Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
 1 comentariu

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului
27.05.2016 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 26 mai 2016 a fost publicată Decizia nr. 7/2016 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în corelare cu dispoziţiile art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din capitolul III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea pronunţată în data de 4 noiembrie 2015, în Dosarul nr. 519/101/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în corelare cu dispoziţiile art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din capitolul III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
Sub imperiul Codului muncii al Republicii Socialiste România, Legea nr. 10/1972, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare până la 1 martie 2003, inaptitudinea fizică/psihică a salariatului de a presta activitatea corespunzătoare postului în care era încadrat constituia un temei de desfacere a contractului de muncă asimilat celui pentru necorespundere profesională [art. 130 alin. (1) lit. e], regimul juridic al concedierii pentru inaptitudine constituind un aspect al necorespunderii, ca o consecinţă a aplicării regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Chiar dacă, practic, atare distincţii nu au putut fi făcute, în plan teoretic s-a remarcat încă de la început faptul că necorespunderea profesională cauzată de motive medicale are o substanţă particulară, caracterul neimputabil fiind în acest caz dincolo de orice discuţie.

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, distinge între cele două temeiuri de concediere prevăzând că aceasta este posibilă:

– în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat [art. 61 lit. c) din Codul muncii];

– în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat [art. 61 lit. d) din Codul muncii].

32. Noţiunea de inaptitudine fizică şi/sau psihică

În unele sisteme de drept, incapacitatea de muncă face parte dintr-o categorie mai largă de cauze de încetare a raporturilor de muncă, cărora li se aplică în linii mari acelaşi regim juridic: cauzele biologice. Aici sunt incluse vârsta, decesul şi debilitatea. Spre exemplu, în sistemul anglo-saxon, inaptitudinea este inclusă între cauzele de încetare a contractului în care continuarea executării lui ar fi imposibilă fără prejudicierea celeilalte părţi.

În dreptul nostru, inaptitudinea este un motiv de concediere de sine stătător, prin excelenţă, neimputabil; salariatul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu din cauza reducerii unora dintre capacităţile sale biologice.

Inaptitudinea manifestată cu prilejul încheierii contractului individual de muncă nu atrage posibilitatea concedierii, ci a declarării nulităţii contractului respectiv. În acest sens deosebim după cum:

– nu s-a efectuat examenul medical obligatoriu la angajare, potrivit art. 27 din Codul muncii; contractul de muncă este nul absolut, iar angajatorul răspunde contravenţional, potrivit art. 52 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice, cu completările ulterioare;

– s-a efectuat examenul medical, din care a rezultat inaptitudinea pentru desfăşurarea anumitor activităţi, dar angajatorul nu a ţinut cont de aceasta, utilizând salariatul în prestarea acelor activităţi cu privire la care medicul de medicină a muncii îl declarase inapt; şi în acest caz angajatorul răspunde contravenţional;

– s-a realizat examenul medical, iar în urma acestuia nu a fost pusă în evidenţă inaptitudinea, deşi aceasta exista; în această ipoteză, alături, fireşte, de angajarea răspunderii medicului, s-ar putea pune problema vicierii consimţământului angajatorului prin eroare.

Textul art. 61 lit. c) din Codul muncii vizează inaptitudinea intervenită pe parcursul executării contractului de muncă, şi nu cea manifestată de către persoană chiar cu prilejul angajării. Este avută în vedere situaţia salariatului căruia i s-a redus pe parcurs capacitatea de exerciţiu biologic, iar postul ocupat îi afectează performanţele profesionale.

Aptitudinea în muncă este definită la art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, drept „. . .capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical”.

Aptitudinea medicală este stabilită de către medicul de medicina muncii, conform art. 8 lit. f) din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit acestor dispoziţii: „Medicul de medicină a muncii supraveghează sănătatea angajaţilor pe baza prevederilor legale şi a riscurilor profesionale pentru sănătatea angajaţilor, respectând principiile de etică, astfel: (…) f) stabileşte aptitudinea în muncă, cu ocazia oricărei examinări medicale”.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, „Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii specialişti de medicina muncii”.

Art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „Pentru stabilirea aptitudinii în muncă medicul specialist de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii şi examene medicale de specialitate, suplimentare celor prevăzute la art. 8”.

Cu titlu de exemplu, inaptitudinea medicală priveşte: reducerea acuităţii unuia sau mai multor simţuri, anume a celor de care salariatul se slujeşte în activitatea sa; pierderea îndemânării, în cazul profesiilor în care această calitate este necesară; tulburări ale reflexelor, în cazul persoanei care desfăşoară activitate de intervenţie rapidă şi precisă (conducători auto, piloţi, controlori de trafic etc.); scăderea memoriei; afecţiuni psihice care duc la pierderea concentrării, a capacităţii de rezistenţă la factori de stres, dacă specificul muncii cere calm şi stăpânire de sine (relaţii cu publicul, cadre didactice); diferite afecţiuni de natură fizică (anchilozarea unui braţ, hernie); încetinirea executării lucrărilor manuale, cu consecinţa imposibilităţii respectării termenelor de predare; boli transmisibile (spre exemplu, dermatologice) care nu pot fi tratate corespunzător şi în termen util (în cazul lucrătorilor din alimentaţie publică sau servicii de coafură, cosmetice) etc.

Aptitudinea medicală stabilită de medicul de medicina muncii vizează doar un anumit post ocupat de salariat, angajatul nefiind expertizat sub aspectul capacităţii/incapacităţii generale de muncă. Deoarece medicul de medicina muncii este cel care supraveghează starea de sănătate a angajaţilor, avizul medical dat de acesta (având la bază fişa de expunere la riscuri profesionale, istoricul medical al angajatului, examinările medicale periodice efectuate) are o importanţă majoră în ceea ce priveşte continuarea sau nu a activităţii angajatului în acel loc de muncă.

33. Decizia organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului

Pentru a statua asupra problemei de drept deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept urmează a identifica în mod concret dificultăţile de interpretare a textelor de lege ce fac obiectul sesizării.

Astfel, din conţinutul încheierii de sesizare rezultă că problema de drept supusă analizei vizează interpretarea dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii (privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului), respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului).

Cu privire la procedura de constatare a inaptitudinii salariatului, Codul muncii prevede la art. 61 lit. c) faptul că aceasta are loc prin decizie a organelor competente de expertiză medicală.

Deşi actul normativ nu determină în mod expres organele de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că se va avea în vedere, în primul rând, legislaţia specifică din domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor (Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare), care statuează că medicul specialist de medicina muncii, prin avizul dat, este cel care are dreptul şi obligaţia de a stabili dacă angajatul este apt sau inapt medical pentru un anumit post.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu prevederile art. 8 şi 9 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, redate anterior, rezultă că medicul de medicina muncii este organul specializat care stabileşte aptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului pentru un anumit loc de muncă.

În afara controalelor medicale pe care le realizează la angajarea în muncă, periodic sau la reluarea activităţii, medicul de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii de specialitate, decizia finală în urma acestor examinări medicale aparţinând însă medicului specialist de medicina muncii.

Această soluţie rezultă explicit şi din dispoziţiile art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, coroborat cu prevederile art. 22 lit. e) şi art. 30 din acelaşi act normativ.

Spre deosebire de forma iniţială a art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, care prevedea la alin. (2) că „Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”, ulterior modificării intervenite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, alin. (2) al art. 12 a fost abrogat, astfel încât, conform reglementării legale în vigoare, unicul organ specializat în emiterea şi completarea fişei de aptitudine a salariatului a rămas medicul de medicina muncii.

De asemenea, medicul de medicina muncii are competenţa de a propune angajatorului schimbarea locului de muncă, potrivit art. 189 alin. (2) din Codul muncii, etapă prealabilă concedierii întemeiate pe inaptitudine, conform art. 64 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Un alt argument avut în vedere la definirea sintagmei „decizie a organelor de expertiză medicală” priveşte procedura de contestare a concluziilor medicale ale medicului specialist de medicina muncii, cuprinse în actul întocmit la examinare, procedură prevăzută la art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 30 şi 31 din actul normativ menţionat, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, contestaţia adresându-se autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile de la primirea fişei de aptitudine în muncă.

Contestaţia se soluţionează de o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii, care convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile de la data primirii contestaţiei, conform art. 32.

Decizia comisiei se consemnează într-un proces-verbal şi se comunică în scris persoanei examinate medical, potrivit dispoziţiilor art. 33.

Din analiza argumentelor expuse anterior se constată că este suficient ca în cauză să se întocmească fişa de aptitudine de către medicul specialist de medicina muncii, necontestată de lucrător, din care să rezulte că angajatul nu mai are aptitudinea necesară pentru locul de muncă ocupat, şi, neavând locuri de muncă vacante compatibile cu aptitudinea sa în muncă, în condiţiile art. 64 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, angajatorul va proceda la concedierea angajatului în baza dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii.

Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ipoteza în care evaluarea realizată de medicul specialist de medicina muncii ar fi contestată, iar prin decizia medicală pronunţată în condiţiile art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar respinge contestaţia persoanei examinate.

Expertizarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului la care se referă art. 61 lit. c) din Codul muncii nu trebuie confundată cu expertizarea capacităţii de muncă, ce se adresează persoanelor care apelează la sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi a cărei constatare atrage încetarea de drept a contractului de muncă, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului nu vizează întreaga incapacitate de muncă a acestuia şi pentru alte locuri de muncă, ci numai pentru cea strict legată de locul de muncă ocupat de salariat, conform fişei de expunere la riscuri profesionale şi ţinând cont de condiţiile de lucru, coroborat cu starea de sănătate în muncă.

Prevederile art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010, reglementează cadrul organizatoric şi de funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, dar nu conţin reglementări cu privire la procedura de constatare a aptitudinii fizice şi/sau psihice a salariaţilor.

Astfel, dispoziţiile enunţate fac referire la expertize realizate de direcţiile de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căruia funcţionează şi un colectiv cu activitate specifică de medicina muncii, dar aceste expertize se efectuează la cererea terţilor, având drept obiectiv evaluarea factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, iar atribuţiile specifice ale colectivului de medicina muncii vizează strict domeniul supravegherii în sănătate publică, distinct de domeniul supravegherii sănătăţii angajaţilor, reglementat în mod expres prin Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În condiţiile arătate, deşi terminologia utilizată în redactarea prevederilor regulamentare analizate este apropiată celei utilizate de legiuitor în redactarea art. 61 lit. c) din Codul muncii, se observă că expertizele la care se face trimitere prin cele două texte de lege în discuţie au obiective diferite, prin prisma atribuţiilor specifice care revin medicului specialist de medicina muncii într-un anumit domeniu de activitate.

Faptul că medicul de medicina muncii este, conform art. 6 din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare, consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de promovare a sănătăţii în muncă, iar în situaţia în care, în cadrul unei unităţi economice este organizat cabinet de medicina muncii, potrivit art. 44 din legea menţionată, medicul este subordonat angajatorului pe linie administrativă, nu constituie elemente de natură a înlătura atribuţiile specifice ale medicului de medicina muncii în domeniul supravegherii sănătăţii angajaţilor, concretizate în stabilirea aptitudinii în muncă cu ocazia oricărei examinări medicale (art. 8 din lege).

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă în Dosarul nr. 519/101/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului) se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în fişa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens”.

Andrei Pap

 

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului”

  1. Amelia FARMATHY spune:

    Îmi place deosebit de mult _ în sensul eliminării oricărei ambiguităţi_ partea finală: ” de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens”.
    De ce, oare, nu denumeşte INalta „entitatea”?
    Simplu, pentru că nu prea e sigur cine e „entitatea”, în ciuda textelor de lege expuse în motivarea deciziei, şi, mai ales, cum se derulează partea cu „contestarea” deciziei medicului de medicina muncii, iar Înalta a realizat problema aceasta soluţionând(sincer, eu nu cred să se fi lămurit şi, de altminteri, nici nu ar avea vreo vină, căci legiuitorul nu a părut deloc preocupat de problema contestaţiilor în materia aceasta, o situaţie similară regăsindu-se şi în ceea ce priveşte asigurările sociale, respectiv pensiile de invaliditate) problema de drept şi a încercat să se ferească să dea răspunsuri dacă, stricto sensu, nu fu întrebată.
    Aş atrage atenţia însă, fără nicio legătură cu dezlegarea, că, pentru a fi contestată, decizia medicului de medicina muncii trebuie să fi fost comunicată salariatului(fiind necesar să existe o dovadă la dosar în acest sens)şi să îi fie indicat salariatului în cât timp şi unde ar putea face lucrul acesta, de vreme ce întreaga afacere a „contestării” pare să fie, mai degrabă, o nebuloasă, iar nu un ansamblu de reguli şi proceduri, riguros şi accesibil celor interesaţi să îl parcurgă.
    Altminteri, ar fi extrem de uşor _ o pură formalitate_ să fie respinsă o contestaţie la măsura concedierii, sub pretextul necontestării deciziei emise de medicul specialist în medicina muncii,deşi decizia nici nu ar apărea ca fiind comunicată salariatului şi nici nu ar rezulta, din cuprinsul respectivei decizii, cui şi în cât timp ar trebui să se adreseze salariatul în scopul contestării.
    Această din urmă împrejurare, sub aspectul consecinţelor, ar fi cel puţin discutabilă în privinţa efectelor negative pe care le creează individului afectat de respectiva decizie a medicului de medicina muncii, cât timp legiuitorul sancţionează, cu nulitatea expresă a deciziei de concediere, o formalitate, respectiv neindicarea de către angajator, în cuprinsul deciziei de concediere, a instanţei la care poate fi atacată respectiva decizie,dar, în egală măsură, instanţa nu ar socoti necesar să fie indicate, în actul administrativ emis de către medicul de medicina muncii, termenul şi „entitatea” _Vorba ÎNaltei:))) _ căreia i se poate adresa salariatul cu contestaţia împotriva respectivei decizii.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.