Secţiuni » Arii de practică » Protective » Dreptul Uniunii Europene
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q3 SUV
AUDI Q3
AUDI Q3
AUDI Q8
AUDI Q3
Citeşte mai mult în legătură cu CEDO, Dreptul Uniunii Europene, RNSJ, SELECTED, Studii

Obligaţia statului de executare a hotărârilor judecătoreşti. Consideraţii teoretice, jurisprudenţă CEDO şi practică naţională

1 iunie 2016 | Mihai PAȘCA

Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi în cea a executării silite.

În cauza Tăculescu şi alţii împotriva României, hotărâre pronunţată în data de din 11 martie 2008, se arată neechivoc faptul că revenea autorităţilor locale ce invocau – abia în faza de executare – imposibilitatea obiectivă de executare a hotărârilor judecătoreşti (lipsa terenurilor disponibile pe teritoriul comunei) obligaţia să aducă la cunoştinţa reclamanţilor motivele neexecutării, printr-o decizie formală, şi să efectueze demersurile necesare executării prin echivalent a hotărârilor respective – art. 6, încălcare.

De altfel, imposibilitatea reclamantelor de a obţine executarea imediată a hotărârilor în cauză, care dădeau naştere unei speranţe deplin legitime de a fi puse efectiv în posesia terenurilor, neavând satisfacţia şi beneficiul de folosinţă reală şi efectivă a  dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, fără vreo justificare.

În acest context, executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv prin emiterea cu vădită întârziere a titlului de proprietate încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la respectarea bunurilor, astfel instanţa europeană a hotărât, în mod deplin juridic şi întemeiat, în sensul că statul pârât trebuie să îi plătească părţii interesate în termenul stabilit expres şi în condiţii limitativ-imperative în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, o sumă corespondentă pentru toate prejudiciile cumulate, sumă care trebuie convertită în lei româneşti la data plăţii, precum şi orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul de impozit. Aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru acordarea unui credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

Inclusiv Curtea de Apel Alba Iulia, în cea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, a hotărât că subiect activ al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate fi orice persoană, fără a prezenta relevanţă dacă făptuitorul a fost sau nu parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea la a cărei executare se împotriveşte. În acest sens, este suficient să existe o hotărâre judecătorească şi făptuitorul să ştie că este pusă în executare. (Decizia penală nr. 886 din 30 noiembrie 2010 pronunţată în recurs de Secţia penală a Curţii de Apel Alba Iulia, potrivit portalului instanţelor).

Potrivit jurisprudenţei CEDO, autorităţile obligate să execute o hotărâre judecătorească nu pot crea ele însele situaţii de natură să facă imposibilă executarea. În cauza Niţescu c. României (cererea nr. 20763/03, hotărârea din 21 aprilie 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în funcţie a reclamantului şi plata salariilor până la reintegrarea sa în funcţie.

Neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi justificată invocând motive care nu au fost puse în discuţia instanţelor naţionale.

Evenimente juridice

JURIDICE by Night

Arbitraj comercial

Servicii JURIDICE.ro

Astfel, în cauza Chibulcutean c. României (nr. 19588/04, hotărârea din 21 aprilie 2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Curtea a constatat că deşi reclamanţii au obţinut în data de 20 noiembrie 1998 o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităţilor administrative să îi pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată, dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligaţiei iniţiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situaţiei continue de neexecutare (a se vedea în acest sens Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 54, 2 martie 2004).

Curtea a reamintit că a analizat în numeroase alte cauze probleme asemănătoare celei în cauză şi a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţionl  la Convenţie (a se vedea printre multe altele Sabin Popescu c. României, Dragne şi alţii c. României, Mihai Iulian Popescu c. României).

Examinând toate elementele care i-au fost puse la dispoziţie, Curtea a apreciat că, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar fi putut-o determina să ajungă la o altă concluzie în prezenta cauză. Având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a apreciat că în speţă, Statul, prin organele sale de specialitate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească definitivă favorabilă reclamantei. În concluzie, în speţă, a fost încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

În legătură cu prevederile art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a reţinut că, „potrivit jurisprudenţei sale – Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009 – procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.

Pentru a exista o satisfacţie echitabilă suficientă a dreptului pretins şi invocat, trebuie să fie evitată încălcarea art. 6 din Convenţie, prin faptul neexecutării unei decizii judecătoreşti, prin care instanţele dispun obligarea definitivă la realizarea obligaţiei de a face  şi/sau plata de prestaţii pecuniare, ca urmare a reţinerii şi valorificării stării faptice deplin dovedite a existenţei certe   a unui prejudiciu material, datorat inclusiv neexecutării omisiv-culpabile deciziei judecătoreşti dar şi un prejudiciu moral, constând într-un profund sentiment de injustiţie cauzat de faptul că, timp în pofida deciziilor judecătoreşti definitive şi executorii, partea interesată şi care a avut legitimitate procesuală,  nu a beneficiat de o protecţie efectivă a drepturilor sale.

Prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în M.Of. al României, nr. 48 din 4 martie 1993, Curtea a stabilit că „în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei […]. De aceea, o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională”.

Durata mare a procedurii judiciare sub aspectul executării silite,determină inclusiv devalorizarea monedei naţionale, şi implicit încălcarea art. 6 şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

În acest context şi pentru aceste considerente, în cauza Cristian Ionescu c. României (cererea nr. 17782/02, hotărârea din 14 aprilie 2009), Curtea a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie ca urmare a faptului că datorită duratei mari a procedurii judiciare şi devalorizării monedei naţionale în perioada în care litigiul a fost pe rol, reclamantul a încasat o sumă care nu poate fi considerată o plată adecvată a creanţei sale care s-a depreciat semnificativ, din motive imputabile autorităţilor.

Soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil este un drept fundamental consacrat atât în Constituţia României – art. 21 alin. (3), cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6).

Trebuie amintit faptul că exercitarea puterii de stat care are o influenţă asupra drepturilor şi libertăţilor garantate prin Convenţie angajează răspunderea statului, independent de forma în care sunt exercitate aceste puteri – cauzele Wos împotriva Poloniei (decizie), nr. 22860/02, CEDH 2005-IV şi Vodopyanovy împotriva Ucrainei, nr. 22214/02, 17 ianuarie 2006. În plus, decizia statului pârât de a delega unei anumite entităţi unele din puterile sale nu îl sustrag de la responsabilităţile pe care le-ar fi avut dacă ar fi ales să le exercite el însuşi (mutatis mutandis, cauza Wos, precitată). Rezultă că statul, în calitate depozitar al forţei publice era chemat să manifeste un comportament diligent şi să o asiste pe reclamanta creditoare, în executarea deciziilor care îi erau favorabile, în special prin intermediul executorilor judecătoreşti.

Prelungirea excesivă a termenului pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile încalcă aceste drepturi fundamentale,în acest sens s-a pronunţat în repetate rânduri şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Trebuie evidenţiat  faptul că art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul de acces la justiţie, având drept corolar dreptul la executarea deciziilor judecătoreşti definitive (cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărâre din 19 martie 1997, CEDH 1 997-II, § 40). Acest drept nu poate obliga totuşi un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil oricare ar fi aceasta şi oricare ar fi împrejurările; în schimb, statului îi revine sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient, pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi incumbă. Curtea are numai sarcina de a verifica dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente – cauza Ruianu împotriva României, nr. 34647/97,17 iunie 2003, întrucât atunci când autorităţile sunt ţinute să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie angajează răspunderea statului, în temeiul art. 6 alin. (1)din Convenţie (cauza Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995.

De altfel, în cauza Vasile împotriva României, hotărâre pronunţată în data de 1 aprilie 2008, ca urmare a interesului manifestat de către partea interesată prin cererea nr. 40162/02, se arată în mod evident că revenea statului obligaţia de a o asista pe reclamanta creditoare în executarea hotărârii judecătoreşti favorabile, concluzionându-se în mod dispozitiv în sensul că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, 10.000 euro (zece mii euro) pentru toate prejudiciile cumulate, sumă ce va fi convertită în lei româneşti, precum şi orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlul de impozit, iar începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru acordarea unui credit marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

Aşa după cum s-a reţinut anterior, prin hotărârea din 11 martie 2008, instanţa europeană a declarat cererea admisibilă în privinţa plângerii privind art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie pentru reclamanţii Maria Tăculescu, Elena Asproniu, Grigoriţa Dragotoniu şi Ion Gheorghe Dragotoniu şi inadmisibilă pentru reclamantul Gheorghe Vasile Asproniu, hotărându-se că a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar statul pârât trebuie să execute, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, în caz contrar, statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie:

– 2.000 euro (două mii euro) Elenei Asproniu:
– 2.000 euro (două mii euro) Grigoriţei Dragotoniu şi
– 1.000 euro (o mie euro) Măriei Tăculescu, sumele sus-menţionate vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, iar la acestea se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.

În privinţa punerii în executare a unei hotărâri CEDO, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti acţiunea având ca obiect executarea unei hotărâri CEDO cu plata unor daune materiale şi morale, întrucât, în baza dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, procedura în care se poate reţine executarea defectuoasă a unei hotărâri pronunţate de CEDO exclude ab initio orice procedură jurisdicţională sau judecătorească naţională. Astfel, potrivit CEDO, competenţa de supraveghere a executării unei hotărâri CEDO revine Comitetului de Miniştri, care, în cazul în care consideră că un stat contractant refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-o cauză în care acesta este parte, şi după ce va fi pus în întârziere printr-o decizie luată prin vot cu o majoritate de două treimi, poate sesiza Curtea asupra acestei probleme. În această situaţie, dacă Curtea constată o încălcare a dispoziţiilor parag. 1 din Convenţie, cauza se remite Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care Curtea apreciază că nu se poate reţine nerespectarea Hotărârii CEDO, cauza se remite Comitetului de Miniştri care decide asupra închiderii supravegherii executării. Prin urmare, Înalta Curte a statuat că singura instanţă competentă să stabilească dacă un stat a încălcat obligaţiile stabilite printr-o hotărâre pronunţată de CEDO este chiar această curte, iar nu instanţele naţionale. (Decizia nr. 617 din 13 februarie 2015, pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect obligarea la executarea unei hotărâri CEDO). Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că acţiunea reclamantului este de necompetenţa instanţelor judecătoreşti naţionale.

În baza dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, procedura în care se poate reţine executarea defectuoasă a unei hotărâri pronunţate de CEDO exclude ab iniţio orice procedură jurisdicţională sau judecătorească naţională.

De altfel, autoritatea executivă nu poate să soluţioneze ea însăşi, definitiv sau irevocabil, niciun proces, să împiedice cursul judecăţii sau să se opună executării hotărârilor judecătoreşti – CEDO, hotărârea Hirschhorn vs. România, din 26 iulie 2007; hotărârea Şandor vs. România din 24 martie 2005, hotărârea Săcăleanu vs. România din 6 septembrie 2005. Ministrul nu poate emite circulare sau instrucţiuni cu privire la soluţionarea anumitor cauze. Puterea judiciară nu poate sub nicio formă să tolereze avertismentele, obiecţiunile, dezaprobările, sugestiile sau solicitările puterii executive cu privire la modalitatea în care cauzele sau un anumit tip de cauze sunt soluţionate. Standardele Minime de Independenţă Judiciară, adoptate de International Bar Association (1982, New Delhi) prevăd că miniştrii nu vor exercita niciun fel de presiuni asupra judecătorilor nici vădit, nici în secret şi nu vor face declaraţii care afectează negativ independenţa judecătorilor, priviţi individual sau a puterii judecătoreşti, ca întreg (pct. 16). Intervenţiile autorităţilor guvernamentale, ale şefului Statului într-o procedură în curs, oricare ar fi motivele invocate pentru a le justifica, pot să fie incompatibile cu independenţa tribunalelor, prin conţinutul şi modalitatea în care ele sunt exercitate. Oricare ar fi impactul real al unor asemenea intervenţii asupra derulării procedurii, în mintea justiţiabililor pot trezi suspiciuni obiective privind independenţa justiţiei. Acestea relevă „o lipsă de respect faţă de puterea judiciară” (CEDO, hotărârea Sovtransavto Holding vs. Ucraina din 25 iulie 2002). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că o decizie a ministerului privatizării ucrainean prin care se suspendă executarea silită a unor hotărâri judecătoreşti împotriva unui combinat industrial reprezintă atât o atingere gravă a dreptului de acces la justiţie, cât şi o lipsă de independenţă a justiţiei, a cărei activitate este perturbată grav de executiv

În M .Of. al României, nr. 408 din 16 iunie 2009 a fost publicată Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Giuglan și alții împotriva României, unde s-a reţinut în sensul că, întrucât hotărârea nu a fost executată, reclamanţii au obținut o nouă hotărâre prin care autorităţile locale au fost obligate să îi pună pe reclamanţi în posesie și să li se elibereze titluri de proprietate. Motivat de neexecutarea integrală a hotărârilor judecătoreşti obţinute, reclamanţii au invocat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti de restituire Curtea a apreciat că sunt pe deplin incidente statuările sale anterioare (Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 54, 2 martie 2004, Luca împotriva României, nr. 1.204/03, 13 mai 2008) și a concluzionat că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea sentinţei definitive în cauza într-un termen rezonabil, în ceea ce priveşte parcelele restituite reclamanţilor, și în mod integral și efectiv, în ceea ce priveşte în special restul terenurilor acordate de instanţa, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește satisfacţia echitabilă, Curtea a obligat statul român să restituie în mod efectiv reclamanţilor terenurile care nu le-au fost încă restituite și să le elibereze titlurile de proprietate, urmând ca în lipsă să le plătească reclamanţilor suma de 75.000 EUR. De asemenea, Curtea a obligat la plata sumei de 5.500 euro, cu titlu de daune morale.

De altfel,Curtea nu acceptă argumentul Guvernului privind bugetul, întrucât o autoritate de stat nu poate invoca o lipsă de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 35, CEDO 2002 III).

Soluţionând cererea nr. 60.858/00 şi pronunţând Decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un termen de 2 ani şi 7 luni de executare a unei hotărâri judecătoreşti nu este excesiv în condiţiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unităţii militare debitoare. Totodată, în cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, aceeaşi Curte a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare.

În prezent, în materia dreptului procesual şi procedural, potrivit normelor cuprinse expres şi limitativ în Legea nr. 134/2010 modificată şi actualizată, respectiv art. 448 şi urm. privind executarea provizorie de drept, se dispune astfel:

(1) Hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect:

1. stabilirea modului de exercitare a autorității părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul;
2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de munca, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, şomerilor;
3. despăgubiri pentru accidente de muncă;
4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale;
5. despăgubiri in caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, daca despăgubirile s-au acordat sub forma de prestaţii băneşti periodice;
6. reparaţii grabnice;
7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului;
8. cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce priveşte posesia;
9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de câtre pârât a pretenţiilor reclamantului, pronunţate în condiţiile art. 436;
10. în orice alte cazuri in care legea prevede ca hotărârea este executorie.

(2) Executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu.

În cea ce priveşte executarea provizorie judecătorească, trebuie să se procedeze conform art. 449,respectiv:

(1) Instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va considera că măsura este necesară în raport cu temeinicia vădită a dreptului ori cu starea de insolvabilitate a debitorului, precum și atunci când ar aprecia că neluarea de îndată a acestei măsuri este vădit prejudiciabilă pentru creditor. În aceste cazuri, instanţa îl va putea obliga pe creditor la plata unei cauţiuni, în condiţiile art. 719 alin. (2) și (3).

(2) Executarea provizorie nu se poate încuviinţa:
1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă;
2. când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.
(3) Cererea de executare provizorie se va putea face în scris, precum și verbal în instanţa până la închiderea dezbaterilor.
(4) Dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi făcută din nou în apel.

Condiţiile de suspendare a executării provizorii, sunt reglementate de dispoziţiile art. 450:
(1) Suspendarea executării provizorii va putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct în tot cursul judecăţii în apel.
(2) Cererea se va depune la prima instanţa sau, după caz, la instanţa de apel. În această din urmă situaţie, la cerere se va alătura o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.
(3) Cererea de suspendare se va judeca de către instanţa de apel. Dispoziţiile art. 719 alin. (6) sunt aplicabile. Încheierea dată asupra cererii de suspendare este supusă aceloraşi cai de atac ca și hotărârea atacată.
(4) Suspendarea va putea fi încuviinţată numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum va fi stabilit de instanţă în condiţiile art. 719 alin. (2) și (3).
(5) Până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4).

În privinţa executării silite a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face, trebuie valorificate dispoziţiile art. 903 din aceeaşi normă procedurală, aceste prevederi fiind aplicabile în cazul executării silite în natură a obligaţiilor de a face sau de a nu face în temeiul unui titlu executoriu. Dacă prin titlul executoriu creditorul a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligaţia de a face sau, după caz, să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face nu mai este necesară obţinerea unui nou titlu executoriu prin care să se stabilească despăgubirile datorate de debitor sau, după caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situaţiei anterioare încălcării obligaţiei de a nu face.

Trebuie reţinut că procedura, limitele, condiţiile de îndeplinire a obligaţiilor căzute în sarcina părţilor culpabile, modalităţile şi termenele de executare, veniturile şi bunurile supuse executării silite, participanţii la executarea silită – drepturile, prerogativele şi obligaţiile acestora, instanţa de executare competentă material, teritorial şi general, aceste dispoziţii legale se regăsesc în cuprinsul art. 622-913 din Legea nr. 134/2010 modificată şi actualizată.

Astfel, executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul dedus aprecierii şi cercetării judecătoreşti, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi – Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotărârea din 28 iulie 1999, paragraful 63, Şandor împotriva României, Hotărârea din 24 martie 2005, paragraful 23.

Tot în acest context, în cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei (Hotărârea din 29 iulie 1999 – paragraful 74) s-a arătat că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, paragraful 41, şi Societatea Comercială „Ruxandra Trading” – S.R.L. împotriva României, Hotărârea din 12 iulie 2007, paragraful 55).

Este sarcina statului-debitor, de a executa hotărârile judecătoreşti dacă factorii care împiedică sau blochează executarea deplină şi în timp rezonabil a acestora sunt sub controlul autorităţilor – cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 15 octombrie 2009, paragraful 54, sau cauza Sokur împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2005, paragraful 33.

Pentru a decide dacă întârzierea este rezonabilă, se analizează complexitatea procedurilor de executare, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor, precum şi natura şi miza litigiului pentru cel interesat – Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunţată în cauza Kozodoyev împotriva Rusiei, paragraful 10, Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauza Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43, sau Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31.

Executarea unei hotărâri judecătoreşti care implică plata unor despăgubiri băneşti nu este considerată ca fiind complexă, astfel încât o perioadă de peste 1 an de întârziere, 2 ani şi 6 luni, respectiv 3 ani şi 9 luni în executarea acesteia nu este considerată compatibilă cu Convenţia – cauzele Kazakievich şi nouă alţi „pensionari militari” împotriva Rusiei, Hotărârea din 14 ianuarie 2010, paragraful 40, Zubko şi alţii împotriva Ucrainei, Hotărârea din 26 aprilie 2006, paragraful 62, şi Tokazov împotriva Rusiei, Hotărârea din 13 ianuarie 2011, paragraful 37.

Lipsa fondurilor bugetare nu poate constitui un motiv pentru întârzierea executării hotărârilor judecătoreşti – cauza Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, Hotărârea din 15 octombrie 2009, paragrafele 55 şi 56, cauza Ventorino împotriva Italiei, Hotărârea din 17 mai 2011, paragraful 30, sau cauza Burdov 1 împotriva Rusiei, Hotărârea din 7 mai 2002, paragraful 35.

În cauza Guler şi Kekec împotriva Turciei (Hotărârea din 7 iunie 2011) s-a arătat că statul nu se poate prevala de lipsa de fonduri pentru a nu îşi onora debitul rezultat dintr-o hotărâre judecătorească (paragraful 22), astfel încât o întârziere de 7 şi 8 ani în executarea unor hotărâri judecătoreşti încalcă art. 6 paragraful 1 din Convenţie (paragraful 23). Menţionăm că hotărârile judecătoreşti au fost obţinute în anii 2003 şi 2004.

În cauza Tkhyegepso şi alţii împotriva Rusiei (Hotărârea din 25 octombrie 2011, paragrafele 17 şi 18) s-a arătat că o întârziere de peste 3 ani în executarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauză hotărârile au fost obţinute în perioada iulie 2000 – decembrie 2005) constituie o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii. Nu este permis autorităţilor statului a se prevala de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligaţia statelor contractante să îşi organizeze sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile – cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, Hotărârea din 15 ianuarie 2009, paragraful 70, şi cauza Streltsov şi alţi pensionari militari din Novocherkassk împotriva Rusiei, Hotărârea din 27 iulie 2010, paragraful 71.

De altfel, termenul rezonabil trebuia să aibă în vedere ambele părţi şi nu numai pe debitor.

Dacă, în mod excepţional, în procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti poate fi acceptată intervenţia unui stat contractant, consecinţa unei asemenea intervenţii nu poate fi încetarea, invalidarea sau întârzierea într-o manieră excesivă a executării şi cu atât mai mult subminarea fondului deciziei – cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Hotărârea din 29 iulie 1999, paragraful 74.

Hotărârile pronunţate în cauzele Burdov 2 împotriva Rusiei şi Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, ambele din anul 2009, sunt hotărâri-pilot ce privesc neexecutarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele naţionale (atât lipsa executării, cât şi executarea cu întârziere a acestora.

Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.787 din 26 ianuarie 2011, intitulată Implementarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe lângă problemele rezultate din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României hotărâre pronunţată în data de 12 octombrie 2010), atrage atenţia în privinţa României asupra neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive, ca problemă structurală – pct. 7.6 din Rezoluţie. Prin urmare, se solicită autorităţilor statului să ia toate măsurile necesare pentru a rezolva problemele identificate (pct. 10.3 din Rezoluţie).

Debitorul, potrivit dreptului comun, nu îşi poate hotărî unilateral modul de executare a obligaţiilor rezultate din hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile. Există posibilitatea ca de comun acord cu reprezentanţii creditorilor să încheie un protocol prin care să stabilească, în caz de imposibilitate de executare, tranşele şi termenele de plată a obligaţiilor.

Potrivit art. 46 din Convenţie statele părţi la convenţie se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi. Potrivit alineatului 2 al acestui articol hotărârea definitivă este transmisă Comitetului de miniştri care supraveghează executarea ei. Aşadar executarea hotărârii nu este controlată de însuşi organul care a pronunţat-o, ci de Comitetul de miniştri, un organ cu o componenţă politică, care are posibilitatea de a adopta sancţiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei împotriva statului care nu pune în executare hotărârile Curţii.

Punerea în executare a hotărârilor Curţi presupune două feluri de măsuri, respectiv măsuri de ordin individual şi măsuri de ordin general: măsurile de ordin individual sunt acele măsuri pe care statul este obligat să le ia faţă de persoana cu privire la care s-a constatat încălcarea drepturilor garantate de Convenţie, iar măsurile de ordin general sunt acele măsuri pe care statul trebuie să le adopte pentru a evita condamnarea pe viitor în cazuri similare celui în care a fost deja condamnat.

Având în vedere că scopul Curţii, dar şi a instanţelor naţionale este de a proteja drepturi reale şi efective şi nu teoretice şi iluzorii (Airey c. Irlandei, 9 octombrie 1979), trebuie a se aprecia şi dispune în consecinţă, chiar în condiţiile reţinerii faptului că hotărârile Curţii nu au niciun efect casator, niciun efect reformator cu privire la hotărârile care s-au pronunţat în statul parte la Convenţie înainte de sesizarea Curţii.

Potrivit interpretării pe care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO, implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată într-un  termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părţii câştigătoare. Într-adevăr, convenţia nu instaurează o protecţie pur teoretică a dreptului omului, în speţa putând fi vorba despre satisfacţia plăţii sumelor datorate, ci dispune imperativ realizarea concretă a pretenţiei, inclusiv de ordin pecuniar.

Orice titlu executoriu este obligatoriu a fi executabil şi executat chiar prin plată voluntară,  în prezenta cauză civilă negăsindu-ne în această situaţie, în condiţiile în care prin caracterul şi elementul său executoriu, hotărârea judecătorească trebuie a primi o executare efectivă.

Astfel, orice sentinţă civilă ar fi inutilă fără procedura eficientă şi efectivă a executării acesteia, astfel că procedura eficientă în aplicarea sentinţelor judecătoreşti este esenţială pentru respectarea statului de drept, conform şi prevederilor art. 6 din CEDO.

Astfel, statul român prin mandatarii, reprezentanţii şi prepuşii acestuia trebuie să adopte ex officio, toate normele şi diligenţele necesare pentru a se asigura că autorităţile vor respecta rapid hotărârile judecătoreşti, neputând a fi justificată întârzierea neexecutării.

Se reţine astfel, constatările şi dispoziţiile CEDO referitoare la încălcări care impun  obligaţia legală a autorităţilor şi entităţilor juridice, în ceea ce priveşte condiţiile executării titlurilor judecătoreşti, neputând fi valorificate alte susţineri  şi considerente contrare.

De altfel, statul român, şi implicit pârâta contestatoare, trebuie să deţină toate instrumentele juridice şi pecuniare adecvate şi îndestulătoare suficiente pentru a garanta executarea hotărârilor judecătoreşti.

În jurisprudenţa CEDO, dar şi practica naţională în materie, văzând şi normele de drept incidente şi aplicabile se expune cu claritate şi fără echivoc obligaţia statului de a executa din oficiu, într-un termen  rezonabil, hotărârile judecătoreşti pronunţate, pentru existenţa unui remediu efectiv şi o justă şi echitabilă satisfacţie, conform şi prevederilor art. 13 din Convenţie cu evitarea unor condamnări pentru încălcarea art. 6 din Convenţie.

Dreptul la o instanţă ar fi iluzoriu, dacă ordinea  juridică a unui stat contractant ar permite  ca o hotărâre  judecătorească  definitivă şi irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi.

Executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca făcând  parte integrantă din proces în sensul art. 6 din Convenţie, un interval  nerezonabil de mare în executarea unui titlu executoriu poate determina  încălcarea normelor convenţionale europene.

În aceste condiţii, o persoană care a obţinut o hotărâre judecătorească împotriva statului sau a prepuşilor acestuia nu are obligaţia de a începe o procedură de  executare silită. În asemenea situaţii, autoritatea de stat, entitatea juridică căzută în obligaţii şi care are cunoştinţă de existenţa titlului executoriu, trebuia să depună toate diligenţele şi implicit toate măsurile necesare inclusiv pentru executarea voluntară.

Trebuie a fi  avute în vedere hotărârile de condamnare pronunţate de către instanţa europeană respectiv în cauza: Niţescu c. României, Chibulcutean c. României, Sabău-Popescu c. României, Dragne şi.a. c. României, unde Curtea a apreciat că statul prin organele de specialitate nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârile judecătoreşti, fiind încălcat art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Asistent Judiciar Mihai Pașca

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Login | Pentru a putea posta comentarii trebuie să fiţi abonat. Dacă încă nu sunteţi, click aici pentru a afla despre avantaje!

Lasă un răspuns

Arii de practică
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Business
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul sportului
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Litigation
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protective
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi

Parteneri arii de practică  Specialişti


JURIDICE.ro
Main page
Cariere
Evenimente ⁞ 
Dezbateri
Profesionişti
Lawyers Week
WinLaw.ro
VIDEO
Servicii
Flux noutăţi
Selected ⁞ 
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi / JURIDICE NEXT
RSS  Publicare comunicate profesionale
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note, studii şi opinii juridice
ISSN 2066-0944
       Studii şi note de studiu
Revista revistelor
Autori  Condiţii de publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
       Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
       Dezlegarea unor chestiuni de drept
       Recurs în interesul legii
Curţi de apel ⁞ 
Tribunale ⁞ 
Judecătorii

Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Proiecte speciale
Cărţi
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Mesaje de condoleanţe
Povestim cărţi
Războiul din Ucraina
Wisdom stories

 

© 2003-2024  J  JURIDICE.ro
Despre noi  Website map  Servicii  Contact
Privacy  Politica  Utilizare  Publicare  Parteneri