Interpretarea Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
26 mai 2016 | Daniel-Mihail ȘANDRU
* A se vedea și dezbaterea Vânzarea internațională de mărfuri este dalmațian fără picățele?
Rezumat:
Interpretarea Convenţiei de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de către Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României este realizată prin prisma jurisprudenţei recente, fiind analizate peste 40 de hotărâri arbitrale, atât din perspectiva domeniului personal, cât şi material al convenţiei.
1. Precizări prealabile
România a aderat la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (CVIM) în anul 1991[1] şi, pentru România, convenţia a intrat în vigoare un an mai târziu.[2] Jurisprudenţa românească în materie nu a beneficiat de un examen critic, fiind publicate câteva hotărâri arbitrale. Acest material îşi propune să evalueze stadiul în care se află interpretarea CVIM în România. Hotărârile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat în continuare, CAB) este principalul furnizor de aplicare şi interpretare al Convenţiei de la Viena. Această instanţă arbitrală citează uneori în sentinţele sale lucrări ştiinţifice şi jurisprudenţă; în particular, în privinţa hotărârilor analizate în prezentul articol nu am regăsit astfel de trimiteri.[3]
2. Domeniul personal de aplicare al CVIM
2.1. Tipologii în aplicarea CVIM
Aplicarea CVIM din punctul de vedere ratione personae este realizată în faţa instanţelor arbitrale fie prin trimitere la normele conflictuale de drept internaţional privat (art. 1 alin. 1 lit. b) fie prin aplicarea Convenției în temeiul art. 1 alin 1 lit. a. În raporturi comerciale internaţionale stabilite între o societate din România şi o alta străină, în care legea aplicabilă, potrivit contractului era legea română se face trimitere la CVIM ca fiind dreptul românesc în materie de vânzare,[4] iar în alte cauze se menţionează că CVIM este dreptul românesc în materie de vânzare internaţională.[5]
Într-o situaţie, CVIM devine lex mercatoria, tribunalul arbitral menţionând că este aplicabilă, întrucât este principala reglementare în materie:
„Tribunalul arbitral o apreciază ca fiind aplicabilă şi contractelor ce formează obiectul cauzei de faţă, ca principală reglementare internaţională în această materie”[6].
2.1.1. CVIM se aplică în temeiul art. 1 alin. (1) lit. a), dar fără a discuta in terminis cu privire la aplicarea căilor complementare prevăzute de alin. (1) al art. 1. CVIM a fost aplicată în litigiile soluţionate de instanţele arbitrale ca „lex contractus”, „lex causae” respectiv „dreptul român al vânzării-cumpărării internaţionale”[7]; alteori ne aflăm, din punctul de vedere al instanţei arbitrale, în fața „lex mercatoria”.[8]
2.1.2. Extinderea aplicării Convenției ratione personae se poate face în condițiile în care normele de drept internațional privat fac posibilă aplicarea legii unui stat contractant. De exemplu, într-o cauză în care părțile aveau sediile în România (contractant) și Bahamas (necontractant) a fost aplicat art. 53 CVIM. Instanţa arbitrală a determinat legea aplicabilă în baza regulilor de drept internaţional privat (fără a trimite în mod direct la aplicarea art. 1 alin. (1) lit. b) CVIM):
„Părţile nu au stabilit legea aplicabilă contractului în temeiul principiului lex voluntatis. În atare situaţie, legea aplicabilă urmează a fi stabilită de Tribunalul arbitral prin aplicarea normelor conflictuale subsidiare, dar obligatorii ale forului. Potrivit art. 77 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat, legea aplicabilă contractului, dacă aceasta nu a fost aleasă de părţi, este legea care are cele mai strânse legături cu contractul. Şi se consideră că există atare legătură cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, sediul său statutar. La contractul de vânzare-cumpărare, ca în speţă, obligaţia caracteristică este obligaţia vânzătorului (de predare a mărfii), conform art. 78 lit. a) şi art. 88 din Legea nr. 105/1992. În consecinţă, lex contractus, în speţă, este legea română ca lege a ţării în care vânzătorul îşi are sediul statutar.”[9]
2. 2. Voinţa părţilor
Instanţele naţionale, arbitrale şi jurisdicţionale au interpretat în sensul că odată cu alegerea legii române a fost aleasă şi CVIM, întrucât face parte din dreptul român.[10]
Într-o cauză soluţionată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României într-un litigiu între societăţi din SUA şi Elveţia s-a arătat că este aplicabil dreptul român, întrucât această lege a fost aleasă de părţi potrivit principiului „lex voluntatis”.[11]
Într-o altă cauză în care legea română era aplicabilă în temeiul convenţiei arbitrale, una dintre părţi, în apărare, invocă dispoziţii ale CVIM, pe care instanţa arbitrală le analizează temeinic, însă fără a arăta care este raportul între dreptul român şi CVIM.[12]
3. Domeniul material de aplicare al CVIM – extinderea Convenţiei şi unor contracte care nu sunt de vânzare internaţională
CVIM s-a aplicat în cazul unui contract de lohn (între societăţi cu sediul în România şi Marea Britanie), dar fără a se face vreo dezbatere cu privire la extinderea dispoziţiilor Convenţiei.[13]
CVIM a fost aplicată într-o cauză în privinţa garanţiei plăţii, prin extinderea de altfel a convenţiei arbitrale:
„garanţia (fidejusiunea) asumată de pârâta II prin scrisoarea de garanţie din (…) pentru operaţiunile de vânzare-cumpărare ce ar fi putut interveni între reclamantă şi pârâta I în cursul anilor (…), acest contract de fidejusiune, care este un contract accesoriu al celui de vânzare-cumpărare şi indestructibil legat de el, este nu numai supus aceleiaşi lex contractus ca a contractului principal (de vânzare-cumpărare), dar obligaţia de plată a preţului este însoţită de toate accesoriile respectivei obligaţii din contractul principal, inclusiv mărimea preţului, condiţii de plată ori instanţa competentă să judece un eventual litigiu privind plata preţului, adică arbitrajul comercial convenit prin contractul principal.”[14]
În altă cauză, tribunalul arbitral a aplicat dispoziţiile naţionale într-un litigiu care avea ca obiect executarea unui contract de lohn în modalitatea în care beneficiarul nu plătit unele facturi emise de executant. Cu toate acestea a aplicat dreptul național (român) în temeiul normelor conflictuale, dar și ale unei interpretări improprii a art. 7 pct. 2 CVIM.
„În cazul în care pârâta nu va plăti preţul datorat în 30 de zile de la primirea prezentei sentinţe, văzând şi dispoziţiile art. 68 Cod comercial, aplicabile în temeiul art.”Arbitraj” din contract, ca lex venditoris şi ale art. 7 pct. 2 din Convenţia de la Viena privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri, reclamanta să poată vinde mărfurile în valoare de (…), pe cheltuiala pârâtei.”
4. Interpretarea CVIM – influenţe naţionale şi internaţionale
Din jurisprudenţa analizată se pot desprinde tipologii ale interpretării Convenţiei, de fapt modalităţi prin care se face aplicarea CVIM în cauza dedusă judecăţii.
4.1. CVIM este aplicată în mod exclusiv, fără a se mai face trimitere la dispoziţiile legii române de ratificare;
Într-o cauză a CAB,[15] instanţa arbitrală după ce a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile CVIM[16] a soluţionat cauza doar cu referire la dispoziţiile Convenţiei, detaliind obligaţiile de predare (art. 30–33, 36, 38 şi 41), precum şi obligaţiile părţilor. Deşi una dintre părţi a făcut referire la dispoziţiile naţionale (legea română), instanţa arbitrală a soluţionat în drept doar fundamentându-se pe dispoziţiile CVIM.
Instanţa a reţinut că „în oricare din modalităţile de predare, vânzătoarea avea obligaţia să facă dovada conformităţii mărfii (art. 36 din Convenţie) faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile cantitative, calitative convenite, prin emiterea actelor de livrare, a certificatelor de calitate şi facturarea în vederea plăţii.” În ce priveşte obligaţiile pârâtei cumpărătoare este de reţinut că, potrivit Convenţiei, art. 53 „cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul şi să preia mărfurile predate”. Aceste obligaţii principale ale cumpărătorului – de preluare şi plată a preţului – nu se nasc decât condiţionat de îndeplinirea în principal a obligaţiei vânzătorului, de predare a mărfii. Ca urmare, fără temei reclamanta susţine refuzul pârâtei de primire a produselor, cât timp acestea nu au fost predate, ci se susţine că-i stau la dispoziţie la producătorul acestora, situaţie ce este străină raportului juridic dintre părţi şi obligaţiilor asumate de acestea.
Mai mult, în art. 58 alin. (3) din Convenţia de la Viena se prevede: “cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze mărfurile”.
Aceasta întrucât obligaţia pentru plata preţului se naşte urmare primirii produselor în proprietatea şi posesia cumpărătorului, care trebuie să aibă posibilitatea să le verifice cantitativ şi calitativ.
În acelaşi sens, art. 62 din Convenţie condiţionează dreptul vânzătorului pentru plata preţului de preluarea mărfii predate.
Împotriva acestei hotărâri a fost declarată acţiune în anulare pentru „încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii”, respectiv art. 969 C. Civil [în prezent, art. 1270 NCC, referitor la forţa obligatorie a contractului] şi art. 60 CVIM.
Instanţa judecătorească[17] a arătat că „situaţia prevăzută [între motivele acţiunii în anulare] nu poate include criticile cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, (…), sau cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor legale dispozitive, ci numai criticile cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, independent de situaţia de fapt stabilită.
Instanţa judecătorească a apreciat că Tribunalul [arbitral] „a interpretat voinţa părţilor din contractul încheiat, prin aplicarea principiului pacta sunt servanda, dar şi cu trimitere la dispoziţiile cuprinse în Convenţia de la Viena, incidentă raporturilor dintre acestea. Nu se poate reţine încălcarea de către instanţa arbitrală a vreunei norme imperative deoarece valorificarea probatoriului, interpretarea contractului supus judecăţii şi stabilirea incidenţei normelor Convenţiei reprezintă chestiuni care ţin de aprecierea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în proces, şi, implicit, a temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiilor formulate, aspecte ce nu atrag anularea sentinţei pronunţate”.
4. 2. CVIM este utilizată ca argument de autoritate.
De exemplu, într-o cauză arbitrală în care legea aplicabilă era cea română în baza convenţiei arbitrale, instanţa arbitrală a întărit argumentarea aplicării dispoziţiilor legii române prin menţionarea dispoziţiilor prevăzute de art. 53 CVIM:
„Având în vedere situaţia de fapt, reţinută de Tribunalul arbitral în baza probelor dosarului, precum şi prevederile contractului (…) referitoare la plata preţului, contract care potrivit art. 969 din Codul civil [în prezent art. 1270], are putere de lege între părţile contractante, precum şi dispoziţiile art. 1361 din acelaşi Cod [în prezent art. 1719], care statuează că principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul desemnat prin contract, dispoziţii care concordă cu prevederile art. 53 din Convenţia Naţiunilor Unite privind contractele de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980) la care atât România, cât şi Germania sunt părţi.”[18]
Într-un litigiu în care era aplicabilă legea română ca lex voluntatis părţile au solicitat ca să se ţină seama şi de echitate.[19] În această cauză, instanţa arbitrală a aplicat dispoziţiile CVIM – „art. 53 şi art. 74 din Convenţia de la Viena, 1980, privind vânzarea internaţională de mărfuri – convenţie care reprezintă dreptul românesc al vânzării-cumpărării internaţionale” fără a detalia aplicarea art. 74.
4. 3. CVIM este utilizată ca element de comparaţie
Într-o hotărâre arbitrală, după ce se face o comparaţie cu dispoziţiile române şi cele ale CVIM, se apreciază că dispoziţiile CVIM sunt moderne şi sunt aplicate acestea din urmă:
„Executării coactive – în varianta cumpărării coactive, reglementată de Codul comercial român, îi corespunde o variantă modernă practicată azi pe plan mondial, anume varianta cumpărării de înlocuire reglementată de art. 74, coroborat cu art. 75 din Convenţia de la Viena, 1980. Din perspectiva cumpărătorului, efectul colateral al cumpărării de înlocuire îl reprezintă solicitarea de daune-interese “pentru o contravenţie la contract”. Atâta timp cât pârâta-vânzător recunoaşte respectiva contravenţie – anume nelivrarea mărfii cel târziu la (…), este îndeplinită condiţia instituţiei cumpărării de înlocuire. Această condiţie este îndeplinită şi pentru faptul că pârâta-vânzător avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. (…)- posibilă consecinţă a contravenţiei la contractul litigios (nelivrarea mărfii cel mai târziu la ..). Întrucât varianta modernă a cumpărării coactive a fost receptată de legislaţia românească- astfel cum s-a arătat [în] conţinutul sentinţei arbitrale, Tribunalul arbitral urmează a face aplicarea acesteia.”[20]
4. 4. Interpretări autonome, lex specialis
Instanţa arbitrală consideră că CVIM se completează cu dispoziţiile naţionale relevante, fără a lua în considerare eventuale interpretări autonome ale convenţiei.[21]
Consecinţa aderării României la CVIM este considerarea Convenţiei drept lex specialis în raport cu legea română:
„În privinţa dispoziţiilor de drept material aplicabile, tribunalul arbitral reţine faptul că părţile, prin contractul încheiat între acestea, au ales aplicarea legii române. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena (1980) este parte a dreptului intern al României, fiind ratificată de România prin Legea nr. 24/1991, convenţia fiind de asemenea ratificată şi de Italia, unde îşi are sediul pârâta. În consecinţă, litigiul dedus judecăţii tribunalului arbitral urmează a fi soluţionat prin raportare în primul rând la prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena (1980) şi, în completare faţă de dispoziţiile acesteia, pe baza prevederilor Codului comercial şi Codului civil român.”[22]
Într-o altă cauză, instanţa arbitrală a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 45, 50 şi 51 CVIM, ca nefiind probate susţinerile respective prin probatoriul administrat, respectiv incidenţa acestora la starea de fapt, fără a intra în detalii cu privire la conceptele şi raportul dintre mecanismul convenţional şi cel naţional (CVIM este considerată drept „drept românesc al vânzării-cumpărării internaţionale”).[23]
Într-o altă cauză, instanţa arbitrală a statuat că:
„În sistemul român de drept, lex causae în prezentul litigiu, obligaţiile pure şi simple reprezintă regula. Obligaţiile afectate de modalităţi (termen, condiţie sau sarcină) reprezintă excepţia. Părţile au prevăzut în conţinutul art. 3 ultimul paragraf că, în termen de 180 de zile de la data livrării vinului îmbuteliat, preţul va fi plătit de cumpărător. Tribunalul arbitral reţine că obligaţia de plată a preţului asumată de cumpărător are caracter pur şi simplu. Stabilirea caracterului pur şi simplu al acestei obligaţii de plată a preţului este expresia voinţei interne a părţilor (art. 8 pct. 3 teza finală din Convenţia de la Viena, 1980, lex causae în prezentul litigiu). Obligaţia vânzătorului de transfer a dreptului de proprietate asupra mărfii este afectată de un eveniment viitor şi sigur, anume plata integrală a preţului de către cumpărător (art. 2 penultimul alineat din contract). Stabilirea, sub termen suspensiv, a obligaţiei de transfer a dreptului de proprietate asupra mărfii vândute este expresia aceleiaşi voinţe interne a părţilor. A extinde aplicabilitatea termenului suspensiv la obligaţia de plată a preţului echivalează cu extinderea de către Tribunalul arbitral a puterii obligatorii a contractului, ceea ce este nepermis.”[24]
5. Alte probleme apărute în aplicarea CVIM
Diferite alte dispoziţii ale CVIM au fost interpretate şi aplicate de către instanţa arbitrală de la Bucureşti.
5. 1. Conformitatea mărfurilor
„Potrivit respectivei convenţii internaţionale (art. 35), marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă cu cele convenite de părţi în privinţa cantităţii, calităţii şi tipului, o marfă neadecvată destinaţiei obişnuite nefiind considerată conformă (art. 35, pct. 2, lit. a). Marfa – predată de vânzător (la…) – a fost verificată de cumpărător (la…) şi reclamată într-un termen rezonabil (la…), conform art. 39 din Convenţia de la Viena.
Potrivit art. 51 pct. 2 din Convenţia de la Viena, poate fi declarat reziliat contractul dacă lipsa de conformitate a mărfii constituie o contravenţie esenţială. Şi cum potrivit art. 25 din Convenţie o contravenţie este esenţială dacă cauzează celeilalte părţi un prejudiciu prin care este privată în mod substanţial de ceea ce era în drept să se aştepte de la contract, ceea ce în speţă s-a întâmplat, întrucât marfa predată de pârâta vânzătoare a fost neconformă – aşa cum a rezultat din probele administrate – din care cauză nu putea fi folosită potrivit cu destinaţia ei, concluzia care se impune este că reclamanta este îndreptăţită să solicite rezilierea contractului.”[25]
În altă cauză au fost aplicate dispoziţiile referitoare la conformitate, dar nu au fost probate faptele deduse judecăţii:
„Pârâta a mai invocat în apărare prevederile Convenţiei cu privire la vânzarea internaţională de mărfuri de la Viena 1980, în special art. 35 alin. (1) şi (2) şi art. 50. Conform acestor prevederi pârâta susţine că, fiind o lipsă de conformitate cu contractul, este în drept să reducă unilateral preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile ar fi trebuit să o aibă în momentul predării conform contractului.
Tribunalul arbitral nu consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea acestui text întrucât, pe de o parte, neconformitatea mărfii livrate nu a fost concret şi fără echivoc dovedită şi oricum pârâta nu a făcut nicio dovadă cu privire la modul cum a fost calculată reducerea de preţ în raport cu cantităţile efectiv livrate şi reclamate pe sortimente şi loturi.”[26]
5. 2. Desfiinţarea contractului în condiţiile art. 49 CVIM:
„Potrivit art. 49 din Convenţia de la Viena, cumpărătorul poate rezilia contractul dacă nesocotirea obligaţiei ce revenea vânzătorului constituie o contravenţie esenţială la contract sau dacă vânzătorul nu predă marfa în termenul suplimentar acordat de cumpărător. În speţă, reclamanta a acordat un termen (suplimentar) pentru ca pârâta să-şi onoreze obligaţia de predare a cantităţii de… marfă (a se vedea scrisoarea din ….), dar pârâta a refuzat. Susţinerea pârâtei că este împiedecată de [un terţ] să predea marfa respectivă sau că problema trebuie clarificată cu [acelaşi terţ la contract] nu poate fi reţinută, dat fiind faptul că pârâta este parte contractantă cu reclamanta şi numai ea avea obligaţia de predare a mărfii contractate şi plătite [nu şi terţul menţionat de pârâtă]. În consecinţă, se reţine că sunt întrunite condiţiile pentru a se declara reziliat contractul (…).
Pe lângă desfiinţarea contractului, rezilierea are ca efect şi repunerea părţilor în situaţia iniţială. Cum pârâta deţine nejustificat preţul mărfii nepredate (… USD), urmează ca preţul încasat să fie supus repetiţiunii, în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii.”[27]
Într-o cauză în care s-a solicitat desfiinţarea contractului, instanţa arbitrală a respins cererea prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 26 şi art. 64 CVIM:
[În ceea ce priveşte] „rezilierea contractului, este de reţinut, pe de o parte că prin contract părţile nu au convenit ceva în această privinţă, iar, pe de altă parte, că potrivit art. 26 din Convenţia de la Viena, o declaraţie de reziliere a contractului nu are efecte decât dacă este făcută prin notificarea către cealaltă parte (abstracţie făcând de condiţiile de fond ale rezilierii, prevăzută de art. 64 din Convenţia de la Viena). Întrucât în speţă reclamanta nu a notificat pârâtei înainte de introducerea acţiunii, intenţia de a rezilia contractul (…), aşa cum impune art. 26 sus-citat, urmează ca acest capăt de cerere să fie respins.”[28]
5. 3. Soluţii arbitrale privind plata preţului
Plata preţului, sau diferenţa de plată a preţului, a fost soluţionată în cele mai multe cazuri prin trimitere la legislaţia română, completată cu argument de autoritate de CVIM.[29] Mai mult, de exemplu, în privinţa punerii în întârziere instanţele arbitrale fac trimitere tot la legea română.[30]
Dispoziţiile art. 78 CVIM sunt aplicate în mod direct într-o cauză fără referire la reglementarea naţională, dar în celelalte cauze se face trimitere la legea română, deşi în privinţa preţului instanţele se întemeiază pe art. 53 şi urm. CVIM.[31]
* mulțumim Revistei Române de Drept al Afacerilor (articol publicat în nr. 1/2016)
[1] Legea nr. 24 din 6 martie 1991 pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991.
[2] Pentru România, CVIM a intrat în vigoare la data de 1 iunie 1992. Informaţii despre intrarea în vigoare a CVIM se găsesc pe site-ul oficial al UNCITRAL.
[3] CAB, Sentinţa arbitrală, nr. 258/2006, nepublicată.
[4] Astfel, potrivit Sentinţei arbitrale CAB nr. 68/22.03.2004, (nepublicată) instanţa subliniază că având în vedere „dispoziţiile art. 53 şi urm. din Convenţia de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, la care România a aderat şi constituie dreptul românesc al vânzării-cumpărării, urmează ca pârâta să fie obligată la plata sumei de (…) cu titlu de rest de preţ”.
[5] „În atare situaţie, văzând şi dispoziţiile art. 64 din Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri, convenţie care constituie dreptul românesc al vânzării internaţionale, urmează ca pârâta să fie obligată la plata sumei de (…) cu titlu de preţ.” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 28/21.02.2003, nr. 51/31.03.2003, iar cu referire la art. 53 şi urm: sentinţa arbitrală nr. 201/2003, nr. 230/2003, 26/2004, 67/2004, 207/2004, 325/2004; 330/2004 art. 54 şi urm. –Sentinţa arbitrală nr. 160/15.08.2003 art. 59 CVIM: Sentinţa arbitrală nr. 73/2003, sentinţa arbitrală nr. 242/2004, nepublicate.
[6] CAB, Sentinţa arbitrală, nr. 33/2004, nepublicată.
[7] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 48/25 martie 2003, nepublicată, precum şi cauzele menţionate la notele de subsol 5 şi 6 din prezentul material. Cu privire la lex contractus, într-o sentinţă arbitrală (CAB, nr. 137/2011, nepublicată) a reţinut că „tribunalul arbitral reţine că nu sunt întrunite cerinţele cumulative ale răspunderii civile contractuale, dar nici condiţiile din art. 63 şi 74 din Convenţia de la Viena privind vânzarea comercială internaţională de mărfuri”, deşi dispoziţiile CVIM privesc tot răspunderea contractuală.
[8] A se vedea cauzele enumerate la nota de subsol 6.
[9] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 323/2004, nepublicată. În acelaşi sens: CAB, Sentinţele arbitrale, nr. 260/2004, 21/2008, nepublicate.
[10] A se vedea notele de subsol 5 şi 6. Într-o hotărâre (CAB, sentinţa arbitrală, nr. 38/2009) se menţionează că „prin sistemul român de drept se înţelege şi CVIM”:
„Prin sistemul român de drept, Tribunalul arbitral înţelege şi Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, document internaţional ratificat de România prin Legea nr. 24/6 martie 1991, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 54/1991. De altfel, în practică arbitrală română constantă, s-a statuat astfel: „contractul încheiat de părţi în speţă este cârmuit de legea română, lege aleasă de părţi prin contract, ceea ce înseamnă – fiind vorba de un contract de vânzare-cumpărare internaţională, în principal, Convenţia asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, Convenţie la care România este parte” (sentinţa arbitrală nr. 158/2006, publicată în „Revista Română de Arbitraj” nr. 3/2007, pp. 99-102); “Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, (…) constituie dreptul românesc al vânzării-cumpărării internaţionale de mărfuri” (sentinţa arbitrală nr. 258/2006, în „Revista Română de Arbitraj” nr. 3/2007, p. 102-105).”
[11] Elementul de legătură cu dreptul român se realiza prin faptul că una dintre părţi se obliga să predea, din România, cărbune energetic. „În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 53 din Convenţia de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, Convenţie la care România este parte şi care constituie dreptul românesc al vânzării-cumpărării internaţionale, acţiunea reclamantei urmează a fi admisă” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 301/2004, nepublicată. De asemenea, lex voluntatis, cu aplicarea art. 53 CVIM – CAB, Sentinţa arbitrală nr. 268/2004, nr. 257/2005, nr. 202/2005, nr. 89/2006 nepublicate; cu privire la aplicarea „art 53, art. 62 şi art. 74” – a se vedea Sentinţa arbitrală nr. 88/2011, nepublicată.
[12] CAB, sentinţele arbitrale 318/2005, 319/2005, nepublicate.
[13] „Văzând şi dispoziţiile art. 53 din Convenţia privind contractul internaţional de mărfuri, Viena 1980 – Convenţie la care România este parte şi reprezintă dreptul românesc al vânzării-cumpărării internaţionale – urmează ca pârâta să fie obligată la plata preţului mărfurilor predate de reclamantă.” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 180/2006, nepublicată. De asemenea, CAB, Sentinţa arbitrală, nr. 242/2004, nepublicată..
[14] CAB, Sentinţa arbitrală, nr. 258/2006, nepublicată.
[15] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 166/2010, nepublicată.
[16] „Raporturile contractuale dintre părţi sub forma simplificată a comenzii-acceptată, urmată de livrare, fiind raporturi comerciale de comerţ internaţional, sunt supuse Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena la 11.04.1980.”
[17] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, Sentinţa comercială nr.10 din 14.01.2011, disponibilă în idrept.ro, legalis.ro.
[18] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 33/2003, nepublicată. Pentru o cauză asemănatoare, cu societăţi din România şi Bulgaria: CAB, Sentinţa arbitrală 170/2003, nepublicată (temeiul fiind art. 53-54 CVIM); Bulgaria – CAB, Sentinţa arbitrală nr. 330/2004, nepublicată. De asemenea, instanţele aplică art. 53 CVIM întrucât părţile au determinat prin contract legea română ca fiind aplicabilă litigiului, deşi una din părţi avea sediul în Marea Britanie (CAB, Sentinţa arbitrală nr. 14/2006, nepublicată).
[19] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 47/2007, nepublicată: „Legea aplicabilă contractului este legea română, aşa cum părţile au convenit, în temeiul principiului lex voluntatis, prin pct.6 din procesul-verbal din 7 septembrie 2005. Totodată părţile au convenit să se ţină seama şi de echitate, stipulaţie ce va fi avută în vedere în măsura în care dispoziţiile legale aplicabile ar putea fi constatate că nu-s echitabile.”
[20] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 191/2010, nepublicată.
[21] Astfel, s-a considerat că „în dreptul românesc, vânzarea-cumpărarea internaţională de mărfuri nu necesită contract încheiat în formă scrisă, relaţia contractuală putând rezulta şi din alte manifestări ale părţilor, cum ar fi primirea mărfii urmată de plata – integrală sau parţială – a preţului ori de promisiunea de plată (a se vedea, de ex., art.11 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri Viena 1980), convenţie la care România este parte şi reprezintă dreptul românesc al vânzării internaţionale de mărfuri (cu completările necesare privind aspecte nereglementate prin respectiva convenţie).” Încheierea din 3 august 2006 în cauza soluţionată prin Sentinţa arbitrală nr. 258/2006, citată în prezentul material.
[22] CAB, sentinţa arbitrală, nr. 330/2004, nepublicată.
[23] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 31/2015, nepublicată.
[24] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 38/2009, nepublicată.
[25] Instanţa arbitrală a admis în parte acţiunea, desfiinţând contractul şi obligând partea în culpă la plata de despăgubiri. CAB, Sentinţa arbitrală nr. 158/2006, nepublicată.
[26] CAB, sentinţele arbitrale nr. 318/2005, nr. 319/2005, nepublicate.
[27] În temeiul dispoziţiilor Codului comercial, în vigoare la data litigiului – respectiv art. 43 – au fost fost acordate dobânzi legale. CAB, Sentinţa arbitrală nr. 165/2006, nepublicată.
[28] CAB, Sentinţa arbitrală, nr. 242/2004, nepublicată.
[29] A se vedea notele de subsol 5 şi 6 din prezentul material.
[30] „Totodată Tribunalul arbitral reţine că în conformitate cu prevederile art. 59 din Convenţia Naţiunilor Unite referitoare la contractele de vânzare internaţională, pârâta era obligată să plătească reclamantei preţul stabilit în cele două contracte, la data/datele stabilite, fără a mai fi necesară pentru aceste plăţi îndeplinirea nici unei alte formalităţi de către reclamantă, ceea ce echivalează cu punerea de drept în întârziere a cumpărătorului privind plata preţului, principiu ce este, de altfel, consacrat şi de dreptul comercial român.” CAB, Sentinţa arbitrală nr. 33/2004, nepublicată.
[31] CAB, Sentinţa arbitrală nr. 294/2009, „În aceste condiţii, pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la plata restului de preţ în sumă de (…), precum şi penalităţi de întârziere la plata restului de preţ, diminuate voluntar de reclamantă cu sumele pe care recunoaşte că le datorează cu titlu de penalităţi pentru întârziere în livrare, sunt întemeiate, având în vedere dispoziţiile art. 3 şi 6 din contract, precum şi 78 din Convenţia de la Viena, cu aplicarea şi a art. 969 C. civ.” [dispoziţiile art. 969 C. Civ., în prezent art. 1270 NCC – se referă la forţa juridică a contractului].
Prof. univ. dr. Mihai Șandru
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
