Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Avocaţii din Baroul Bucureşti, Baroul Ilfov şi Baroul Dolj beneficiază de 40% reducere. UNBR încurajează extinderea la nivelul tuturor barourilor. Executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM beneficiază de 20% reducere.
Print Friendly, PDF & Email

Neconstituţionalitatea art. 29 din legea de organizare a Curţii Constituţionale în raport de disp. art. 1 par. 4 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie

26 mai 2016 | Doru COSTEA
DREPTUL MUNCII

Potrivit art. 1 paragraful 4 din Constituţie, “statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească (…).”

Referindu-se la puterea judecătorească, art. 126 alin. (1) din Constituţia României arată că : Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Legea la care face trimitere Constituţia României este, în mod evident, legea de organizare judiciară, respectiv Legea nr. 304/2004, care la art. 2 alin. (2), dispune că: (2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
e) instanţe militare;
f) judecătorii.

De observat că textele constituţionale enunţă şi detaliază specificul şi competenţele celor trei puteri în stat, sub Titlul III: Parlamentul, Guvernul şi Autoritatea judecătorească, în timp ce Curtea Constituţională este menţionată distinct în Titlul IV al legii fundamentale.

Este unanim admis în doctrină faptul că nu se poate vorbi despre Curtea Constituţională ca parte a puterii judecătoreşti.

Un prim argument poate fi tras din aceea că textul constituţional enunţă distinct modul de înfăptuire al justiţiei de către puterea judecătorească, în art. 126 alin. (1), sub Titlul III, iar legea de organizare judiciară – nr. 304/2004 – enumeră limitativ instanţele  judecătoreşti prin intermediul cărora se înfăptuieşte justiţia, enumerare din care lipseşte, în mod firesc, Curtea Constituţională.

Un alt doilea argument îl constituie faptul că puterea judecătorească alături de puterea executivă şi cea legislativă sunt evocate în Titlul III al Constituţiei României, în timp ce Curtea Constituţională este aşezată distinct în Constituţie, în Titlul IV, fapt ce vădeşte intenţia legiuitorului constituant de a separa atribuţiile şi competenţele acesteia şi de a accentua excluderea ei din sfera puterii judecătoreşti.

Nu numai potrivit textelor constituţionale, ci şi doctrinei în materie, atribuţiile şi competenţele Curţii Constituţionale sunt cele ce rezultă din aceea că, în calitate de “garant al supremaţiei Constituţiei” (art. 142 din Constituţia României), ea are în competenţe controlul  constituţionalităţii legiilor.

Toate celelalte competenţe enunţate de Constituţie cu privire la Curtea Constituţională vin să detalieze diverse modalităţi de realizare a acestui control de constituţionalitate şi – insistăm, pentru motive ce se vor vedea în cele ce urmează – numai de constituţionalitate.

Privit din această perspectivă, textul de sub art. 29 din Legea de organizare a Curţii Constituţionale este neconstituţional în măsura în care dă în competenţa acesteia evaluarea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii din perspectiva criteriului “legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n) cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului”.

Aceasta întrucât evaluarea criterilor de admisibilitate – în special cel al legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n.) cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului – este atributul suveran al puterii judecătoreşti. Argumente în acest sens:

– Excepţia de neconstituţionalitate invocată în cursul unui litigiu, este o cale de apărare care se valorifică procedural printr-o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.

– În calitate de reclamant în excepţie (in excipiendo, reus fit actor), cel care invocă excepţia de neconstituţionalitate trebuie să dovedească instanţei că această cerere de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte criteriile de admisibilitate.

– Stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate a articolului reputat a fi neconstituţional, cu cauza dedusă judecăţii, obligă instanţa învestită la:

a) examinarea temeiurilor cererii introductive de instanţă (în fapt şi în drept);
b) examinarea obiectului cererii introductive de instanţă;
c) examinarea cauzei juridice;
c) examinarea interesului ce justifică reclamarea dreptului.

Abia după o temeinică examinare a întregului dosar al litigiului, examinare ce comportă verificarea elementelor mai sus evocate, judecătorul se pronunţă asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale printr-o încheiere interlocutorie motivată, supusă căii de atac a recursului.

Această încheiere interlocutorie motivată “(…) poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.” (art 29 paragraful 5 din Legea nr. 47/1992)

Hotărârea dată în recurs este definitivă.

Ca o consecinţă, constatăm că o instanţă ce face parte din structura puterii judecătoreşti s-a pronunţat printr-o hotărâre definitivă, cu putere de lucru judecat, asupra cererii de admisibilitate din perspectiva legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n.) cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, o hotărâre judecătorească definitivă, consfinţeşte cu autoritate de lucru judecat, faptul că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte (sau nu) criteriul de admisibilitate al legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei.

În consecintă, în situaţia în care, în pofida unei hotărâri judecătoreşti definitive intrate în puterea lucrului judecat, pronunţate de către o instanţă aflată în structura puterii judecătoreşti, şi care constată îndeplinirea criteriilor de admisibilitate, Curtea Constituţională respinge o excepţie de neconstituţionalitate ca “inadmisibilă”, sub cuvânt că nu are “legatură cu soluţionarea cauzei”, ea comite un exces de putere prin depăşirea competenţei materiale stabilite de art. 142 din Constituţie.

Considerăm că – în măsura în care Curtea Constituţională exercită un control judiciar asupra criteriului de admisibilitate al “legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n.)  cu soluţionarea cauzei” – acest control este vădit neconstituţional prin aceea că realizează o ingerinţă în sfera puterii judecătoreşti, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat.

Dincolo de argumentele evocate mai sus, nu putem să nu observăm faptul că din redactarea art. 29  paragraful 5 al Legii nr. 47/1992, rezultă explicit că stabilirea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este atributul suveran al instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea fondului, această instanţă fiind subiectul întregii proceduri descrise în  text: “ dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Din interpretarea gramaticală a textului de mai sus rezultă cu claritate că subiectul procedurii de verificare a admisibilităţii îl constituie instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia şi, în caz de recurs, instanţa imediat superioară.

Ca să dăm un exemplu practic, în faţa instanţei Curţii de Apel, ca instantă de fond, se invocă o excepţie de neconstituţionalitate. Instanţa Curţii de Apel evaluând criteriul de admisibilitate al “legăturii cu soluţionarea cauzei” pronunţă o încheiere interlocutorie motivată, prin care respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, sub cuvânt că aceasta vizează un articol ce nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Potrivit textului de sub art. 29 paragraful 5 din Legea nr. 47/1992, petentul atacă prin recurs această încheiere, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul şi constată motivat, prin hotărâre definitivă că acesta este întemeiat, criteriul de admisibilitate al “legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n.) cu soluţionarea cauzei ” este îndeplinit, şi în consecinţă dispune sesizarea Curţii Constituţionale.

Întrebarea care se pune aici este simplă: care este temeiul legal în baza căruia Curtea Constituţională ar mai putea cenzura hotărârea judecătorească definitivă dată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin care, aceasta a constatat definitiv şi cu putere de lucru judecat, îndeplinirea criteriului de admisibilitate al “legăturii cu soluţionarea cauzei”?

Curtea Constituţională, în opinia noastră,  nu poate examina criteriul de admisibilitate al “legăturii cu soluţionarea cauzei” din cel puţin două considerente:

a) Justiţia se realizează prin intermediul instanţelor judecătoreşti, singurele aflate în sfera puterii judecătoreşti, iar Curtea Constituţională, aflată în afara acestei puteri, nu poate cenzura sub aspectul temeiniciei şi legalităţii o hotărâre judecătorească definitivă prin care se constată îndeplinirea criteriilor de admisibilitate a cererii de sesizare a ei, întrucât dacă ar proceda astfel, ar deveni instanţă de control judiciar.

b) Dacă ar fi îndrituită să cenzureze hotărârea, din perspectiva mai sus evocată, ar însemna că o entitate aflată în afara puterii judecătoreşti ar exercita un control al temeiniciei şi legalităţii hotărârii unei instanţe din sfera puterii judecătoreşti, caz în care s-ar incălca flagrant principiul separaţiei puterilor în stat.

În acest caz, Curtea Constituţională ar deveni instanţă de control judiciar, iar în exemplul dat, ar putea infirma hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care aceasta a admis cererea de sesizare şi a constatat printr-o hotărâre definitivă, cu putere de lucru judecat, admisibilitatea cererii de sesizare, excepţia invocată având “legătură cu soluţionarea cauzei ”.

Confuzia provine din faptul că excepţia de neconstituţionalitate este văzută univoc. Ea are însă două componente:

1. Ca orice excepţie, este un mijloc de apărare al părţii care o invocă;

2. Valorificarea acestui mijloc de apărare se face – procedural – printr-o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere care, potrivit legii, se adresează instanţei investite cu soluţionarea cauzei pe fond. În acest sens, textul art. 29 paragraful 5 din Legea nr. 47/1992 prevede procedura de urmat şi instituie o cale de atac (recursul).

Prin urmare, sunt două paliere ce atrag competenţe diferite.

Un prim palier vizează neconstituţionalitatea textului invocat de petent, neconstituţionalitate care, indiscutabil, este de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.

Un al doilea palier este cererea adresată de “reclamantul în excepţie” (in excipiendo, reus fit actor) prin care se solicită instanţei să sesizeze Curtea Constituţională, întrucât, pretinde el, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Instanţa învestită cu soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate este suverană în a aprecia admisibilitatea acesteia din perspectiva legăturii textului invocat în excepţie “cu soluţionarea cauzei”.

Aşa cum am arătat mai sus, judecătorul litigiului evaluează cererea de sesizare şi implicit legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza, din perspectiva mai multor elemente: al obiectului cererii, al interesului părţilor, al cauzei juridice, al temeiurilor de fapt şi de drept ce caracterizează litigiul “în orice fază a acestuia”.

Sintagma folosită de legiuitor “în orice fază a acestuia” nu poate fi neglijată, ea dă măsura întinderii competenţei instanţelor învestite cu evaluarea admisibilităţii excepţiei, competenţă care, iată, include şi elemente ce ţin de admisibilitatea căilor de atac, exercitarea lor în termen, motivarea lor, eventuale aprecieri asupra repunerii în termen, a decăderii etc).

Or aceste elemente nu numai că nu intră în competenţa materială a Curţii Constituţionale, dar nici nu ajung să fie studiate de aceasta. Potrivit art 29 paragraful 4 din Legea nr. 47/92,  la Curtea Constituţională nu se înaintează întreg dosarul cauzei, ci doar încheierea de sesizare care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, însoţită de dovezile depuse de părţi. Or în absenţa dosarului, a cererii introductive/reconvenţionale, a întâmpinării, a excepţiilor procedurale sau de fond, într-un cuvânt a tuturor acelor elemente care să permită stabilirea “legăturii ( textului constituţional – n.n. ) cu  soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului”, aşa-zisul control de admisibilitate efectuat de Curtea Constituţională în această privinţă, este unul iluzoriu, lipsit de consistenţă factuală și juridică și, mai periculos, arbitrar.

Atâta vreme cât legiuitorul prevede o procedură specială de urmat, conferind competenţă unui subiect determinat, respectiv “instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia”, precum şi o cale specifică de atac împotriva încheierii interlocutorii motivate prin care “instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia” se pronunţă asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, este evident că în intenţia sa a fost ca toate aspectele ce dau conţinut admisibilităţii cererii să fie soluţionate de cătreinstanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia”, instanţă aflată în structura puterii judecătoreşti.

Dacă am admite teza potrivit căreia judecătorii Curţii Constituţionale se pot pronunţa asupra admisibilităţii cererii de sesizare a ei, din perspectiva criteriului  “legaturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n. ) cu  soluţionarea litigiuluiar trebui să admitem şi ideea că – simetric – în ipoteza în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă definitiv de instanţele în faţa cărora a fost invocata excepţia, petentul să aibă la îndemână o cale procesuală de a sesiza Curtea Constituţională pornind de la premisa că aceasta s-ar putea pronunţa favorabil asupra admisibilităţii cererii!

Cu alte cuvinte, conform principiului simetriei juridice, ar fi fost normal ca legiuitorul să fi dat autorului excepţiei o cale de recurs la Curtea Constituţională, în ipoteza în care aceasta din urmă, având competenţa de a se pronunţa asupra admisibilităţii, ar putea infirma hotărârea definitivă de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţată de instanţa „în faţa căreia s-a invocat excepţia”.

Or această cale nu există şi nici nu poate exista, pentru raţiuni evidente.

În concluzie, în măsura în care textul de sub art. 29 din Legea nr. 47/1992, este interpretat ca un text ce conferă Curţii Constituţionale competenţa materială de a se pronunţa asupra admisibilităţii cererii de sesizare din perspectiva “legăturii (excepţiei de neconstituţionalitate – n.n. ) cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului”, acesta încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi este, prin urmare, neconstituţional.

De lege ferenda, credem că aceste proceduri ar trebui incluse în Codul de procedură civilă, urmând ca judecătorii Curţii Constituţionale să se pronunţe în limitele competenţei materiale conferite de textele constituţionale, doar asupra constituţionalităţii textului invocat prin excepţie și cu privire la care a fost sesizată.

În caz contrar, însăşi Curtea Constituţională şi-ar încălca statutul de garant al supremaţiei Constituţiei, prin imixtiunea nepermisă în sfera puterii judecătoreşti.

Avocat dr. Doru Costea
Baroul Bucureşti


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.