Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Camera preliminară și noile modificări legislative – scurte observații critice. Cum ne întoarcem de unde am plecat
19.05.2016 | Adrian STAN

JURIDICE - In Law We Trust

Prin Legea nr. 75 din 28 aprilie 2016[1] privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2014[2] pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se aduc schimbări în mai multe materii cum sunt măsurile de supraveghere tehnică sau durata controlului judiciar.

Modificarea cu cel mai mare impact practic privește însă faza camerei preliminare și este una ce poate a fost trecută prea ușor cu vederea până acum, dar care anihilează și răstoarnă mai mult de un an și jumătate de practică judiciară unanimă în respectarea deciziilor Curții Constituționale și ale principiilor procesului echitabil.

În mod firesc, Legea nr. 75 ar fi trebuit să vină în aplicarea Deciziilor Curții Constituționale, în special a Deciziei nr. 641/2014[3]. Cu toate acestea, în mod cu totul surprinzător, legiuitorul nu a înțeles esența motivării Curții și nu a fost receptiv la practica judiciară și la părerile specialiștilor elaborate după Decizia nr. 641. Prin greșita interpretare a principiilor contradictorialității și a dreptului la o procedură orală în fața instanței, Legea nr. 75/2016 ne întoarce practic în timp, acolo unde ne aflam înainte de Decizia Curții din 11 noiembrie 2014, pe tărâmul procedurii necontradictorii și a deciziilor luate fără citare.

În legătură cu rațiunea introducerii noii faze a camerei preliminare s-a exprimat pe larg doctrina de specialitate[4] și nu vom insista sub acest aspect. Incidentă în problema ce o supunem discuției este contradictorialitatea și oralitatea fazei procesuale, principii enunțate în Decizia instanței de contencios constituțional mai sus arătată.

Gândită inițial ca o fază nepublică, scrisă, ca urmare a criticilor de neconstituționalitate admise, s-a apreciat că “din perspectiva protejării drepturilor omului, (…) principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vis-a-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95)”.[5] De asemenea, Curtea a arătat că în vechea formă „inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.[6]

În susținerea necesității caracterului oral al procedurii, instanța constituțională a arătat că „în ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.[7]

Prin aceeași Decizie, se admite posibilitatea administrării de probe pentru dovedirea nelegalității obținerii probelor în faza urmăririi penale, Curtea arătând că „în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept[8].”

Un alt aspect asupra căruia s-a statuat prin motivarea Curții, sub aspectul participanților la procedură, criticat parțial, pe bună dreptate, în doctrină[9] este în sensul obligativității participării la camera preliminară a părții civile și a părții responsabile civilmente, subiectul activ respectiv pasiv al acțiunii civile.

Sintetizând, Curtea a declarat neconstituționale dispozițiile privind comunicarea cererilor și excepțiilor formulate către Parchet cu posibilitatea acestuia de a răspunde în scris acestora, precum și cele privind soluționarea excepțiilor fără participarea procurorului și inculpatului. Mai mult, a statuat obligativitatea participării subiecților acțiunii civile la această procedură, precum și caracterul oral și contradictoriu al acesteia.

În materia plângerii la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată prevăzută de art. 341 CPP, Curtea Constituțională s-a pronunțat anterior[10], argumentele în favoarea contradictorialității dezbaterilor și ale oralității, prin prisma dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO, fiind în mare măsură aceleași.

Doctrina și practica judiciară au receptat pozitiv opinia Curții, cu toate că legiuitorul nu s-a grăbit să clarifice normativ situația. De fapt, practicienii au fost nevoiți să trateze instituția sub aspectele în discuție pe baza motivelor Curții Constituționale, a principiilor procesului penal și a practicii Curții de la Strasbourg.

Astfel, instanțele procedau la comunicarea rechizitoriului, cu precizarea termenului în care se pot formula cereri și excepții, ulterior fiind stabilit un termen pentru dezbaterea contradictorie a acestora în toate situațiile, chiar în cea a neformulării lor. Soluția era una firească, deoarece în toate situațiile subzista dreptul părților la o procedură orală, în sensul susținerii poziției lor, chiar dacă acestea erau în sensul de a nu invoca cereri ce fac obiectul camerei preliminare. Această soluție era unica posibilă, în interpretarea art. 346 alin. (2) CPP, care nu preciza  că încheierea, în cazul neformulării cererilor, se va pronunța fără participarea părților procesului penal, iar chiar dacă ar fi existat, această precizare ar fi devenit și ea contrară Constituției.

Prin modificările survenite prin Legea nr. 75/2016, alin. (2) al art. 346 CPP este abrogat, iar alin. (1), care tratează situația pasivității părților în a formula cereri sau excepții este formulat astfel: “Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.”

Se impune o scurtă precizare cu privire la termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3), la care face trimitere textul citat. Astfel, în privința termenului de cel puțin 20 de zile s-au conturat doctrinar două opinii. În prima opinie[11] se apreciază că acest termen este unul de decădere, cererile și excepțiile depuse după curgerea acestuia nemaifiind luate în considerare de judecător, fiind vorba de un termen legal. Cea de-a doua orientare[12], care pare mai justă și în acord cu spiritul normelor legale, este în sensul că termenele nu sunt unele de decădere, având caracter de recomandare. Se opinează că termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară este unul judiciar, iar nu legal, părțile având posibilitatea invocării de cereri sau excepții noi chiar la termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialității procedurii.

Și dispozițiile procedurale privitoare la regimul nulităților pledează în sensul posibilității invocării acestora la momente procesuale diferite decât cel limitat de art. 344 CPP. Sintagmele închiderea/încheierea procedurii de cameră preliminară (cărora o parte a doctrinei le-a dat o semnificație diferită, deși acestea par a fi sinonime) semnifică momentul procesual cu care, în faza camerei preliminare, se încheie verificarea dosarului de cameră preliminară.[13]. Or, în acord cu Decizia Curții Constituționale, acest moment nu poate fi decât unul la care părțile vor fi citate, cu asigurarea caracterului echitabil al procedurii.

Soluția adoptată prin Legea nr. 75/2016, prin care “Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora”, în cazul neformulării de excepții, vine în contradicție cu Decizia Curții, cu practica judiciară așezată după această decizie și cu opiniile majoritare ale doctrinei. Dar nu numai atât, ci norma anihilează practic posibilitatea invocării nulităților în termenele prevăzute de art. 281 și 282 CPP, dând naștere unor situații absurde.

Așa cum apreciam în titlul prezentei analize, dispoziția criticată este practic o întoarcere regretabilă la caracterul necontradictoriu al camerei preliminare, astfel cum aceasta a fost înainte ca instanța constituțională să o remedieze. Prezumția că o parte în procesul penal care nu a respectat termenul acordat de instanță nu dorește să invoce nulități procesuale personal în fața acesteia este una lipsită de suport legal[14]. De fapt, aceasta ar fi motivarea ficțiunii introduse, aceea în sensul că partea care nu a formulat cereri scrise ar fi renunțat la caracterul contradictoriu al procedurii, lucru pe care îl apreciem ca fiind inadmisibil.

Este evident că principalele excepții formulate în camera preliminară privesc nulitățile actelor de procedură, cu scopul excluderii probelor obținute în mod nelegal, aceste critici primând în practica instanțelor de judecată. Criticile de neregularitate au deseori finalitatea doar a unei temporizări a acțiunii penale. Mergând pe linia raționamentului Legii nr. 75/2016, coroborat cu dispozițiile art. 281 și 282 CPP, un inculpat care a invocat în scris excepții de nulitate ale unor procedee probatorii spre exemplu, va avea parte de o procedură orală și contradictorie, ba chiar va putea să invoce excepții noi la termenul ce instanța îl va acorda pentru dezbaterea acestora. Un inculpat care însă nu a formulat excepții în termenul devenit imperativ nu va avea posibilitatea să-și susțină chiar această pasivitate, dar nici nu va avea dreptul la o procedură în fața instanței în care să aibă dreptul să invoce pentru prima dată excepții, așa cum permit textele mai sus arătate.  Deși probabil a încercat să blocheze accesul la dezbaterea contradictorie a părților care rămân în pasivitate, Legea nr. 75/2016, în mod regretabil, nu a coroborat dispozițiile referitoare la camera preliminară cu cele ce privesc nulitățile.

Ne întrebăm când se încheie procedura în cameră preliminară pentru cel ce nu a înțeles să se conformeze rigorii celor 20 de zile (care devin astfel un termen imperativ). La sfârșitul acestor 20 de zile sau atunci când judecătorul va hotărî, în camera de consiliu, fără participarea părților, a persoanei vătămate sau a procurorului? Este cert că, în sensul celor statuate doctrinar, doar în acest ultim moment se procedează la verificarea dosarului de urmărire penală de către judecător, însă problema gravă este că, în mod absurd, părților și procurorului le este oprit accesul și cuvântul pe această procedură.

Textul legal, așa cum a fost modificat, încalcă și dreptul la apărare. Astfel, în jurisprudența de după Decizia CCR nr. 641, s-a stabilit că în toate cazurile prevăzute de art. 90 CPP în care asistența este obligatorie în fața instanței de judecată, ea va fi obligatorie și în camera preliminară, asimilată unei judecăți. Chiar dacă, potrivit art. 344 alin. (3), rechizitoriul se va comunica și avocatului din oficiu, dificultățile practice vor limita în multe cazuri contactul direct al acestuia cu inculpatul, din moment ce procedura devine una scrisă. Primind citație pentru termenul de judecată, inculpatul care inițial a ignorat adresa alăturată rechizitoriului și fiind prezent la acel termen, avea posibilitatea unui contact direct cu apărătorul său, în sensul lămuririi unor aspecte ce fac obiectul camerei preliminare. Chiar în situația lipsei caracterului obligatoriu al apărării, prin chemarea la instanță, chiar dacă nu a înțeles obiectul mai mult tehnic al camerei preliminare, și prin întrebările adresate de judecător pe înțelesul acestuia privitoare la respectarea drepturilor sale în anchetă,  inculpatul conștientiza seriozitatea demersului împotriva sa. Ar mai fi și un argument de esența apărării, o apărare concretă și efectivă (așa cum frecvent se referă CEDO în jurisprudența sa) poate fi efectuată doar în contradictoriu, în fața instanței, prin prezentarea unor argumente legale și prin combaterea argumentelor părților adverse sau ale parchetului.

Norma procedurală fiind de aplicare imediată și neconținând dispoziții tranzitorii, ar urma ca termenul în vederea dezbaterii obiectului camerei preliminare să nu mai poată fi stabilit în toate cauzele, ca până în prezent, ci doar în dosarele în care s-au formulat excepții în termen. În cazul contrar, după expirarea termenului acordat, instanța va pronunța încheierea de începere a judecății. Inculpatul (căci el este în realitate cel mai interesat de obiectul camerei preliminare) va primi doar încheierea judecătorului.

De aici ajungem la o altă dispoziție care poate fi considerată cel puțin discutabilă. Deși până la intervenția modificării legislative, încheierea de începere a judecății, în situația neformulării de cereri sau excepții (discutată însă în fața judecătorului) era definitivă și nu se comunica, în prezent, potrivit art. 347 alin. (1), încheierea pronunțată în procedura necontradictorie se comunică și poate fi contestată în termenul de 3 zile de la comunicare. Prin urmare, partea nu este chemată spre a dezbate obiectul fazei procesuale, însă hotărârea pronunțată în lipsă îi este adusă la cunoștință[15].

Se poate ridica o problemă interesantă în această situație, prin raportare la dispozițiile art. 425¹ alin. (7), pct. 2, lit. b), în ce măsură s-ar putea cere judecătorului de cameră preliminară al instanței superioare desființarea cu trimiterea spre rejudecare. Strict din punct de vedere al normei legale nu am putea să avem o nerespectare a dispozițiilor privind citarea, deoarece nu avem asemenea texte care să fie respectate, dar realitatea este că, deși Legea nr. 75/2016 nu mai impune citarea în cazul analizat, se poate discuta de o neparticipare la o procedură care, lato sensu, este asimilată unui proces penal și de o judecată in absentia.

La art. 347 alin. (3), legiuitorul își amintește de contradictorialitate, deși, în situația în care era constant în eroare, putea opta și aici pentru o procedură secretă. Astfel că părțile, persoana vătămată și procurorul vor fi chemați în fața judecătorului de la instanța de control. Alineatul 4 limitează caracterul devolutiv al contestației, statuând că “în soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută”. Pare că norma se referă la nulitățile absolute prevăzute de art. 281 CPP, deși având în vedere inconsecvențele criticate, ar putea la fel de bine să se refere la nulitățile absolute din procedura de cameră preliminară (cum ar fi incompatibilitatea judecătorului). Din nou ajungem la o situație paradoxală, astfel că există, chiar pentru cel ce a pierdut termenul de 20 de zile, posibilitatea unei dezbateri contradictorii în fața judecătorului, printr-un pretins remediu în procedura contestației. Așadar nu se stabilește un termen în prima instanță pentru posibila invocare a unor nulități absolute, dându-se dreptul la aceasta în contestație. Situația aduce însă atingere principiului dublului grad de jurisdicție (art. 2 Protocolul 7 CEDO), în situația invocării nulităților absolute în contestație, ultima instanță fiind și singura ce statuează asupra acestora, acestea nemaiputând fi analizate în faza de judecată.

În ceea ce privește posibilitatea administrării de probe în camera preliminară, ca urmare a motivelor Deciziei nr. 641/2014, doctrina și practica au admis că, pentru a dovedi caracterul nelegal al obținerii unor mijloace de probă, se poate cere administrarea unor probe în această procedură.  Art. 345 alin. (1), astfel cum a fost recent modificat, limitează mijloacele de probă ce ar putea fi administrate în această procedură la înscrisuri. Se prevede că “judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului.” În opinia noastră, limitarea este nejustificată și este contrară opiniei Curții Constituționale, a doctrinei și a practicii instanțelor. Chiar dacă filtrul admisibilității probatoriului a respins în concret frecvent cereri privind administrarea altor mijloace de probă decât înscrisurile, nimic nu interzice posibilitatea admiterii acestora. Curtea a arătat că „în anumite circumstanţe, aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Prin folosirea în mod alternativ a expresiilor de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, s-a admis și posibilitatea admiterii altor probe decât acestea, în caz contrar Curtea ar fi făcut referire doar la înscrisuri. Astfel că limitarea probațiunii prin noua normă legală este una nejustificată.

Concluzionând, după o pasivitate de un an și jumătate de la intervențiile instanței constituționale, organele legislative au adoptat  o lege care mai mult complică procedura camerei preliminare decât să o simplifice. Practicienii, chiar în situația de vid legislativ, au așezat pe principii juste noua fază procesuală, cu respectarea direcțiilor enunțate de Curte, ale contradictorialității, procedurii orale, nemijlocirii, procesului echitabil și ale dreptului la apărare. Publicarea Legii nr. 75/2016 este un regres, prin aceea că ne întoarce în procedura camerei preliminare la o fază nepublică, adică exact ceea ce s-a criticat în termeni duri la finele anului 2014.

Neconstituționalitatea  art. 347 alin. (1) este așadar flagrantă și, cu cât aceasta se va pronunța mai repede, cu atât se va reveni la o procedură care, chiar cu limitele ei, s-a dovedit utilă procesului penal.

Judecata fără citare este periculoasă, așa cum de evitat este și adoptarea unor ordonanțe sau legi fără discutarea proiectelor de către specialiști. Deși la data de 18.05.2016,  Guvernul a dezbătut și adoptat o Ordonanță de urgență prin care a modificat destul de consistent Codul penal și Codul de procedură penală, după forma disponibilă pe pagina Ministerului Justiției, Executivul nu a remediat problema semnalată în cele ce preced, aceasta menținându-și actualitatea în continuare.


[1] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 334, din data de 29 aprilie 2016.
[2] De observat că OUG nr. 82/2014, nu conține prevederi legate de camera preliminară, dispozițiile referitoare la aceasta din Legea nr. 75/2016 fiind introduce de legislativ, ulterior, cu ocazia adoptării Legii de aprobare.
[3] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 887 din data de 5 decembrie 2014.
[4] Irina Kuglay, în Codul de procedură penală-comentariu pe articole, coordonator Mihail Udroiu, Ed. CH Beck, 2015, pp. 901-902.
[5] Decizia nr. 641/2014, par. 36.
[6] Decizia nr. 641/2014, par. 42.
[7] Decizia nr. 641/2014, par. 57
[8] Decizia nr. 641/2014, par. 61.
[9] Irina Kuglay, în Codul de procedură penală-comentariu pe articole, coordonator Mihail Udroiu, Ed. CH Beck, 2015, p.903.
[10] Decizia nr. 599/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 886 din 5.12.2014.
[11] Corina Voicu, Daniel Atasiei, în Noul Cod de procedură penală comentat, coordonator Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Ed. Hamangiu, 2014, p. 890.
[12] Mihail Udroiu, Procedură penală, partea specială, Ed. CH Beck, 2015, pp. 129-130 și Irina Kuglay, în Codul de procedură penală-comentariu pe articole, coordonator Mihail Udroiu, Ed. CH Beck, 2015, p. 912.
[13] Irina Kuglay, în Codul de procedură penală-comentariu pe articole, coordonator Mihail Udroiu, Ed. CH Beck, 2015, p. 912.
[14] Vintilă Dongoroz afirma că nimic nu poate fi mai absurd în drept și mai ales în dreptul penal decât ficțiunile (Vintilă Dongoroz, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Științe Penale, 2000, p. 413.
[15] Pentru o opinie critică referitoare la contestația în situația încheierii intermediare de restituire la parchet, a se vedea articolul Camera preliminară – câteva nemulţumiri.


Av. Adrian Stan
Baroul Timiș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.