Elemente de validitate ale contractului de societate
27 mai 2016 | Sebastian BODU
ABSTRACT
This article aproaches the four validity conditions of the articles of association (referring also to the English-American comparative law), with the particularities that result both from the fact that there is a a plurilateral agreement, as well from the organisational nature of a company, which prevails before its contractual nature. There is an emphasize on the scope of the articles of association, considering the special character of the affectio societatis element, as part of the scope. This element receives an modern interpretation, adapted to all the types of companies, from sole proprietor to listed corporations.
Asa cum rezulta din definitia societatii comerciale, din punct de vedere contractual, societatea se constituie prin incheierea, de catre doua sau mai multe persoane[1], a unui contract de societate (act constitutiv) care trebuie sa indeplineasca toate conditiile de fond cerute pentru valabilitatea unui act juridic: consimtamant, capacitate, obiect determinat si cauza.
1. Capacitatea
Prin contractul de societate (actul constitutiv) se subscriu si se dobandesc cu titlu oneros titluri de participare, iar dobandirea este act de dispozitie, ceea ce inseamna ca fondatorul – persoana fizica – trebuie sa aiba deplina capacitate de exercitiu. Conform art. 6 alin. (2) prima parte din Legea societatilor comerciale prevede ca nu pot fi fondatori persoanele incapabile. Aceasta nu inseamna ca o persoana incapabila nu poate fi asociat, ci doar ca nu poate incheia actul constitutiv. Calitatea de asociat se poate dobandi ulterior inmatricularii societatii si de catre o persoana incapabila, de exemplu prin donatie sau succesiune, in conditiile legii, dar si prin cumparare, prin reprezentantul sau legal (parinte sau tutore)[2].
Lipsa capacitatii juridice in persoana unui fondator conduce la anulabilitatea raportului juridic doar fata de respectivul fondator, dar nu si fata de ceilalti, ceea ce inseamna ca societatea subzista si continua cu fondatorii capabili (art. 1256 C. Civ. si art. 56 lit. b din Legea societatilor comerciale)[3]. Nulitatea pentru incapacitate este relativa[4], nefiind vorba de ocrotirea unui interes general, ci doar al fondatorului incapabil si, deci, doar acesta este indreptatit sa invoce nulitatea (art. 1251 si 1248 C. Civ.) in termen de 1 an de la data inmatricularii societatii (art. 197 C. Civ.).
Pe langa incapacitatea din dreptul comun exista si incapacitati speciale, specific societare, pentru care o persoana nu poate incheia contractul de societate, desi este capabila, si anume atunci cand a fost decazuta din drept, in urma condamnarii pentru o infractiune economica sau de coruptie din cele prevazute la art. 6 alin. (2) din Legea societatilor comerciale ori in legi speciale[5].
In cazul institutiilor financiare,[6] legislatia speciala reglementeaza foarte strict dobandirea de participari la capitalul social al unor alte societati comerciale, prin instituirea anumitor limite: (i) limita raportata la un anumit procent din fondurile proprii[7] al institutiei financiare si/sau (ii) limita raportata la un anumit procent din capitalul social ale emitentului. Aceste limitari sunt necesare pentru a diminua, prin diversificarea portofoliului, riscul de expunere prin participatie. In lipsa unor astfel de limitari, institututia financiara ar fi tentata sa preia un risc prea mare, fie raportat la propria capacitate de absortie a riscului investitional, fie raportat la preluarea riscului emitentului. Incalcarea limitelor legale atat cu privire la activele nete ale investitorului, cat si cu privire la capitalul social al emitentului nu se sanctioneaza cu nulitatea decat atunci cand se face dovada relei-credinte din partea tertului cu care cel dintai a contractat, o astfel de dovada fiind usurata si de faptul ca limitarile au caracter legal si sunt imperative. Discutabil este daca nulitatea este absoluta sau relativa, dupa cum este aparat un interes public sau unul particular (al deponentilor bancii comerciale/al clientilor societatii de investitii financiare)[8]. In cazul unei nulitati relative, actiunea in anulare credem insa ca apartine nu numai acestora din urma, ci si institutiilor publice abilitate sa supravegheze activitatea pe piata bancara (BNR[9]), respectiv pe piata de capital (ASF[10]).
Capacitatea asociatului persoana fizica sau juridica straina este carmuita de legea nationala a asociatului[11], conform art. 2572 alin. (1) C. Civ., pentru persoana fizica (lex personalis), respectiv art. 2580 alin. (1), pentru persoana juridica, in acest din urma caz fiind aplicabila pentru determinarea nationalitatii norma conflictuala de la art. 2571 C. Civ. Prin urmare, poate fi asociat intr-o societate comerciala – persoana juridica romana un cetatean strain care nu a implinit varsta de 18 ani, daca legea sa nationala stabileste dobandirea capacitatii depline de exercitiu la o varsta mai mica, de exemplu. Invers, un soț nu poate fi asociat, daca legea sa personala interzice coexistenta soților asociati in aceeasi societate comerciala. In toate cazurile, nu va putea fi asociat o persoana care nu intruneste conditiile de onorabilitate enumerate la art. 6 alin. (2) sau in alte legi speciale, intrucat aceasta este o incapacitate speciala, care nu se supune regulii de la art. 2572 alin. (1), conform alin. (2) al aceluiasi articol. Acest alineat, ce constituie exceptia, intareste regula aplicarii lex personalis in materie de capacitate de contractare in domeniul societar.
2. Consimtamantul
Consimtamantul reprezinta, la modul general, manifestarea de vointa data cu scopul de a produce efecte juridice[12], ceea ce pentru asociati inseamna intentia de a se asocia in cadrul unei societati comerciale, incheind in acest sens contractul de societate (actul constitutiv). Consimtamantul trebuie sa indeplineasca toate conditiile pentru valabilitatea sa[13]; el trebuie sa fie si expres, exteriorizat prin semnarea actului constitutiv.
Viciile de consimtamant intalnite la constituirea societatii sunt in general eroarea si dolul (eroarea provocata), violenta fiind posibila doar teoretic si putin probabil de a fi intalnita in practica,[14] iar leziunea inaplicabila, dat fiind obligativitatea existentei deplinei capacitati de exercitiu a fondatorilor si subscriitorilor, in caz de constituire prin subscriptie publica. Eroarea poate privi natura actului (error in negotio), cand asociatul crede ca incheie un alt contract (de exemplu, o societate in participatie) sau identitatea obiectului (error in corpore), cand asociatii inteleg diferit natura unui aport (de exemplu, un asociat crede ca aportul consta in dreptul complet de proprietate, iar altul crede ca este vorba doar de uzufruct). Eroarea poate privi forma societara sau persoana celorlalti asociati (in cazul societatilor de persoane)[15]. Un exemplu elocvent de viciu de consimtamant (dol) este, in cazul societatii pe actiuni constituite prin subscriptie publica, atunci cand informatiile cuprinse in prospect sunt mincinoase[16]. In toate cazurile, dolul trebuie sa provina de la un alt fondator[17] sau de la un reprezentant al societatii.
Sanctiunea in toate aceste cazuri nu este anularea contractului de societate, deoarece cauzele de nulitate in materia societatilor sunt expres si limitativ prevazute in art. 56 din Legea societatilor comerciale. Conform art. 1256 C. Civ., nulitatea fata de una dintre partile actului constitutiv nu atrage desfiintarea in intregime a contractului, afara de cazul in care participarea acesteia este esentiala pentru existenta contractului. A pari, se pune problema nulitatii societatii si in cazul in care lipseste consimtamantul tuturor asociatilor. In concluzie, alegand intre protectia tertilor cu care societatea intra in raporturi juridice si protectia asociatilor, leguitorul a ales prima varianta[18]. Nulitatea pentru lipsa sau vicierea consimtamantului este relativa, nefiind vorba de ocrotirea unui interes general, ci doar al fondatorului al carui consimtamant lipseste sau a fost viciat si, deci, doar acesta este indreptatit sa invoce nulitatea (art. 1251 si art. 1248 C. Civ.), in termen de 1 an de la data inmatricularii societatii (art. 197 C. Civ.).
3. Obiectul
Prin obiect al unui act juridic se intelege insasi operatiunea juridica stabilita prin act. In cazul contractului de societate (actului constitutiv), obiectul reprezinta asocierea in forma aleasa de parti pentru a derula o anumita activitate (afacere)[19]. Obiectul contine un element obiectiv, abstract, impersonal, invariabil in acelasi tip de act sau categorie de acte[20]; in cazul analizat acesta este asocierea intr-o societate comerciala. El este legat insa de cauza, fara a se confunda totusi cu aceasta si consta in proiectia viitoare a beneficiilor pe care asociatul crede ca le va obtine prin intermediul societatii la constituirea careia participa; aceasta proiectie reprezinta elementul subiectiv al obiectului, concret si personal, variabil de la o asociere la alta. In materie de societate, din contopirea elementului obiectiv cu cel subiectiv rezulta asocierea in vederea derularii activitatilor lucrative convenite[21]. Acestea trebuie sa nu fie prohibite de legi, sa nu atinga bunele moravuri[22] si sa nu fie contrare ordinii publice[23]. Pentru a intruni toate aceste conditii, obiectul de activitate trebuie sa se regaseasca pe lista activitatilor din economia nationala cuprinse in CAEN, in acest fel fiind imposibil de inmatriculat o societate cu un obiect de activitate ilicit sau imoral. Desigur ca asta nu-i impiedica neaparat pe asociati ca, sub umbrela societatii, sa desfasoare ulterior o astfel de activitate[24]. Asadar, in materie societara, obiectul contractului de societate absoarbe obiectul de activitate, dar fara a se confunda cu acesta[25]. Legalitatea și moralitatea obiectului de activitate se apreciază în raport cu legislația și cutumele statului unde se cere înmatricularea, chiar dacă societatea urmează de desfășoare activitatea într-un alt stat (direct sau prin intermediul unui dezmembrământ societar), unde activitatea este legală sau morală.
Drept comparat (anglo-american)
Intr-un dosar[26] in care statul a intervenit prin Procurorul General al Majestatii Sale, instanta anulat un certificat de inregistrare emis unei companii cu acționar unic care avea ca obiect practicarea prostitutiei sub numele de „Prostitutes Ltd.” si apoi „Hookers Ltd.”. Registratarul a admis in final inregistrarea companiei sub numele de „Lindi St. Claire (Personal Services) Ltd.”, dupa ce a respins varianta „Lindi St. Claire (French Lessons) Ltd.”. Desi prostitutia este reglementata in Regatul Unit, iar incorporarea a fost legala, procurorul general al Coroanei a considerat ca denumirea companiei este nelegala si contrara interesului public[27].
Obiectul obligatiei, care nu se confunda cu obiectul actului (mai sus descris), este prestatia specifica[28], in speta contributia asociatilor, aportul. Acesta trebuie sa constea intr-un fapt personal al subscriitorului, iar aducatorul aportului trebuie sa fie fara exceptie titularul dreptului, neputandu-se contribui cu bunuri prin promisiunea faptei altuia (porte-fort[29]) ori bunuri viitoare (care, la aceeasi data, nu au ca titular al dreptului pe aducatorul acestor bunuri). Obiectul prestatiei, distinct si el atat de obiectul actului, cat si de obiectul obligatiei, exista atunci cand prestatia poarta asupra unui lucru. In contractul de societate, obiectul prestatiei (denumit si obiect derivat) este aportul in materialitatea lui. La modul general, acesta trebuie sa fie in circuitul civil si sa fie determinat, insa dreptul societar contine prevederi specifice cu privire la conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca aporturile. Atat obiectul obligatiei, cat si obiectul prestatiei fac parte atat din raportul jurudic asociativ, cat si din cel al subscriptiei, cele doua fiind suprapuse partial.
4. Cauza
Cauza reprezinta acel element al actului juridic care consta in motivul pentru care fiecare parte incheie actul. Impreuna cu consimtamantul, insa fara a se confunda cu acesta, formeaza vointa juridica[30], ambele fiind elemente de natura psihologica. Deosebirea dintre consimtamant si cauza este aceea ca, pe cand consimtamantul este hotararea partii de a se angaja juridiceste, de a se obliga prin incheierea contractului de societate, cauza este, simplificand procesul psihologic, scopul actului[31]. Cauza (scopul) in materie societara reprezinta ratiunea asocierii, fara ca asocierea sa fie un scop in sine intrucat nu se face din placerea asociatilor,[32] ci pentru obtinerea de profit. Asadar, cauza este obtinerea de profituri in formula asociativa convenita, prin exercitiul activitatii economice ce face obiectul asocierii[33]. La societatea unipersonala cauza este aceeasi, doar ca formula asociativa lipseste, fiind inlocuita cu afectarea unor valori in vederea obtinerii profitului rezultat dintr-o activitate economica[34]. Asadar cauza nu se confunda cu obiectul contractului[35] (si nici cu obiectul obligatiei[36]), desi exista o suprapunere partiala intre ele prin intermediul elementului subiectiv. Distinctia totusi ramane si este importanta, intrucat este posibil ca obiectul sa fie licit, dar cauza sa fie ilicita[37] sau imorala[38].
In materie societara, cauza are o particularitate distincta, cunoscuta sub numele de affectio societatis[39]. Fiind un element particular al cauzei[40], nu se intrepatrunde cu consimtamantul[41]. Vom analiza cauza in toate elementele sale componente, si anume: (i) asocierea cu alte persoane; (ii) derularea, in aceasta forma si sub umbrela personalitatii juridice, a unei activitati autorizate si (iii) impartirea eventualelor beneficii si pierderi rezultate din respectiva activitate. Lipsa, ilegalitatea sau imoralitatea sunt motive de nulitate a societatii, (art. 56 lit. c si lit. f din Legea societatilor comerciale, respectiv art. 196 alin. (1) lit. c C. Civ.). Lipsa lui affectio societatis nu este, insa, o cauza de nulitate a societatii, ci de dizolvare a societatii, in temeiul art. 227 alin. (1) lit. e din Legea societatilor comerciale sau de retragere ori excludere a unui asociat[42].
4. 1. Affectio societatis
Cel mai important element al cauzei contractului de societate (actului constitutiv) poarta denumirea specifica de affectio societatis, acesta impregnandu-i un caracter aparte. Prin acest caracter special se face deosebirea nu numai fata de un act juridic comun, ci si fata de simpla participare la beneficii[43]. Astfel, angajatul care este chemat de patronul sau sa particpe la beneficii nu este asociat[44], inclusiv cand aceasta participare se face sub forma unui plan de participare la profit[45] ori sub forma unor prime de performanta in calculul carora intra, ca indicator, profitul. De asemenea, o intelegere intre agricultori cu privire la impartirea intre ei a prejudiciului unuia rezultand din conditii meteo adverse nu este de asemenea o participare la profit, ci doar o comunizare a pagubei[46]. Nu aceeasi este situatia unei reasigurarii dintre societatile de asigurare sau fondurile de compensare a investitiilor prin care daunele platite de unul sunt impartite, peste o anumita limita, de toti ceilalti. „Negatiunea ar fi fost legitima atunci cand functiunea societatii mutuale se reduce la simplul oficiu compatibil de a imparti, la finele exercitiului, quota-parte a obligatiei de despagubire intre asociati, astfel incat economia realizata nu avea niciun caracter pozitiv. Astazi insa, cand societatile mutuale percep o contributie fixa si, la finele exercitiului, un beneficiu platit in bani sau il intrebuinteaza la marirea capitalului, economia a luat un caracter pozitiv si concret de beneficiu”[47]. Subscriem acestei idei aducand inclusiv argumentul contabil ca insasi profitul reprezinta diferenta dintre venituri si cheltuieli, deci acesta creste nu doar ca urmare a sporirii veniturilor, ci si ca urmare a reducerii cheltuielilor.
Ce inseamna, concret, practic, affectio societatis? Legea societatilor comerciale, ca si fostul cod comercial inaintea ei, nu ofera niciun indiciu asupra definitiei si de aceea toate privirile merg catre Codul Civil. Totusi, asa cum s-a opinat inca din perioada interbelica, societatea din codul civil si societatea comerciala (in special cea pe actiuni) au in comun, in afara de nume, foarte putine lucruri iar ceea ce le desparte esential este personalitatea juridica si raspunderea asociatilor[48]. Opiniile in aceasta privinta sunt destul de diferite insa, dupa parerea noastra, insuficiente, desuete sau sofistice.
S-a spus in doctrina ca particularitatea elementului affectio societatis presupune exercitiul in comun al activitatilor statutare[49], ceea ce face ca, spre deosebire de alte contracte, acest element sa existe la constituire, dar si dupa, pe parcursul functionarii societatii. Aceasta opinie nu explica, insa, situatia societatii unipersonale unde de asemenea exista affectio societatis, in conditiile in care privim societatea ca pe o afacere pe termen lung. Este adevarat ca, pana la legiferarea societatii unipersonale, elementul affectio societatis a fost considerat incompatibil cu existenta unui singur asociat[50], considerandu-se ca asociatul unic urmareste nu cauza (societatea) ci efectul (persoana juridica, fiinta coletiva fata de terti), „traumatizand” societatea[51]. Jurisprudenta a dat insa si solutii extreme, in special in Franta, unde instantele au constatat nulitatea societatilor cu actionari fictivi („de paie”), in care capitalul era concentrat in fapt in mainile unei singure persoane. Solutia nulitatii fiind criticabila pe argumentul ca „simulatia” numarului de actionari nu este niciun viciu de fond, nici de forma, o parte din instante italiene si romanesti au pronuntat solutii de acceptare a concentrarii capitalului social in mainile unei singure persoane chiar si fara ca societatea cu raspundere limitata, in general, si cea cu asociat unic, in particular, sa fie reglementate[52]. Odata cu modificarea doctrinei si, mai ales odata cu legiferarea societatii unipersonale (in Romania, abia in 1990), credem ca asocierea a doua sau mai multe persoane prin punerea in comun a unor aporturi cu scopul de a imparti beneficiile si pierderile a ramas de natura, dar nu de esenta societatii. Sau, cum s-a spus inca din perioada interbelica, affectio societatis „a pierdut teren[53]”. Daca am fi de acord ca affectio societatis exista doar la societatile cu mai multi asociati ar insemna sa agream ca elementul cauzal presupune nu doar asocierea, ci si administrarea sau conducerea comuna, situatie evident exagerata sau, cel putin, depasita. Citam in acest sens o hotarare a Curtii de Apel din Milano din 27 noiembrie 1925[54]: „Si in ordinea juridica, ca si in ordinea naturala exista imposibilitati peste care in zadar am incerca sa trecem prin a le nega, precum a admite ca cineva poate dobandi bunurile care ii apartin deja, sa ia cu chirie un imobil al carui proprietar este, sa plateasca o datorie catre sine insusi; tot asa nu este posibil sa se conceapa o societate comerciala redusa la un singur asociat, un asociat cu sine insusi. Societatea comerciala, mai inainte de a fi astfel, este o societate in sensul codului civil, adica un contract cu care doua sau mai multe persoane convin sa puna ceva in comun in scopul de a imparti beneficiul care ar putea sa rezulte. E usor deci sa ne convingem cum totul, in aceasta definitie, se ridica contra afirmatiei ca s-ar putea retine ca existand o societate cand ea este redusa la un singur asociat. Functionarea organelor unei societati ale carei actiuni se gasesc adunate in mainile unei singure persoane e natural ca prin forta lucrurilor nu poate sa aiba loc decat prin asa-zisi pret-nome, capete de lemn. Or, o sanatoasa organizare juridica nu poate, nu trebuie sa tolereze asemenea societati care fata de adevaratele societati sunt numai simulacre si aparente inselatoare, in primul rand pentru ca o societate serioasa si nu de gluma, este un instrument de prosperitate si nu de inselaciune, iar in al doilea rand pentru ca in asemenea mod ar fi un foarte usor mijloc pentru cetatean sa-si constituie singur privilegiul responsabilitatii limitate, de a raspunde adica de obligatiile contractate de o intreprindere a sa, nu cu intreg patrimoniul sau, ci numai cu o parte a acestuia, de preferinta minima si in special cu aceea tinuta separata de dansul si izolata ad-hoc”. Nu numai ca motivarea curtii este depasita astazi, dar era depasita chiar si la data la care a fost emisa, fiind impotriva doctrinei si mediului de afaceri din peninsula care cerea reglementarea societatii unipersonale cu raspundere limitata, dupa model american, englez sau german. De asemenea, curtea nega un fapt banal astazi si anume separarea controlului de administrare, mentinand suprapunerea de calitati specifica societatii civile si in ceea ce priveste societatile comerciale, in special cele de capitaluri. O sa vedem ca teza imbratisata de curtea milaneza in 1925, chiar daca infirmata ulterior de instanta suprema italiana[55], o regasim chiar si in opiniile actuale exprimate ce incearca sa defineasca affectio societatis. Examinat strict din perspectiva teoriei contractuale, elementul affectio societatis este usor de explicat la societatile cu asociati relativ putini, mai ales la cele unde exista elementul intuitu personae. Dar in conditiile in care doctrina si, ulterior legislatia au evoluat de la caractarul contractual la caracterul institutional al societatii, de organizatie, de persoana juridica, definitia elementului cauzal necesita in mod imperativ o adaptare a definitiei din codul civil, pe care o avem inca de la romani.
Affectio societatis nu inseamna deci, asa cum s-a afirmat de unii autori contemporani[56], ca asociatii sa lucreze impreuna ori sa participe la exercitarea unui comert pe seama societatii, in calitate de administratori sau directori ori din postura de simpli asociati, formatori ai vointei societare prin intermediul adunarii generale. Participarea la deciziile societatii, indiferent in cadrul carui organ societar (adunarea generala, consiliul de administratie ori de supraveghere sau managementul societatii) nu are nicio legatura cu affectio societatis, ci reprezinta modalitatea de functionare a societatii, persoana juridica ce ia decizii prin organele sale (art. 209 C. Civ.). Asadar affectio societatis este legat strict de momentul dobandirii calitatii de asociat, fie chiar de la constituire, fie ulterior, nu de exercitarea drepturilor drepturile societare si cu atat mai putin de exercitarea atributiunilor de administrator, director executiv sau simplu salariat detinator de actiuni.
Affectio societatis nu inseamna, asa cum s-a afirmat de alti autori, nici colaborarea partilor la incheierea contractului de societate[57], precum si ulterior[58], avand ca obiect buna organizare si functionare a societatii (animus societati)[59], pe argumentul ca affectio societatis deosebeste contractul de societate de contractele sinalagmatice, unde partile sunt pe pozitii divergente, fiecare urmarind sa obtina un avantaj pe seama celeilalte, in timp ce asociatii colaboreaza in vederea incheierii contractului de societate. In ceea ce priveste caracterul contractului de societate, cata vreme acesta este sinalagmatic perfect, o astfel de colaborare o consideram, alaturi de alti autori[60], inexistentă chiar si la incheierea actului constitutiv, partile aflandu-se de la bun inceput in relatii de adversitate (financiara) intocmai ca la orice contract sinalagmatic, fiecare urmarind sa obtina cat mai multe avantaje pe seama tuturor celorlalti asociati: prin volumul diferit al aporturilor, prin argumentarea utilitatii acestora (cele in natura), prin evaluarea lor (mai ales cele in industrie[61]), prin avantajele rezervate, toate avand ca scop final maximizarea propriei cote de profit si de control decizional. Nici ulterior constituirii societatii exercitiul in comun al unor activitati comerciale nu presupune colaborare[62], convergenta de interese[63] sau loialitate[64], realitatea demonstrand ca situatiile contrare depasesc nivelul unor exceptii. Mergand mai departe pe firul aceleiasi realitati, putem afirma ca idea de colaborare este straina asociatilor atat in timpul cat si dupa constituirea societatii si ca nu trebuie confundata cu cooperarea despre care vorbeste art. 1881 alin. (1) C. Civ.[65], prin cooperare intelegandu-se disponibilitatea asociatilor de a ajunge la o decizie comuna intru formarea vointei societare. Intr-o societate fiecare asociat isi urmareste prin vot propriul interes, in orice fel doreste, pentru a extrage cât mai mult din investiția efectuată, interesul comun nu este decât o simplă coincidență de interese, divergențele fiind tranșate in favoarea asociatilor care isi impun voința in adunarea generala. Acceptarea ideii de colaborare sau de loialitate ar duce la rezultatul absurd că hotărârile ar trebui luate întotdeauna prin consens, or acest lucru ar fi, prin ridicare la rang de principiu, o utopie în domeniul societar sau transformarea excepției în regulă. Propriul interes poate fi îngrădit în mod legal atunci când există un conflict de interese sau poate fi influențat de interesul altor persoane care depind de societate precum angajați, autorități, comunitatea locală (stakeholders). „Colaborarea” este fie rezultatul relatiilor personale dintre asociati, fie rezultatul negocierilor sau conventiilor asupra votului ori doar o coincidență de viziune asupra țintelor pe care societatea trebuie să le atingă și modul cum acestea trebuie atinse. Asa cum relatiile personale nu se confunda cu affectio societatis, nu trebuie confundata nici inexistenta colaborarii cu gravele neintelegeri dintre asociati, care pot duce la situatii de retragere din societate[66]. Neintelegerile reprezinta lipsa cooperarii insasi, cand dialogul, disponibilitatea pentru negociere si compromis dispar, fiind inlocuite de divergente ce fac ca societatea sa nu mai poata functiona din cauza imposibilitatii formarii prin vot a vointei societare supreme. Colaborarea nu trebuie confundata nici cu exercițiul drepturilor societare cu bună-credinta, cu respectarea drepturilor si a intereselor legitime ale societatii si ale celorlalti actionari, dupa cum prevede art. 136¹ din Legea societatilor comerciale. Buna-credință este un principiu care însoțește exercițiul oricărui drept subiectiv, deci inclusiv cele societare, iar respectarea intereselor societatii si, implicit, ale celorlalti asociati are de asemenea o natura principiala, nespecifica doar dreptului societar si deci fara legatura cu affectio societatis[67]. A-ti respecta partenerul contractual, inclusiv co-asociatul, inseamna a nu-ti exercita drepturile intr-un mod abuziv, sancțiunea traditionala a abuzului de drept fiind refuzul de a beneficia de concursul fortei coercitive a statului si, daca se produce un prejudiciu, acoperirea acestuia.
Concluzionand, putem afirma ca affectio societatis inseamna, astazi, afectarea unui aport insotita de asumarea riscului ca asociatii, impreuna (cand sunt mai multi) si eventual la adapostul raspunderii limitate (regula in prezent), sa castige sau sa piarda de pe urma operatiunilor economice ale societatii[68]. Sau, altfel spus, affectio societatis inseamna vointa asociatului unic, a fondatorilor sau a oricarui asociat ulterior de a participa prin aportul adus, alaturi de ceilalti (cand sunt mai multi), atat la impartirea profitului, cat si suportarea pierderii (aporturilor) rezultate din activitatea statutara a societatii (cum societas contrahitur, tam lucri, quam damni communio initur[69]). Aceasta definitie o vedem grefata pe teoria patrimoniului autonom afectat unui scop, care a stat la baza acceptarii, in perioada interbelica, a ideii de asociat unic[70]. In principiu, affectio societatis existent la societatea unipersonala sau cu asociati putini se transforma pe masura cresterii actionariatului[71], dintr-un risc adiacent unei investitii complexe formata din capital, cunostinte, energie, entuziasm, atasament si speranta, intr-unul pur investitional (speculativ sau pe termen lung), precum cel in valorile mobiliare (inclusiv in actiunile preferentiale) ale unei societati admise la tranzactionare pe o piata organizata cu actionariat dispersat[72] sub forma a mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de actionari[73].
Drept comparat (anglo-american)
In dreptul american, existenta lui affectio societatis (risk to share in the gain, loss and control) este specifica societatilor de persoane (partneships) constituite in baza U.S. Uniform Partership Act din 1914, cu modificarile si completarile ulterioare[74]. Sectiunea 6(1) a legii prevede acordul expres sau tacit al asociatilor de a imparti profiturile, riscul si controlul asupra societatii constituite in vederea derularii unei afaceri. Aceasta intentie a asociatilor deosebeste societatea de un plan de participare la profit a managerilor si/sau angajatilor (deoarece acestia nu participa la pierderi) sau de coproprietatea asupra unui bun[75].
[1] Exceptie face societatea cu raspundere limitata cu asociat unic.
[2] Patrick Dalion, Jean-Pierre Pamoukdjian – Dreptul societaților. Ediția în limba română coordonată de Maria Niculescu și Alain Burlaud. Tradusă și revizuită științific de Smaranda Angheni. Editura Economică, București, 2002, p. 122.
[3] Vezi si comentariile cu privire la nulitate in materia consimtamantului (infra nr. 2).
[4] Cristina Zamsa in Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei – op. cit., p. 1317 si Gabriela Raducan in Colectiv de autori – Noul cod civil. Editura Hamangiu, București, 2012, vol. II, p. 539.
[5] Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, art. 12.
[6] Respectiv institutii de credit, societati de servicii de investitii financiare si sisteme de plati si decont a operatiunilor financiare (art. 1 din Legea institutiilor de credit).
[7] Fondurile proprii sunt acele capitaluri proprii (active nete) ale bancilor de o anumita calitate.
[8] Avand in vedere masivul proces de salvare, in perioada 2008-2010, a multor institutii de credit europene si globale din fonduri publice, probabil ca teza nulitatii absolute ar putea fi sustinuta.
[9] Conform art. 25 alin. (1) din Statutul BNR (adoptat prin Legea nr. 312/2004, publicata in M.Of. nr. 582/30.06.2004), BNR poate lua masuri pentru impunerea respectarii reglementarilor bancare, ceea ce credem ca include si legitimarea procesuala activa.
[10] Conform 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 93/2012, cu modificarile si completarile ulterioare, aceasta institutie beneficiaza de legitimare procesuala activa expresa.
[11] Cornelia Lefter – Societățile cu răspundere limitată – soluții teoretice și practice pentru întreprinzatori. Editura Economică, București, 1996, p. 144.
[12] Aurel Pop, Gheorghe Beleiu – Curs de drept civil (partea generală). Editura Universității din București, București, 1973, p. 261.
[13] Sa provina de la o persoana cu discernamant, sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice, sa fie exteriorizat si sa nu fie alterat de vreun viciu.
[14] Cornelia Lefter – op. cit., p. 66.
[15] Patrick Dalion, Jean-Pierre Pamoukdjian – op. cit., p.22, Elena Cârcei – Societățile pe acțiuni. Editura All Beck, București, 1999, p. 33 si Lucian Bernd Sauleanu in Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Sauleanu (coord.) – Bazele dreptului civil, vol. I-V. Editura C.H. Beck, București, 2009, vol. IV, p. 867.
[16] C. A. Stoeanovici – Curs de drept comercial. Editura Curierul Judiciar, Bucuresti, 1926, p. 26 si Elena Carcei – op. cit., pp. 33-34.
[17] Pentru o opinie conform careia dolul trebuie sa provina de la toti asociatii vezi Stanciu D. Carpenaru – Drept comercial român, ed. 3. Editura All Beck, București, 1998, p. 169, Lucian Bernd Sauleanu in Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Sauleanu (coord.) – op. cit., vol. IV, p. 867 si Maria Dumitru – Dreptul societăților comerciale, ed. 2, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 85. Avem rezerve fata de aceasta opinie.
[18] Stanciu D. Carpenaru in Stanciu D. Carpenaru, Sorin David, Catalin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societatile comerciale. Reglementare, doctrina, jurisprudenta. Editura C.H. Beck, Bucuresti, ed. 4, Bucuresti, 2009, p. 232.
[19] Pentru o opinie conform careia obiectul este asocierea in vederea derularii de activitati economice Cornelia Lefter – op. cit., p. 66.
[20] Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil. Editura Știintifică, București, 1969, p. 221.
[21] Trib. Falticeni, sent. nr. 2 din 1925 in M.A. Dumitrescu – Codul de comerciu adnotat, vol. I-III. Editura Cugetarea, S. Ciornei și P.C. Georgescu, București, 1926, vol. I, p. 250, pct. 1993.
[22] Cum ar fi o activitate de pornografie infantila (D.D. Gerota – Curs de societăți comerciale. Editura Fundației Culturale „Regele Mihai I,” București, 1928, p. 43) ori un joc piramidal.
[23] C. A. Stoeanovici – Curs de drept comercial, despre societățile comerciale. Institutil de Arte grafice si Editură Curierul Judiciar, București, 1926, p. 28 (citand jurisprudenta franceza, autorul da ca exemplu obiect ilicit societatea constituita in scop de a face contrabanda, inclusiv pe teritoriul unui alt stat, contrabanda fiind ilegala pe teritoriul Romaniei si imorala in afara teritoriului ei).
[24] De exemplu, o casa de toleranta sub acoperirea unui salon de masaj.
[25] Pentru o opinie conform careia obiectul contractului nu se confunda cu obiectul de activitate, insa acesta din urma este legat de scopul (cauza) societatii, vezi Corneliu Bîrsan, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Țiclea, Mircea Toma, Constantin Tufan – Societățile comerciale, vol. I și II. Editura Șansa, București, 1995, vol. I, p. 37.
[26] R. vs. Registrar of Joint Stock Companies, ex p More (1931, 2 KB 197 (Court of Appeal), în Len Sealy, Sarah Worthington – Cases and Materials in Company Law, Oxford University Press, New York, 2010, p. 26.
[27] Paul L. Davies, Sarah Worthington – Gower and Davies’ Principles of Modern Company Law, 9th Edition. Thomas Reuters (Professional), Londra, Regatul Unit, 2012, p. 102.
[28] Doru Cosma – op. cit., p. 213. Pentru o astfel de confuzie vezi Ioana Alina Stanca – Administrarea societăților pe acțiuni. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 44.
[29] Promisiunea de porte-fort intervine atunci cand o persoana se angajeaza sa obtina fapta altei persoane ori ca aceasta sa ratifice actul juridic incheiat pe seama sa (a se face “forte” catre aceasta).
[30] Aurel Pop, Gheorghe Beleiu – op. cit., p. 303.
[31] Doru Cosma – op. cit., pp. 220-221.
[32] Dorin Clocotici Dreptul comercial al afacerilor. Editura Fundatiei „Romania de Maine”, Bucuresti, 1998, p. 94.
[33] C. C. Arion – Curs de drept comercial, vol. I și II. Stenografiat și editat de Vasile Ștefanescu, București, 1915, vol. II, p. 49.
[34] Cornelia Lefter – op. cit., p. 97.
[35] Ap. Bruxelles, dec. din 12 august 1867 in M.A. Dumitrescu – op. cit., vol. I, p. 284, pct. 2054.
[36] Octavian Capatina – Societățile comerciale. Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 172, Cornelia Lefter – op. cit., p. 96 si Lucian Bernd Săuleanu in Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu si Lucian Bernd Săuleanu (coord.) – op. cit., p. 870. Pentru o opinie potrivit careia cauza se confunda cu obiectul obligatiei vezi C. A. Stoeanovici- op. cit., p. 28 si I. L. Georgescu – Drept comercial român, vol. I și II (1947/1948). Editura All Beck, București, 2002, vol. II, p. 54.
[37] De exemplu, o societate comerciala avand ca asociati societati concurente pe o anumita piata, societatea nou infiintata avand drept rol controlul preturilor pe acea piata (Trib. civ. din Huy, fr., dec. din 26 martie 1924 in M. A. Dumitrescu – op. cit., vol. I, p. 257, pct. 2044).
[38] Lucian Bernd Sauleanu in Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Sauleanu (coordonatori) – op. cit., vol. IV, p. 870.
[39] C. A. Stoeanovici – op. cit., p. 23, I. L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 35 si Octavian Capatina – op. cit., p. 59.
[40] Ciprian Sassu, Sergiu Golub – Affectio societatis. Revista de drept comercial nr. 10/2001, p. 83. Acesti autori considera affectio societatis un segment al cauzei (creat de jurisprudenta), un element psihologic, strict individual si unilateral, care este inclus in cauza contractului de societate.
[41] Pentru o opinie conform careia affectio societatis este parte a consimtamantului, vezi I.N. Fintescu – Drept comercial, vol. I-III. Editat de A. Th. Doicescu, București, 1929, p. 182, Eftimie Antonescu – Codul comercial adnotat, vol. I-III. Editura Librariei Socec & Co.&Minerva, 1908-1914, vol. II, p. 7, Stanciu D. Carpenaru – op. cit., p. 164 si Lucian Bernard Sauleanu in Ion Dogaru, Edmond Gabriel Olteanu, Lucian Bernd Sauleanu (coord.) – op. cit., vol. IV, p. 866.
[42] ICCJ, s. com., dec. nr. 768 din 27 februarie 2008 in ICCJ, Jurisprudenta Sectiei Comerciale pe anul 2008, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 69 si urm..
[43] I. N. Fintescu – op. cit., vol. I, p. 182.
[44] C. A. Stoeanovici – op. cit., p. 23.
[45] D. D. Gerota – op. cit., pp. 36-37.
[46] Idem, p. 51.
[47] Cesare Vivante, conform D.D. Gerota – op. cit., p. 52.
[48] Anton Chemale – Consideratiuni asupra valabilitatii societatilor anonime cu un singur actionar, in Revista de drept comercial si studii economice, 1934, p. 649.
[49] I. L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 37.
[50] Opinie imbratisata si in prezent (vezi Patrick Dalion, Jean-Pierre Pamoukdjian – op. cit., p. 113).
[51] Filippo Pestalozza – Nota la decizia Curtii de Apel Milano din 22 mai 1929, in Rivista del diritto commerciale e del dirrito generale delle obbligazioni, II, 1930, p. 167.
[52] Anton Chemale – Consideratiuni asupra valabilitatii societatilor anonime cu un singur actionar, in Revista de drept comercial si studiie economice, 1934, p. 639.
[53] Paul I. Demetrescu – Protectiunea actionariatului in societatile pe actiuni, in Revista de drept comercial si studii economice, 1936, p. 162.
[54] Rivista del diritto commerciale e del dirrito generale delle obbligazioni, 1926, II, p. 167.
[55] “Si cand totalitatea actiunilor unei societati anonime apartine unei singure persoane, personalitatea juridica a societatii continua totusi autonom si distinct de aceea a singurului asociat si in consecinta aceasta este tinuta sa observe dispozitiile legale in tot ceea ce priveste forma si continutul actelor de dispozitie patrimoniala, chiar si in ipoteza in care persoana administratorului se identifica cu a actionarului ce detine totalitatea actiunilor” (Cas. it., dec. din 5 iulie 1928, în Rivista del diritto commerciale e del dirrito generale delle obbligazioni, 1929, II, p. 154).
[56] Vasile Patulea – Finantarea societatilor comerciale. Vol. I – Resursele proprii. Capitalul social. Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 26 si Ioan Schiau – Curs de drept comercial. Editura Rosetti, București, 2004., p. 117.
[57] C.A. Stoeanovici – op. cit., p. 23, Stanciu D. Carpenaru – op. cit., p. 153, Dan A. Popescu – Contractul de societate. Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 210, Cornelia Lefter – op. cit., p. 63 si Ioan Schiau – op. cit., p. 117 (cei doi autori din urma nuantand afirmatia in functie de forma societara).
[58] Cornelia Lefter – op. cit., p. 207, Ioana Alina Stanca – op. cit, p. 51 si Ciprian Sassu, Sergiu Golub – op. cit., p. 77.
[59] Marian Bratis – Constituirea societății pe acțiuni. Editura Hamangiu, București, 2008, p. 212.
[60] I. L. Georgescu – op. cit., vol. II, pp. 43-44 si autorii acolo citati.
[61] Cu privire la existența aporturilor în industrie la societățile mixte și de de capitaluri, vezi infra nr. 19.6.
[62] Pentru o opinie conform careia colaborarea ulterioara a asociatilor naste in mintea tertilor ca asociatii sunt dedicati societatii („lucreaza pentru societate“) vezi Benedict Bernstein – Societatea comerciala neregulata, in Revista de drept comercial si studii economice, 1940, p. 269. Probabil ca o astfel de afirmatie sa fie eventual valabila in cazul societatilor de presoane, unde asociatii sunt obligatoru si administratori, dar nu si la societatile mixte si de capitaluri unde pentru societate „lucreaza“ capitalul si conducerea societatii.
[63] Pentru o opinie in sensul existentei unei astfel de convergente care sa-i uneasca pe asociati in vederea colaborarii vezi Dan A. Popescu – op. cit., p. 211.
[64] Într-o opinie (Radu N. Catană – Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială. Editura Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 125) s-a spus că asociații nu au interese contrare, ci comune, loialitatea nefiind altceva decât determinarea firească a comunității de interese și a necesității de a evita conflictele de interese, atât fața de coasociați, cât și față de societate.
[65] Art. 1881 alin. (1) C. Civ. defineste societatea, in general, ca fiind „un contract in care doua sau mai multe persoane se obliga reciproc sa coopereze pentru desfasurarea unei activitati […]”.
[66] O așezare pe acelasi plan a lipsei colaborarii cu gravele neintelegeri face Marian Bratis – op. cit., p. 213.
[67] Pentru o opinie contrară vezi Radu N. Catana – op. cit., p. 124.
[68] Intr-o opinie s-a spus in mod asemenator, referitor la societatea unipersonala, „ca affectio societatis inseamna intentia asociatului unic de a afecta cu titlu special o parte din patrimoniul sau in vederea desfasurarii unei activitati comerciale sub acoperirea unei entitati dotata cu personalitate juridica, raspunderea asociatului limitandu-se la aportul de capital“ (Gheorghe Piperea – Natura juridica a societatii comerciale unipersonale, in Revista de drept comercial nr. 4/2000, p. 76).
[69] Dimitrie Alexandresco – Explicatiunea dreptului civil roman, vol. I-XI. Tipografia Nationala, Iasi, 1886-1915, vol. IX, p. 456. In acest sens, in doctrina s-a afirmat in mod corect ca o clauza leonina este incompatibila cu affectio societatis (autori francezi citati de Ciprian Sassu, Sergiu Golub – op. cit., p. 82).
[70] Anton Chemale – Consideratiuni asupra valabilitatii societatilor anonime cu un singur actionar, in Revista de drept comercial si studii economice, 1934, p. 547 (si autorii italieni acolo mentionati: Ferrara, Rocco, Sraffa, Bonfate, Mossa, Ascarelli s.a.).
[71] I. L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 16 si Marius Șcheaua – Legea societatilor comerciale, comentata si adnotata, Editura All Beck, Bucuresti, 2000, p. 5.
[72] O distinctie s-ar putea face la societatile unde controlul este concentrat in mainile unei singure persoane sau familii care a pornit afacerea ce a crescut si s-a dezvoltat inclusiv prin listarea societatii.
[73] Pentru o opinie in favoarea existentei affectio societatis, bazata pe dispozitiile art. 210 alin. (1) din Legea pietei de capital, vezi Titus Prescure in Titus Prescure, Nicoleta Calin, Dragos Calin – Legea pieței de capital. Comentarii și explicații. Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 325 (Reproducem alineatul: „Sunt interzise folosirea in mod abuziv a pozitiei detinute de actionari sau a calitatii de administrator ori de angajat al societatii, prin recurgerea la fapte neloiale sau frauduloase, care au ca obiect sau ca efecte lezarea drepturilor privind valorile mobiliare si a altor instrumente financiare detinute, precum si prejudicierea acestora”). In opinia noastra, practicile abuzive nu au legatura cu affectio societatis intrucat elementul pur si simplu nu exista. Pentru o opinie conform careia affectio societatis se transfera, la societatile de capitaluri, de la actionari la administratori, vezi Ciprian Sassu, Sergiu Golub – op. cit., p. 80. Nu achiesam la aceasta opinie intrucat administratorii (cu exceptia celor independenti) ii reprezinta pe actionari si interesele acestora (cata vreme nu sunt contrare interesului societatii insasi) deci, daca actionarii au interese divergente, administratorii la randul lor vor fi divizati in opinii. Pentru o concluyie conform careia affectio societatis dispare pe masura ce societatea creste in dimensiuni, transformandu-se intr-o organizare tehnica a intreprinderii, vezi Dan A. Popescu – op. cit., p. 211. Pentru o concluzie conform careia a mai vorbi de affectio societatis la societatile admise la tranzactionare este o forma de ipocrizie, vezi Freddy Gârbaci – Societăți comerciale deținute public, instrumente juridice de protecție a investitorilor. Editura Rosetti, București, 2003, p. 120. Acest din urma autor considera ca tranzactiile speculative sunt incompatibile cu affectio societatis.
[74] Adoptat de toate statele federatiei mai putin Loisiana, al carui drept este de inspiratie franceza.
[75] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – Business Organization And Finance. The Foundation Press, New York, 1996, p. 60.
* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – ”Tratat de drept societar,” vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1
**Mulțumim Revistei Române de Dreptul Afacerilor
Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
