Despre stat, educație și sancțiuni disciplinare

1. Printr-o hotărâre judecătorească recentă (nedefinitivă încă, însă scopul prezentului demers nu este cel jurisprudențial, ci unul ce vizează modul în care se pune în aplicare actul educațional în România), s-a respins contestația unui cadru didactic din învățământul de stat, împotriva deciziei de sancționare a sa.

Cu această ocazie, instanța a arătat:

” În cauză, din circumstanţele săvârşirii faptelor, respectiv în şedinţe cu părinţii sau în discuţii particulare în legătură cu educarea copiilor din clasa aflată sub îndrumarea sa, în contextul în care contestatoarea cunoştea calitatea conlocutorilor/lui, rezultă că aceasta a prevăzut şi a urmărit obţinerea unor bunuri pentru folosirea la clasă, a unor bani pentru curăţenia clasei, dar şi înscrierea cât mai multor elevi la after-school-ul manageriat de aceasta.

Aparenţa că bunurile materiale şi curăţenia clasei profită elevilor, deci partea ar fi acţionat în interesul minorilor şi implicit al părinţilor, este nejustificată în situaţia în care Statul are obligaţia asigurării infrastructurii necesare pentru învăţământ. Că nu se întâmplă aşa, este o situaţie de fapt ce nu se impune a fi remediată de către fiecare profesor în parte. O eventuală cutumă în acest sens nu scuză şi nici nu conferă caracter licit unor astfel de conduite care aduc un grav prejudiciu de imagine învăţământului în general.

Aceasta deoarece profesorul de la nivel gimnazial are îndatorirea legală şi morală de a forma conduite şi a asigura un fundament de cunoştinţe care să conducă la dezvoltarea copilului, deci a viitorului adult, şi implicit a unei mentalităţi sociale corecte. Raportat la sancţiunile ce se pot aplica şi gravitatea concretă a faptei săvârşite de contestatoare, tribunalul apreciază că aceasta are o gravitate mare, determinată de o conduită constant necorespunzătoare a cadrului didactic în relaţia cu părinţii, acesta încercând cu fiecare ocazie să atragă profituri materiale de partea sa, aspectul educaţional neintrând în discuţie decât tangenţial.

Lipsa infrastructurii la clasă pare să fie argumentul şi instrumentul folosit pentru a obţine beneficii materiale ilicite. Prejudiciul de imagine pentru unitatea şcolară în cauză nu este numai iminent, ci s-a şi produs prin mediatizarea acestui caz. Acesta nu poate fi cuantificat, dar se poate intui prin prisma oricărei persoane. Urmare celor de mai sus, tribunalul apreciază că sancţiunea disciplinară aplicată este proporţională cu urmarea efectiv produsă”.

2. Apreciem că aceste susțineri ale instanței sunt susceptibile de anumite critici și nuanțări, după cum urmează.

2.1. Legile, indiferent despre ce legi este vorba, în orice regim politic, cu atât mai mult în ceea ce numim democrații, sunt respectate în măsura în care au legitimitate. Legitimitatea, la rândul său, are de-a face cu cetățenii, respectiv este recunoscută dacă acele legi au un caracter moral, se bazează pe ceea ce se numește morală publică, adică ele nu sunt scrise cu dedicație, ci încearcă să concretizeze un consens public. Dintr-o astfel de perspectivă, morală, putem vorbi despre o societate dreaptă, adică aceea care nu este condiționată în mod necesar de legi bune, justiție, poliție etc., care ar dovedi o eficacitate ieșită din comun, ci numai și numai prin prisma consensului societății în respectarea legilor valorizate ca morale.

Iar democrațiile, prin esență, ar trebui să se dovedească morale. Este și premisa de la care, încercând să disecăm puțin situația precizată, trebuie să plecăm (având în vedere că, în ipotezele opuse, ar deveni legitimă încălcarea legii). O premisă pe care, construind mai departe, ar trebui să vorbim despre legitimitatea legilor, iar de aici despre capacitatea de a face o distincție clară între ceea ce se oferă ca legal, respectiv ilegal.

2.2. Fiind dat acest orizont al discuției, vom ridica problema educației și mai precis a educației ca bun public. Calitatea de bun public este dată de două caracteristici: non-rivalitatea consumului (în situația consumului unui individ din respectivul bun, nu se diminuează aceeași posibilitate pentru un alt individ) și non-excluderea (imposibilitatea frânării consumului prin excluderea unor consumatori). Crearea și implicit asigurarea bunurilor publice este o problemă de decizie colectivă, respectiv a acordului voluntar al membrilor societății în cauză, în chiar calitatea lor de cetățeni, de a contribui la costurile presupuse de generarea și utilizarea acestora.

Continuând acest raționament, inevitabil se va pune problema unui nivel optim al asigurării bunurilor publice, iar mai departe problema calității acestora. Dacă în ceea ce privește prima dintre probleme, în contextul strict al educației publice, se poate aprecia că cererea existentă în acest sens este acoperită de oferta existentă, marea dificultate este aceea a furnizării calității dorite.

Dintr-un punct de vedere strict economic, cadrul de discuție este deosebit de simplu: corelat finanțării asigurate se vor genera bunuri de o anumită calitate, ceea ce înseamnă, simultan (cel puțin la modul general), că o calitate superioară va impune o finanțare superioară (prin aceasta devine clar de ce nu am luat în calcul învățământul privat, acesta la rândul său fiind producător de educație, dar, evident, nu mai avem un bun public, ci doar un bun marfar).

Claritatea unor astfel de corelații se va tulbura degrabă și inevitabil atunci când privim realizarea concretă a acestui bun public, principala cauză fiind, un fapt cunoscut (chiar dacă nu și recunoscut) de către toți membrii societății românești, subfinanțarea (în raport cu așteptările existente relativ la calitatea educației asigurate).

Mergând și mai adânc, ne-am putea așeza la catedră, iar de acolo să încercăm să ne desfășurăm activitatea, în condițiile teoretice în care „statul are obligația asigurării infrastructurii necesare pentru învățământ”. Evident, vorbind despre subfinanțare, statul și implicit societatea românească nu își respectă această obligație, ceea ce conduce inevitabil la o anumită calitate a educației oferite (reclamată, constant, ca nefiind conformă în raport cu așteptările existente).

Cu alte cuvinte, asigurând corelația tuturor aspectelor, vă veți trezi adesea, la catedră fiind, ca lipsindu-vă cele necesare derulării unei activități didactice capabile, fie doar ca aspirație, să genereze o educație de calitatea dorită (așteptată). Care este soluția? Prima dintre ele, rezonabilă, să reclamați ceea ce vă lipsește, cu speranța că cele necesare vor fi asigurate. După o vreme (ani și decenii), veți constata, fiind dată naivitatea de care ați dat dovadă inițial, că nu există nicio șansă ca ceva de genul acesta să se întâmple.

Indiferent de durata așteptării, activitatea trebuie să continue, iar aceasta la un nivel calitativ cât mai apropiat de ceea ce se cere și în funcție de care, în treacăt fie spus, sunteți evaluat. Cu alte cuvinte, indiferent de dimensiunea naivității dumneavoastră, veți ajunge într-un același impas: din buzunarul propriu sau din alte surse? „Că nu se întâmplă așa (ca statul să asigure infrastructura necesară – n.n.) este o situație de fapt ce nu se impune a fi remediată de către fiecare profesor în parte.” Răspunsul, în acest caz, nu poate fi decât unul singur: din buzunarul propriu. Moment în care, inevitabil, veți trânti cu basca de pământ… Și ar fi bine să trântiți, altfel, în cealaltă variantă (adică mult hulitul „fond al clasei” sau cum se mai numește de la caz la caz și în diferitele sale forme, mai mult sau mai puțin mascate), săvârșind un act ilicit, cu intenție.

2.3. Credem însă că noi am fost mult prea logici în cele dezvoltate până acum, fiindcă, cel puțin în precedentul paragraf, lucrurile nu prea se leagă. Reluăm: „Aparența că bunurile materiale și curățenia clasei profită elevilor, deci partea ar fi acționat în interesul minorilor și implicit al părinților, este nejustificată în situația în care Statul are obligația asigurării infrastructurii necesare pentru învățământ. Că nu se întâmplă așa, este o situație de fapt ce nu se impune a fi remediată de către fiecare profesor în parte.”

Căutând o urmă de logică într-o astfel de frază, cel mai ușor este să plecăm de la fapte, adică de la situația curentă în care statul nu asigură toate cele necesare actului educativ. Imediat ne vom bloca însă. Statul are obligația asigurării infrastructurii necesare (bunuri materiale și curățenie, în cazul nostru), dar acestea, în realitate, nu profită elevilor, un eventual beneficiu al  acestora de pe urma bunurilor materiale (material didactic, auxiliare didactice, consumabile etc.) și curățeniei fiind doar o aparență. Adică non-necesar. (Cândva, ceva de genul acesta se numea contradicție, dar „situația de fapt” poate că a trecut peste…). Pe cale de consecință, beneficiul adus de bunurile publice este o aparență?

Trecem peste un răspuns care ar desfide însăși ideea de democrație și de stat și vom găsi, continuându-ne lectura, un punct în care suntem profund de acord cu acel complet de judecată: „O eventuală cutumă în acest sens nu scuză și nici nu conferă un caracter licit unor astfel de conduite (…).”

Argumentul nostru, însă, trecând peste caracterul ilegal al faptei, cel pe care, îndreptățit, o instanță este abilitată să îl constate (relativ simplu de constatat în cazul nostru, având în vedere că legea interzice ceva de genul acesta, chiar dacă prin prisma tuturor celorlalte, absența bunurilor materiale și a curățeniei împiedică un act educațional de calitate, adică datoria cadrului didactic, ceea ce îl aduce într-o altă situație de ilegalitate), se va lega de caracterul moral, în primul rând al persoanei în cauză (pe cealaltă cale, din nefericire pentru orice organizare statală, devine legitimă, chiar dacă ilegală, însăși încălcarea legii).

2.4. Citind însă mai departe sentința civilă, vom vedea că însăși completul de judecată a alunecat într-o astfel de direcție.

Mai întâi, continuarea la ultima frază citată: „(…) care aduc un grav prejudiciu de imagine învățământului în general.” Iar puțin mai departe, faptul că: „Prejudiciul de imagine pentru unitatea școlară în cauză nu este numai iminent, ci s-a produs și prin mediatizarea acestui caz. Acesta nu poate fi cuantificat, dar se poate intui prin prisma oricărei persoane. Urmare a celor de mai sus, tribunalul apreciază că sancțiunea disciplinară aplicată este proporțională cu urmarea efectiv produsă.” De unde și ideile de ilicit și de intenție statuate la adresa faptelor de către instanța de judecată.

Vom încerca să descifrăm. Faptele condamnate au produs un prejudiciu de imagine unității școlare, dar nu prin ele însele, ci prin mediatizarea acelui caz. Adică, în absența mediatizării nu aveam prejudiciul de imagine și implicit faptele nu aveau un caracter ilicit? Capacitatea noastră de înțelegere ne spune atunci că cea mai importantă contribuție la prejudiciul de imagine o au atunci cei care au făcut mediatizarea cazului, caz în care sunt cel puțin culpabili. Cu atât mai mult culpabili, am spune însă, cu cât acel prejudiciu de imagine nu este cuantificabil (deși sancțiunea disciplinară este apreciată ca proporțională – ceva, credem, inconceptibil: cum am putea stabili proporțiile în raport cu ceva care nu poate fi cântărit, apreciat?).

Nu, nu este cuantificabil, dar este intuibil, fapt care se poate realiza de către orice persoană… Suntem de acord și cu această afirmație. Cu toții avem intuiții și ne folosim intuiția într-o mulțime de contexte. Conținutul intuiției noastre, chiar într-un același context, este însă același? Fără drept de apel, nu. Iar a face o generalizare pornind de la un caz mai mult sau mai puțin particular, în contextul în care aceasta este utilizată în calitate de temei pentru a decide tranșant între licit și ilicit, pare a nu mai avea nicio legătură cu ideea de justiție (și cu atât mai puțin cu cea de logică), cel puțin așa cum este statuată ea în statele de drept.

2.5. Cu alte cuvinte, folosindu-ne de aceleași „argumente”, am putea conchide de aici că formularea în acest mod a unei decizii judecătorești, dincolo de îndreptățirea de a formula decizii (aspectul legal), din punct de vedere social, ridică problema moralității (este moral a justifica o hotărâre judecătorească mai curând pe criterii de moralitate?) și legitimității (care ar fi legitimitatea deciziei, având în vedere consensul social, care este acela al subfinanțării educației, intuitiv și ținând cont de realitate și de faptul că statul, în ultimă instanță, este ansamblul cetățenilor?).

Victor Bratu
Cadru didactic, discipline socio-umane
Colegiul Național ”I. C. Brătianu”, Hațeg

Av. Florin Radu
Consilier – Baroul Hunedoara

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?