Titularii contestației în anulare în procesul penal. Constituționalitate
10 mai 2016 | Anda-Laura TĂNASE
În Monitorul Oficial al României nr. 308 din data de 21 aprilie 2016 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 41 din 9 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Societatea de întreţinere şi Reparaţii Drumuri Timişoara – S.A. într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția I penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.”
În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva unor critici identice. Astfel, prin decizii anterioare, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, reţinând că formularea contestaţiei în anulare poate fi realizată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte.
De asemenea, Curtea a constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres de lege. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă.
În continuare, Curtea a reţinut că art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Totodată, dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
În acest sens, Curtea a constatat că prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie şi nici prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţie.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală.
