea inculpatului.

De asemenea, schimbarea încadrării juridice s-ar putea impune datorită calificării diferite dată stării factuale în raport cu norma de incriminare, fără a interveni o schimbare în starea factuală. Astfel că, deși starea de fapt reținută prin acord rămâne neschimbată, instanța apreciază că infracțiunea nu este una de vătămare corporală, ci o tentative la infracțiunea de omor. În această situație, dincolo de problema privitoare la schimbarea încadrării juridice, se pune întrebarea dacă în legătură cu limita de pedeapsă determinată de noua încadrare (care ar putea fi mai mare de 7 ani) mai sunt întrunite condițiile pentru încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției.

În toate ipotezele în care se analizează incidența dispozițiilor care impune analiza schimbării încadrării juridice, considerăm că instanţa nu poate dispune schimbarea încadrării juridice dată faptelor, astfel că, ori de câte ori va constata că încadrarea reţinută în acord este greşită sau necorespunzătoare, va trebui să dispună respingerea acordului, deoarece schimbarea încadrării juridice are consecințe asupra situaţiei inculpatului, și pentru că în procedura specială nu se pot administra probe în faţa instanţei. Dacă s-ar admite schimbarea încadrării juridice la instanța de fond în procedura acordului, s-ar încălca drepturile inculpatului, care a acceptat o altă încadrare juridică a faptei  pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Analizând acordul, instanța poate dispune admiterea lui și pronunţă o soluţie de condamnare a inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.

În cazul în care instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor date de inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă, confirmată şi prin declaraţia separată a apărătorului că acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat rezultă din înţelegerea lor confidenţială anticipată, instanţa acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia.

Conform art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., atunci când admite acordul, instanța nu poate crea inculpatului o situație mai grea decât cea din acord. Judecătorul este ținut numai în limită maximă a pedepsei de soluția la care au ajuns procurorul și inculpatul în ceea ce privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma ei de executare, întrucât poate dispune o soluție mai blândă pentru infractor.

În practica instanţelor de judecată, s-a mai ridicat problema soluției ce trebuie pronunțată atunci când instanța constată că sunt suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului, dar a intervenit între timp o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale. Spre exemplu, dacă, după sesizarea instanței prin acord, a intervenit împăcarea părţilor. Instanța trebuie să respingă acordul și să trimită dosarul la procuror sau trebuie să-l admită și să dispună încetarea procesului penal?

Prin sentința penală nr. 758/2015, Judecătoria Aiud în baza art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a respins acordul de recunoaștere a vinovăției privind infracțiunea de abuz de încredere prev. de art. 238 alin. (1) C. pen. și a trimis dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Prin acordul de recunoaștere s-a reținut în esență că, în cursul lunii februarie sau martie 2014, persoana vătămată B. B. S., a încredințat inculpatului V. A. L., telefonul său marca I-Phone, ca acesta să i-l vândă pentru suma de 600 lei.

Fiind de acord cu această propunere, inculpatul a luat telefonul de la persoana vătămată și a doua zi a reușit să-l vândă unei persoane rămase neidentificate, pentru exact suma convenită cu persoana vătămată, în cuantum de 600 lei. Cu toate acestea, inculpatul nu numai că nu a remis suma astfel obținută în executarea mandatului convenit cu persoana vătămată, dar și-a însușit-o pe nedrept, cheltuind-o la poker mecanic, în întregime, imediat după ce a primit-o, chiar lăudându-se în cazinou că a vândut telefonul, de față fiind și martorul A. B. C., apoi a informat-o pe persoana vătămată că a fost înșelat în A. I., pierzând și telefonul și banii – aspect nereal, care evidențiază intenția directă a inculpatului de a comite fapta.

În ședința publică din data de 08.05.2015, persoana vătămată B. B. L. a învederat că își retrage plângerea prealabilă formulată împotriva inculpatului V. A. L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz de încredere și a arătat că nu mai are nicio pretenție de la acesta.

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală, instanța va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și va trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Față de dispozițiile legale antemenționate, va respinge acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între inculpat și procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Aiud, ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată în fața instanței de judecată și va dispune trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud în vederea continuării urmăririi penale față de intervenția acestei cauze de încetare a procesului penal în fața instanței, apreciind că această soluție nu poate fi adoptată de către instanță potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. pen., prin care se arată că instanța se poate pronunța asupra acordului numai prin admiterea sau respingerea acestuia și trimiterea la procuror pentru ca acesta să soluționeze cauza.

Sentința dată asupra acordului de recunoaștere a vinovăției este supusă apelului. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. pen., titulari ai apelului sunt procurorul și inculpatul.

Soluționând apelul, instanța poate dispune:

a) respingerea apelulului ca tardiv, inadmisibil ori nefondat, și menţinerea sentinței [ 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen.];

b) admiterea apelului și:

– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţarea unei noi hotărâri, procedându-se potrivit art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător [art. 488 alin. (4) lit. b) C. proc. pen.];

– desfiinţarea sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 C. proc. pen. [art. 488 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.].

Soluția prevăzută de art. 488 alin. (4) lit. b) se coroborează cu dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora împotriva sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia. Față de aceste reglementări, constatăm că numai procurorul poate ataca această sentință, atunci când prima instanță a admis acordul și a dispus o soluție mai ușoară pentru inculpate, deoarece inculpatul nu ar avea niciun interes să atace o  hotărâre, care îi este mai favorabilă.

În această ipoteză, instanța de apel procedează la reindividualizarea pedepsei sau a formei sale de executare, putând pronunța o soluție mai aspră pentru inculpat, deoarece este exercitat apelul de către procuror, dar pedeapsa dispusă în acest context,  nu poate fi însă mai grea decât cea la care s-a ajuns inițial prin acord, întrucât dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător. Practic, instanța de apel are următoarele posibilități: fie aplică soluția la care s-a ajuns prin acord; fie aplică o altă soluție decât cea la care s-a ajuns prin acord, mai aspră decât cea din sentință, dar în niciun caz mai grea decât cea din acord.

O altă problemă controversată din practica judiciară, vizează posibilitatea procurorului de a lua în considerare, la încheierea acordului, pentru stabilirea pedepsei principale, circumstanțele atenuante sau agravante legale.

În practica judiciară au existat două opinii: una în sensul că reținerea unor astfel de circumstanțe se poate face doar de către judecător, și cea de a doua, în sensul că procurorul trebuie să le aibă în vedere la încheierea acordului.

Opinia majoritară, a impus soluția potrivit căreia, pedeapsa cu privire la care procurorul și inculpatul ajung la un acord trebuie să aibă în vedere nu doar minimul și maximul special prevăzut de lege, ci și cauzele prevăzute de lege care pot avea ca efect mărirea sau micșorarea acesteia, cu excepția celei prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

O astfel de concluzie este îndreptățită de limitele intervenției judecătorului asupra cuantumului pedepsei, acesta neputând să îi creeze inculpatului o situație mai puțin favorabilă decât aceea convenită prin acord.

Dacă, însă, este vorba despre circumstanțe atenuante judiciare, a căror reținere nu este obligatorie, ori despre circumstanțe agravante, în cazul cărora aplicarea unui spor este facultativă, negocierea dintre inculpat și procuror trebuie să aibă în vedere o pedeapsă între limitele speciale nereduse ori nemajorate, după caz.

Un aspect mai puţin analizat de doctrină, dar foarte important, este acela al exercitării dreptului inculpatului la tăcere şi a privilegiului contra autoincriminării cu prilejul audierii sale în cursul urmăririi, respectiv cu prilejul ascultării sale de către judecător în derularea procedurii în faţa instanţei de judecată.

Potrivit prevederilor art. 83 lit. a) C. proc. pen., în cursul procesului penal, inculpatul are dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.

În conformitate cu dispoziţiile art. 484 alin. (2) C. proc. pen. în faţa instanţei de judecată este reglementată o procedură necontradictorie, în şedinţă publică, ce presupune ascultarea obligatorie a inculpatului şi avocatului acestuia.

În primul rând, constatăm că în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, este obligatorie audierea inculpatului.

Cu toate că aparent, pentru a da eficienţă deplină recunoaşterii vinovăţiei  s-ar impune înlăturarea implicită a dreptului la tăcere, apreciem că este opţiunea exclusivă a acuzatului de a renunţa la acest drept, iar refuzul său de a da o declaraţie nu afectează în niciun fel posibilitatea de a încheia un acord valid de recunoaştere a vinovăţiei. Exercitarea dreptului la tăcere, şi implicit renunţarea la această garanţie procedurală, trebuie să fie expresia unei manifestări de voinţă libere, neviciate şi conştiente a acuzatului.

În acest sens, CEDO în cauza Alexandr Zaichenko contra Rusiei, a statuat că: “o renunţare la un drept garantat de Convenţie – în măsura în care este permisă, nu trebuie să fie contrară vreunui interes public important, trebuie să fie stabilită de o anumită manieră neechivocă şi trebuie să fie însoţită de un minim de garanţii proporţionale cu importanţa renunţării. Mai mult, înainte de a se reţine că un acuzat a renunţat, în mod implicit, prin comportamentul său, la un drept important recunoscut de art. 6, trebuie demonstrate că acesta ar fi putut prevedea, în mod rezonabil, care sunt consecinţele comportamentului său.”

Dreptul la tăcere şi la neautoincriminare are ca principal obiectiv eliminarea abuzului din partea organelor judiciare şi protejarea acuzatului de eventualele abuzuri.

Considerăm că aceste garanţii pentru acuzat îi conferă opţiunea de a nu da declaraţii chiar dacă îşi recunoaşte vinovăţia, pentru că titularul acestui drept nu poate fi obligat în nici o împrejurare să renunţe la dreptul la tăcere. În schimb, privilegiul împotriva autoincriminării nu mai este disponibil unui acuzat care îşi recunoaşte vinovăţia, pentru că exprimă libertatea sa de opţiune de a coopera cu organele statului şi presupune implicit renunţarea la exercitarea acestui pivilegiu, iar recunoaşterea vinovăţiei este consecinţa nemijlocită a manifestării   sale de voinţă, în sensul de a produce probe care să confirme vinovăţia sa dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În privinţa ascultării obligatorii a inculpatului în conformitate cu prevederile art.484 alin. (2) Cod procedură penală, considerăm că ascultarea acestuia de către judecător, se circumscrie unor formalităţi stricte, şi se va limita doar la validarea situaţiei de fapt stabilită de procuror, şi la verificarea exprimării unui consimţământ valid al acuzatului la încheierea acordului nefiind posibile alte clarificări suplimentare sau conexe.

Dispoziţiile cuprinse în codul de procedură penală, oferă în prezent suficiente garanții procedurale, instituind obligarea organelor judiciare, în diferite faze ale procesului penal, înainte de prima ascultare sau de luare a măsurilor preventive, de a avertiza suspectul ori inculpatul cu privire la dreptul la tăcere.

Încălcarea acestei obligații atrage sancţiunea nulităţii relative, în condițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen., deoarece se aduce  o vătămare drepturilor suspectului sau inculpatului care nu poate fi înlăturată altfel, nulitate care, privind actul prin care a fost administrată  proba, atrage excluderea probei astfel obținută, conform art. 102 alin. (2) C. proc. pen.

În sensul concluziilor cu privire la incidenţa şi efectele aplicării dreptului la tăcere şi exercitarea privilegiului împotriva autoincriminării, menţionăm poziţia exprimată la CEDO, secţia IV, prin hotărârea Heaney şi McGuinness contra Irlanda, 21 decembrie 2000, 34720/97.

Art. 6 din Convenţie, garantează oricărei persoane dreptul de a nu se autoincrimina, indiferent de situaţia în care intervine o astfel de obligaţie.

În speţă, s-a reţinut că cei doi reclamanţi au fost arestaţi sub acuzaţia de comiterea unor acte de terorism. După ce li s-a comunicat că au dreptul de a păstra tăcerea, ofiţerii de poliţie le-au cerut, în baza art. 52 din legea din 1939 privind infracţiunile contra statului, să furnizeze detalii asupra locului în care se aflau la momentul la care s-au comis infracţiunile în cauză. Reclamanţii au refuzat să răspundă la aceste întrebări şi, din cauza refuzului de a oferi informaţii privind locul în care se aflau la momentul faptelor, au fost condamnaţi la câte şase luni de închisoare, în baza aceleiaşi dispoziţii legale din legea din 1939.

În acord cu art. 6 paragraful 2,  reclamanţii erau acuzaţi în materie penală, câtă vreme au fost reţinuţi şi interogaţi cu privire la unele infracţiuni, chiar dacă nu existau acte formale de începere a procedurii penale împotriva lor şi nici nu s-a mai declanşat o astfel de procedură. În general, Curtea a considerat că achitarea sau absenţa unei proceduri de fond împiedică o persoană să se poate pretindă victimă a unei violări a drepturilor sale prevăzute de art. 6 din Convenţie.

Totuşi, Curtea a mai constatat anterior violări ale art. 6 parag. 2 şi în absenţa condamnării, în special pentru că violarea dreptului la prezumarea nevinovăţiei nu vizează doar drepturi de natură procedurală. În speţă, exercitarea dreptului de tăcere pe care îl recunoaşte art. 6 din Convenţie a condus la impunerea unei sancţiuni penale, astfel încât reclamanţii se pot pretinde victime ale violării drepturilor lor prevăzute în art. 6 paragr. 2.

Curtea a considerat că dreptul reclamaţilor de a păstra tăcerea a fost complet anulat prin aplicarea acelei dispoziţiile legale, întrucât cei doi aveau fie opţiunea de a vorbi, fie aceea de a suporta sancţiuni penale. Curtea a considerat că astfel legea internă conduce la obţinerea unor declaraţii printr-o formă de constrângere extrem de dură, ceea ce contravine dreptului la tăcere, iar preocupările pentru asigurarea securităţii şi a ordinii publice nu pot justifica o astfel de prevedere legală. De aceea, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil al reclamanţilor a fost violat.


[1] Alexandra Lăncrănjan, Radu Slăvoiu, Acordul de recunoaștere a vinovăției – unele controverse.
[2] Ibidem.
[3] Ștefan Gheorghe Daniel, Rolul procurorului în realizarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Probleme practice şi teoretice în desfăşurarea procedurii speciale prevăzute de NCPP.
[4] Alexandra Lăncrănjan, Radu Slăvoiu, op. cit.


Procuror dr. Marian Drilea
Procuror Alexandra Zernovean

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti