Covid-19 Legal React
AbonamentePlatinum members

Cazul Faulkner și răpirea eșuată din Beirut
27.04.2016 | Diana-Iulia OLAC, Tudor BECHEANU

Secţiuni: Covid 19 Legal React, Drept penal, Dreptul familiei, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

Presa internationala (cea romana deloc) a relatat recent despre un caz cu totul si cu totul senzational si absolut terifiant in acelasi timp.

Pe scurt:

Sally Faulkner, din Brisbane, Australia si Ali al-Amin, cu cetatenie libaneza, sunt soti (despartiti in fapt) si parinti ai copiilor Lahela si Noah al-Amin. Inainte de luna mai 2015, cei 4 locuiau in Australia.

Sally Faulkner i-a vazut pe copii ultima data in mai 2015, cand Lahela si Noah, atunci in varsta de 5 si 3 ani, au plecat impreuna cu tatal lor intr-o excursie in Liban care ar fi urmat sa dureze 3 saptamani, de unde, insa, nu s-au mai intors.

In conditiile in care Libanul nu este un stat semnatar al Convenitiei de la Haga din 1980, nu exista nicio varianta juridica clara pentru Sally Faulkner de a obtine reintoarcerea copiilor in Australia, statul de resedinta obisnuita al copiilor.

Ca atare, dna. Faulkner a luat o decizie extrem de controversata, si anume aceea de a apela la serviciile unui fost detectiv din cadrul Scotland Yard, Adam Whittington, cu experienta in cazuri de “recuperare a copiilor rapiti”. Dl. Whittington lucreaza pentru o companie specializata in “recuperarea copiilor” rapiti international.

Cu alte cuvinte, dna. Faulkner intentiona sa ii re-rapeasca pe copii din Beirut, acolo unde se aflau alaturi de tatal lor.

Dna. Faulkner a luat pentru prima data legatura cu Adam Whittington prin intermediul unui post de televiziune din Australia, Channel Nine. Acest canal de televiziune a fost cel care a suportat costurile serviciilor d-lui. Whittington, in schimbul permisiunii de a documenta operatiunea de “recuperare a copiilor”.

Whittington a ajuns in Liban cu un yaht din Cipru si s-a cazat in Beirut intr-un hotel de pe malul apei. Pentru a nu ridica suspiciuni, Whittington le-a spus autoritatilor portuare ca el si cei doi barbati care il acompaniau (Craig Robert Michael, cu cetatenie britanica si cipriota, si un alt barbat ramas neidentificat, de cetatenie romana) s-au pierdut pe mare si au ajuns din intamplare pe coasta Libanului. In continuare, Whittington a luat legatura cu doi cetateni libanezi, Mohammad Hamza si Khaled Barbour, pe care i-a insarcinat cu “preluarea” efectiva a copiilor.

Faulkner si o echipa de televiziune (formata din nu mai putin de 5 persoane – cameraman, jurnalist, reporter, inginer de sunet si producatorul viitorului documentar) au ajuns in Beirut cu avionul, unde se pare ca au fost identificati de serviciile de securitate, iar tatal alertat cu privire la prezenta acestora.

La data de 07.04.2016, copiii au fost luati de pe strada, unde asteptau autobuzul alaturi de bunica lor paterna si de bona, si dusi in mare graba intr-un loc “sigur”.

In seara acelei zile, politia a perchezitionat imobilul in care cu totii se ascundeau, i-a arestat pe Faulkner, Whittington si 4 dintre cei 5 membrii ai echipei de televiziune, iar copiii au fost returnati in grija tatalului lor.

Ulterior, echipa de televiziune a fost eliberata si s-a intors in Australia, dupa ce au ajuns la o intelegere cu Ali al-Amin, tatal copiilor, in schimbul unei sume de bani (aspect pe care acesta il neaga) si a interzicerii difuzarii oricaror filmari realizate.

Dna. Faulkner a fost la randul sau eliberata, dupa ce a ajuns la o intelegere cu tatal si va ramane in Liban, unde va avea loc un proces privitor la solutionarea pe fond a raporturilor parentale. Este de asteptat ca aceasta va renunta la drepturile sale parentale, probabil, in favoarea unui soi de program de relatii personale cu copiii.

Dupa arestarea lui Whittington si a complicilor sai (cu exceptia barbatului neidentificat de cetatenie romana), politia si avocatii partilor au relatat presei aspecte ale modului in care “recuperarea copiilor” fusese planuita. Pe scurt, operatiunea a fost planuita si executata in cel mai neprofesionist mod cu putinta, iar serviciile de securitate au inceput sa il monitorizeze pe Whittington din momentul in care a ajuns in Liban. Capturarea acestuia (nu a mamei sau a echipei de televiziune) a reprezentat principalul obiectiv al autoritatilor locale, sens in care acesta si cei barbatii pe care i-a contractat au ramas in custodia politiei si astepta judecata pentru diverse infractiuni asociate rapirii esuate. Firma pentru care Whittington lucreaza a explicat esuarea operatiunii printr-un comunicat de presa in care i-a acuzat pe competitori de divulgarea unor informatii confidentiale politiei locale.

~

Totul pare scenariul unui film de la Hollywood. Rapiri internatiopnale de copii, re-rapiri din Beirut, o mama care isi cauta disperata copiii, o echipa de televiziune care documenteaza totul, potential pentru conflict international si un cetatean roman misterios implicat, ramas neidentificat. Nici nu este de mirare ca subiectul a stat pe primele pagini ale presei internationale zile in sir.

Din pacate, nu este un scenariu de film, cel putin nu inca. Este o poveste cat se poate de reala, petrecuta chiar acum, in luna aprilie a anului 2016, si care nu are niciun fel de final fericit. Pana la urma, doi copii care au locuit toata viata lor alaturi de ambii parinti in Australia au ajuns sa locuiasca definitiv doar cu unul dintre ei in Liban.

Desigur, pe parcursul desfasurarii acestor evenimente si datorita atentiei de care intregul subiect s-a bucurat in presa internationala, au existat multiple discutii despre procedura judiciara a rapirii internationale de copii, despre argumentele morale ale mamei, despre atitudinea tatalui, despre existenta unor companii de “recuperare a copiilor” rapiti international si inclusiv un posibil conflict diplomatic intre Liban si Australia.

Ironia cea mare a intregii povesti este faptul ca firma de “recuperare copii” la care lucreaza Adam Whittington ofera pe site-ul sau o critica perfect valabila a sistemului juridic international existent pentru astfel de situatii.

Se argumenteaza faptul ca instrumentul fundamental al acestui sistem, Conventia de la Haga din 1980, este complet depasit de realitatile prezente, ceea ce este cat se poate de corect, in opinia noastra.

Asa cum se arata pe site, problemele principale rezulta din faptul ca nu toate tarile sunt semnatare ale Conventiei, din faptul ca procedura este indelungata, precum si, mai ales, din faptul ca procedura de punere in executare a unei solutii de reintoarcere a copilului – fie aceasta rezultata intr-un litigiu intemeiat pe dispozitiile Conventiei sau dintr-o alta procedura judiciara – este extrem de anevoioasa, in multe cazuri aproape imposibila.

Chiar si in Romania – stat semnatar al Conventiei si in care autoritatile statului aplica permanent textul Conventiei in numeroare litigii – putem spune, din experienta practica, faptul ca, intr-adevar, durata de solutionare este mai lunga decat termenul de 6 saptamani propus de Conventie, iar punerea in executare este dificila.

Totusi, in situatia in care un copil este retinut in Romania, o procedura bazata pe Conventie reprezinta, cu siguranta, cea mai buna solutie, pentru ca exista variante legale, efective si eficiente pentru toate posibilele obstacole generate de comportamentul parintelui rapitor si de lipsurile intrinseci ale Conventiei.

Cu alte cuvinte, in conditiile in care parintele care acuza rapirea este suficient de diligent, ajungerea intr-o situatie, precum cea petrecuta in Beirut este improbabila in Romania, iar a actiona in sensul “recuperarii copiilor” ar fi, ca si in Liban, o idee extrem de neinspirata.

In orice caz, spune foarte multe despre lipsa de eficacitate a sistemul juridic, pe plan international, in aceasta materie a rapirilor internationale de copii, faptul ca una din cele mai clare si elocvente critici ale Conventiei este oferita de o companie dubioasa si care desfasoara o activitate tipica unor mercenari, profitand de pe urma unor veritabile tragedii umane.

Avocat Diana-Iulia Olac
Avocat Tudor Becheanu

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti