Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Infracțiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice
11.05.2016 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 10 mai 2016 a fost publicată Decizia nr. 9/2016 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 5.287/290/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unei probleme de drept.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.287/290/2013, Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept: Dacă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă, în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură persoană, operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
Legiuitorul a incriminat în Codul penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2004, în titlul VIII intitulat „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”, cap. I „Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice”, în conţinutul art. 371 tulburarea ordinii şi liniştii publice, în sensul că „fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

În prevederile art. 375 a fost incriminat ultrajul contra bunelor moravuri, în sensul că „fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

În Codul penal anterior, în conţinutul art. 321 era reglementată fapta de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, astfel: „Fapta persoanei care, în public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniştea publică, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Aşa cum se poate observa, în actuala reglementare, legiuitorul a ales să incrimineze în două norme distincte fapta prevăzută în Codul penal anterior, conferind din această perspectivă mai multă predictibilitate şi calitate incriminărilor.

În conţinutul incriminării prevăzute la art. 371 din Codul penal, legiuitorul a delimitat modalităţile alternative de săvârşire a faptei, la violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor, ameninţări, atingeri grave aduse demnităţii persoanelor.

Astfel, cele trei modalităţi alternative, respectiv violenţele, ameninţările şi atingerile grave, asigură tipicitatea infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice atunci când fapta este comisă în public, astfel cum noţiunea este definită în art. 184 din Codul penal, şi tulbură ordinea şi liniştea publică.

De esenţa incriminării nu este numărul de persoane vizate de acţiunile autorului, ci tulburarea ordinii şi liniştii publice prin conduitele comise în public şi care au aceste caracteristici (violenţa asupra persoanelor, violenţe asupra bunurilor, ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor).

Elementul esenţial rămâne, la fel ca în legislaţia penală anterioară, tulburarea ordinii şi liniştii publice prin acţiunile din structura laturii obiective, şi nu aspectul legat de pluralitatea subiecţilor pasivi secundari.

În măsura în care acţiunea de lovire, ameninţare etc. este îndreptată împotriva unei singure persoane, împrejurarea că fapta este comisă în public nu va conduce automat la reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 371 din Codul penal, atâta vreme cât nu se identifică o tulburare a ordinii şi liniştii publice. Identificarea acestei consecinţe ţine inclusiv de prezenţa altor persoane la locul comiterii faptei, fără a fi însă necesar ca asupra acestora să fie exercitate violenţe, ameninţări etc.

Din perspectiva limbajului folosit, legiuitorul a ales pluralul general al substantivelor (persoanelor sau bunurilor), şi nu singularul.

Conform regulilor interpretării literale sau gramaticale a legii penale – elementul sintactic – folosirea singularului unui cuvânt implică şi pluralul acestuia şi, invers, folosirea pluralului unui cuvânt implică şi singularul acestuia.

Singularul exclude pluralul sau invers numai atunci când legea le reglementează separat sau atunci când legea foloseşte o formulă cantitativă de excludere.

Construcţiile care conţin substantive la numărul plural, forma nearticulată, au un sens generic şi se folosesc pentru a desemna o categorie, şi nu un număr de părţi sau componente ale acelei categorii.

Interpretarea logică a acestui tip de construcţii semantice are în vedere orice act din respectiva categorie şi nu în mod necesar mai multe acte din acea categorie. Spre exemplu, „violenţe împotriva persoanelor” desemnează orice act de violenţă îndreptat împotriva oricărei persoane, şi nu neapărat mai multe acte de violenţă împotriva mai multor persoane.

Legiuitorul foloseşte aceeaşi tehnică legislativă şi în cazul altor norme de incriminare, fără a se putea trage concluzia că pluralitatea constituie o condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii.

Spre exemplu:

– art. 365 alin. (1) din Codul penal incriminează, printre altele, distribuirea de dispozitive sau programe informatice [lit. a)], parole ori coduri de acces [lit. b)] în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 360-364. Cu toate acestea, în niciun moment nu s-a pus problema ca tipicitatea art. 365 alin. (1) să fie condiţionată de existenţa unei pluralităţi de dispozitive, programe informatice, parole etc. Aceasta deşi art. 365 alin. (2) foloseşte singularul atunci când face vorbire despre deţinerea de dispozitive, programe, parole etc.;

– în conţinutul art. 386 alin. (1) din Codul penal se face vorbire despre oferirea sau darea „de bunuri ori alte foloase”;

– infracţiunea prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. b) din Codul penal pedepseşte portul de „arme neletale” sau „dispozitive pentru şocuri electrice”;

– infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (1) din Codul penal se raportează la scopul special al „fraudării creditorilor”. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a evidenţiat în mod corect că acţiunea materială din structura laturii obiective se poate realiza şi pentru fraudarea unui singur creditor, independent de această sintagmă generală utilizată de legiuitor;

– infracţiunea de pornografie infantilă prevăzută de art. 374 din Codul penal sancţionează, printre altele, accesarea de „materiale pornografice” cu minori.

În cazul tuturor acestor infracţiuni, deşi legiuitorul a utilizat pluralul, este evident faptul că portul unei singure arme neletale ori al unui singur dispozitiv pentru şocuri electrice sau accesarea unui singur material pornografic cu minori atrage tipicitatea infracţiunii.

Nu în ultimul rând, la tâlhărie (art. 233 din Codul penal) se face vorbire despre întrebuinţarea de „violenţe sau ameninţări”. În schimb, în cazul pirateriei (art. 235 din Codul penal) se face menţiunea că furtul necesită a fi comis prin „violenţă sau ameninţare”.

De asemenea, un alt exemplu este şi art. 197 din Codul penal (Relele tratamente aplicate minorului) – „Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Din folosirea pluralului nu se poate trage concluzia că existenţa infracţiunii este condiţionată de săvârşirea faptei de către ambii părinţi (ar fi absurd să se creadă că infracţiunea lipseşte când un singur părinte maltratează copilul, celălalt părinte fiind, spre exemplu, decedat). De altfel, aceasta rezultă implicit şi din formularea „sau de orice persoană în grija căreia se află minorul”.

Un alt exemplu, art. 335 alin. (1) din Codul penal (Conducerea unui vehicul fără permis de conducere) – „Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani” – nu se poate susţine că această infracţiune există doar dacă subiectul conduce autovehiculul pe cel puţin două drumuri publice diferite.

Aplicarea regulilor interpretării literale sau gramaticale în cazul dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, referitoare la infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, conduce la concluzia că utilizarea pluralului cuvântului persoană (violenţe comise împotriva „persoanelor” sau ameninţări ori atingeri grave aduse demnităţii „persoanelor”) implică şi singularul acestuia.

În cazul dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, legiuitorul nu reglementează separat singularul şi pluralul şi nici nu utilizează o formulă cantitativă de excludere.

Aşadar, dispoziţiile art. 371 din Codul penal sunt aplicabile atât faptei persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanei ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanei, tulbură ordinea şi liniştea publică, cât şi faptei persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.

În Partea specială a Codului penal, pluralitatea de persoane este reglementată de legiuitor prin utilizarea expresiilor „două sau mai multe persoane” ori „mai multe persoane”, iar nu prin utilizarea pluralului.

În sensul concluziei exprimate, exemplificăm infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal, care are loc atunci când omorul a fost săvârşit „asupra a două sau mai multor persoane”; varianta agravată a infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 192 alin. (3) din Codul penal se referă la „moartea a două sau mai multor persoane”, iar varianta agravată a infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 alin. (4) din Codul penal se referă la producerea urmărilor „faţă de două sau mai multe persoane”; infracţiunea de încăierare prevăzută în art. 198 alin. (1) din Codul penal presupune participarea la o încăierare între „mai multe persoane”; varianta agravată a infracţiunii de înlesnire a evadării prevăzută în art. 286 alin. (2) lit. b) din Codul penal se referă la înlesnirea evadării „a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare”.

În concluzie, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.

Potrivit art. 4 din Codul penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, caz în care executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Dezincriminarea unei infracţiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispoziţiilor de incriminare, însă trebuie apreciată în concret, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracţiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracţiune.

Dezincriminarea va opera numai atunci când fapta comisă de inculpat, potrivit legii noi, nu mai atrage răspunderea penală, respectiv persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată. În acest sens s-a statuat că: suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii: atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă; şi, respectiv, în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.

În acest sens s-a statuat că:

„Suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii:

a) atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă;

b) în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.”

Nu există dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă.

Faţă de considerentele anterioare, îşi găsesc incidenţa dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, conform cărora dispoziţiile art. 4 din Codul penal referitoare la legea de dezincriminare nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.

În ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal sau dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ci dispoziţiile art. 3 alin. (2) din legea menţionată.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 5.287/290/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură persoană operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal.”

Stabileşte că:

1. În aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.

2. În ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal”.

Andrei Pap

 

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.