Admisibilitatea constatării de către instanţa de judecată a grupelor I-II de muncă, pentru perioadele anterioare datei de 18 martie 1969
6 iunie 2016 | Mihai PAȘCAConsideraţii practice şi de drept
Activitatea de judecată a instanţei presupune aplicarea cu prioritate a principiilor de bază ale procesului civil, între care se află şi acela al asigurării dreptului la un proces echitabil.
În practica CEDO se reţine că scopul Convenţiei nu este garantarea unor drepturi teoretice sau provizorii, ci a unor drepturi concrete şi efective, iar dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat.
Art. 6 din CEDO impune tribunalului obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor părţilor, iar rolul activ al instanţelor de judecată intră în aceste exigenţe, situaţie în care se verifică compatibilitatea Convenţiei cu respectarea acestor drepturi pentru buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de articolul 14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare, atunci când se introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Nu pot fi primite consideraţiunile şi aprecierile privind eventuala inadmisibilitate, prescriptibilitate dar şi a lipsei de temei juridic a cererilor introductive, care au ca obiect petite în constatarea grupelor de muncă anterior datei de 18.03.1969, acestea trebuind a fi apreciate ca fiind ajuridice, sens în care sunt avute în vedere cele statuate şi dispuse imperativ şi neechivoc prin Decizia nr. 9 în dosarul nr. 5/2016, în sensul că: – admite recursul în interesul legii declarat şi, pe cale de consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 – 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă, iar prin Decizia nr. 13 în dosarul nr. 4324/1/2015, s-a dispus: admiterea sesizărilor formulate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 Cod procedură civilă, art. 111 Cod de procedură civilă din 1865, art. 2502 Cod civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă, conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990, intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile, pe cale de consecinţă toate instanţele de judecată urmează a dispune în consecinţă în condiţii de deplină legalitate în cea ce priveşte interpretarea şi aplicarea normelor de drept corespondente, dar şi a probaţiunii administrate de către părţile interesate şi care au deplină legitimitate procesuală.
Instanţa de judecată este chemată şi învestită exclusiv cu interpretarea şi aplicarea legii şi a normelor de drept incidente, urmând astfel ca să procedeze la valorificarea justă şi in integrum a probaţiunii solicitate şi încuviinţate, cu consecinţa pronunţării unei soluţii juridice, sub condiţii dovedirii neechivoce a pretenţiilor şi susţinerilor părţii, instanţa, respectiv completul de judecată trebuind să aibă şi să manifeste un rol activ, în cea ce priveşte aflarea adevărului, astfel după cum a dispus Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul civil nr. 1044/107/2015, Curtea ca instanţă de apel, apreciind că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, principiu prevăzut de art. 22 C. Pr. Civ.
Astfel, aceste cereri introductive au deplin temei şi suport juridic, neputând a fi apreciată în mod injust ca neîntemeiate şi se impune aprecierea, interpretarea și aplicabilitatea justă a normelor legale incidente şi corespondente perioadei evidenţiată în petitul acestora,în caz contrar devenind superfluă obligativitatea dispozitivă a acestora, respectiv:
În privinţa cadrului procesual cu reţinerea situaţiei juridice a angajatorului, respectiv încetarea procedurii judiciare de reorganizare-lichidare, societatea fiind dizolvată şi radiată, iar funcţia lichidatorului a încetat, entitate în favoarea căruia s-a prestat munca de către partea interesată, legitimitate procesuală pasivă,deci calitate procesuală pasivă în acţiunile privind reconstituirea vechimii în muncă şi a condiţiilor de muncă, trebuie valorificat faptul că în M. Of. nr. 263 din 7 aprilie 2016 a fost publicată Decizia nr. 2/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ce priveşte calitatea procesuală pasivă în cauzele privind reconstituirea vechimii în muncă/constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, în situaţia în care fostul angajator nu mai există, s-a statuat în sensul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865/art. 32 alin. (1) lit. a) şi art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolenţei, cu modificările şi completările ulterioare/art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolenţei şi de insolvenţă, angajatorul desfiinţat în urma procedurilor de insolvenţă, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosinţă, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă”.
De asemenea,în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acţiunile privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă actual/acelaşi text de lege cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acţiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de la momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă şi în continuare; art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865 pentru acţiunile privind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei reglementări/art. 35 cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acelaşi tip de acţiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situaţia în care nu există documente primare.
Totodată,în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 18 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, în cazul existenţei documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind vechimea în muncă sau activitatea desfăşurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei acţiuni în realizare – obligaţie de a face – având ca obiect obligarea deţinătorului de arhivă de a elibera adeverinţa constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în grupele superioare de muncă.
Activitatea concretă, respectiv munca, condiţiile efective şi perioada raportului juridic de muncă,sunt stări faptice care se dovedesc cu orice mijloc de probă – carnet de muncă, expertiză tehnică, martori, prezumţii,probe solicitate în probaţiune de către partea interesată, iar asupra pertinenţei şi utilităţii acestora trebuind ase pronunţa instanţa de judecată,în caz contrar lipsind de efecte juridice munca părţii reclamante şi dreptul de a beneficia de toate consecinţele acesteia, inclusiv cele privind condiţiile de stabili ea drepturilor de pensia lunară cuvenită, sub aspectul valorificării acestui stagiu de cotizare în condiţiile grupei de muncă constate şi dispuse şi implicit a stabilirii şi evidenţierii punctajului suplimentar corespondent dar şi a evidenţierii prin valorificare a vârstei standard necesare de pensionare.
Toate instanţele de judecată, competente material, teritorial şi general, şi implicit completele specializate în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, trebuie să evite şi să sancţioneze prin soluţii unitare şi deplin juridice, incertitudinile jurisdicţionale care au ca efect privarea părţi-reclamante de posibilitatea de a obţine beneficiul drepturilor sale, în condiţiile în care altor persoane (…) li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispoziţiile legi aplicabile şi incidentei, fiind contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Corespondent perioadelor anterioare datei de 18.03.1969, data intrării în vigoare a Ordinului 50/1990, trebuie avute în vedere şi valorificate în mod just dispoziţiile incidente şi corespondente perioadelor anterior menţionate, respectiv Instrucţiunile Ministerului muncii nr. 1040/ 01.01.1967 pentru aplicarea Legii nr. 27/ 1966 publicate în BO nr. 21/ 10.03.1967, Ordinul comun MM și MS nr. 59/ 14.02.1969 publicat în BO nr. 36/ 18.03.1969. Ordinul nr. 105/1976, Decretul nr. 210 din 12 iulie 1977 cu privire la majorarea pensiilor publicat în 14 iulie 1977 şi intrat în vigoare la data de 14 iulie 1977, abrogat de art. 15 din Decretul 325/1983 la data de 10 septembrie 1983, Legea nr. 27 / 28.12.1966 republicată în BO partea I nr. 113/ 20.10.1972, respectiv broşura nr. 116/ 25.10.1972, Hotărârea nr. 252 din 25 februarie 1967 (*republicată*) pentru aplicarea Legii nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, Hotărârea nr. 1061 din 21 mai 1968, unde la art. 5 se dispune în sensul că: încadrarea în grupa de munca în care au lucrat angajaţii până la data publicării în Buletinul Oficial a locurilor de munca cu condiţii deosebite, stabilite în baza art. 6 din Legea nr. 27/1966 şi înscrierea încadrării în carnetul de munca se fac pe baza tabelelor 1 şi 2, anexe la Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 292/1959 cu completările ulterioare, republicat în Buletinul Oficial Partea I, nr. 21 din 10 martie 1967.
De asemenea, trebuie valorificate dispoziţiile astfel cum au fost evidenţiate în Decretul nr. 215 din 12 iulie 1977 cu privire la încadrarea personalului muncitor în grupele I, II sau III de muncă, publicat în data de 16 iulie 1977 şi intrat in vigoare: 16 iulie 1977, abrogat de art. 6 din Decretul – Lege nr. 114/1990 la data de 2 aprilie 1990.
Astfel, trebuie transferate şi aplicate prin suprapunere dispozitivă, interpretare logică şi teleologică, normele de drept corespondente stării de fapt, dar şi perioadelor evidenţiate în petitul cererii introductive deduse judecăţii şi aprecierii judecătoreşti, neputând a fi reţinută o altă atitudine evident omisivă prin eventualitatea injustă a nevalorificării legislaţiei în materie,anterior menţionată.
Pentru a se pronunţa o hotărâre judecătorească deplin legală, instanţa de judecată trebuie să reţină că pentru perioada 1969-1990 sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1061/1968 pentru stabilirea criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în grupele I şi II, prevăzute de Legea nr. 27/1966 şi a organelor care fac aceste încadrări, publicată în dat de 21 mai 1968 şi intrată în vigoare la 21 mai 1968.
Astfel, pentru perioada lucrată după data de 18 martie 1969 până la data de 1 aprilie 2001, încadrarea în grupe superioare de muncă s-a făcut conform Ordinului ministrului muncii și ocrotirilor sociale, al ministrului sănătaţii si al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990, ordin ce a înlocuit ordinele Ministerului Muncii și Ministerului Sănătăţii nr. 59/1969, 105/1976 si 210/1977.
Potrivit art. 91 din Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat și pensia suplimentara, precum și art. 5 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1061/1968 pentru stabilirea criteriilor de încadrare a locurilor de munca în grupele I și II prevăzute de Legea nr. 27/1966 și a organelor care fac aceste încadrări, încadrarea în grupele de muncă în care au lucrat angajaţii până la data publicării ordinului nr. 59 din 14 februarie 1969 în Buletinul Oficial se stabileşte pe baza tabelelor 1 și 2 anexe la Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1959, cu completările ulterioare, anexe republicate în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea I, nr. 21 din 10 martie 1967.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 27/1966 privind pensiile de asigurări sociale de stat și pensia suplimentară și art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1061/1968 pentru stabilirea criteriilor de încadrare a locurilor de muncă în grupele I și II prevăzute de Legea nr. 27/1966 și a organelor care fac aceste încadrări, Ministerul Muncii si Ministerul Sănătăţii stabilesc locurile de muncă cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă, prevăzute în anexele la prezentul ordin.
Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionarii a fost emis în baza Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistența socială și în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului, şi precizează locurile de muncă, activităţile şi categoriile de personal care lucrează în condiţii deosebite, ce se încadrează în grupele I și II de munca în vederea pensionarii.
Acest ordin vizează încadrarea în grupele I şi II de muncă atât pentru perioada anterioara datei de 18.03.1969, cât şi perioada lucrată după aceasta dată.
Astfel, potrivit pct. 13-15 din Ordinul nr. 50/1990 perioada lucrată după data de 18.03.1969 se încadrează în grupele I şi II de muncă în conformitate cu prevederile acestui ordin ce înlocuieşte Ordinele nr. 59/1969, 105/1976 și 210/1977 ale Ministrului Muncii şi Ministrului Sănătăţii, care îşi încetează aplicabilitatea.
Pentru perioada de activitate desfăşurată între 18.03.1969 şi 31.12.1975 încadrarea în grupele I și II de muncă se face proporţional cu timpul lucrat, aşa cum a fost stabilit prin Precizările Ministrului Muncii şi Ministrului Sănătăţii nr. 11.860/1969, fără a se condiţiona de existenta buletinelor de determinare a noxelor.
Pentru perioada lucrată între 1 ianuarie 1976 şi 31 decembrie 1989 încadrarea în grupele I şi II de muncă, de asemenea, nu este condiţionată de existenta buletinelor de determinare a noxelor.
Dovedirea perioadelor de activitate desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionarii se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă, conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale.
Totodată, ţinând seama de prevederile art. 2 şi 3 din Decretul-lege nr. 68/1990, unităţile au obligaţia să analizeze şi să precizeze, în termen de 30 de zile de la data aprobării acestui ordin, pe baza documentelor existente în unitate, situaţia încadrării personalului în grupele I şi II de muncă începând cu 18.03.1969.
În concluzie, pentru perioada anterioară datei de 18 martie 1969, încadrarea în grupa I sau II de muncă s-a făcut cu respectarea Instrucţiunilor Ministerului Muncii nr. 1.040/1967 care cuprind meseriile şi funcţiile care determină justa constatare şi implicit încadrare în grupă de muncă, potrivit şi Anexei 14 din HG nr. 257/20111, norme de aplicare a Legii nr. 263/2010.
Condiţiile potrivit cărora un loc de muncă se încadrează în grupa I sau II de muncă sunt reglementate în actele normative mai sus menţionate, iar instanţele de judecată, în aprecierea și aplicabilitatea acestor dispoziţii legale exprese, precum și a normelor convenţionale aplicabile, sub cerinţa şi obligativitatea justei interpretări și valorificări logice și juste inclusiv a probaţiunii administrate au competența de a stabili și/s-au schimba activităţile dintr-o grupă în alta respectiv din grupa a II-a de muncă în grupa I de muncă, aceasta pentru evidenţierea corectă a traseului profesional al titularului dreptului, sub toate aspectele necesare.
Mai mult, faţă de actele normative în vigoare și aplicabile acestor speţe deduse aprecierii și cercetării judecătoreşti, instanţele judecătoreşti au competenţa de a efectua nominalizări ale salariaţilor, aceste nominalizări trebuiau a fi făcute conform actelor normative în materie inclusiv de către fostul angajator sau eventual de către succesorul în drepturi şi obligaţii în funcţie de structura şi situaţia juridică existentă după anul 1990, dar sub cerinţa și condiţia deplinei legalităţi și corectitudini dispozitive, astfel ca instanţa de judecată este chemată să sancţioneze şi să desfiinţeze atitudinile greşite și omisive, care determină inclusiv injustiţie, în sensul încălcării inclusiv a principiului egalităţii de tratament privind aprecierea evoluţiei profesionale a salariatului îndreptăţit la beneficiul și satisfacţia unei grupe de muncă, corespondent condiţiilor de muncă efective avute pe perioada raportului juridic obligaţional.
Încadrarea locurilor de muncă, activităţilor și categoriilor profesionale în grupele I și/sau II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada anterioară datei de 18.03.1969, se poate face, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care s-a desfăşurat activitatea persoanei reclamante respectiv (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizica sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare, etc.)”.
Este evident faptul că prin cererea introductivă, partea interesată solicită să fie nominalizată în grupa de muncă, iar ceea ce se cere soluţionat de către tribunal este dacă fostul salariatul, a desfăşurat sau nu activităţile prevăzute în anexele normele de drept anterior reţinute. Aceste acte normative și-au justificat necesitatea, aşa cum rezultă din titulatură, pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului, precizează locurile de muncă, activităţile si categoriile de personal ce lucrează în condiţii de grupă. Ori, instanţa este obligată ca, în aplicarea legii, să se pronunţe asupra activităţii desfăşurate de salariat, deoarece însăşi legea şi normele aplicabile, prin modul cum au fost iniţiate se referă şi la activităţi, nu numai la locuri de muncă și categorii de personal.
Activitatea concretă este o stare de fapt se dovedeşte cu orice mijloc de probă – carnet de muncă, expertiză tehnică, martori, prezumţii, etc.
Accesul la justiţie, dar şi la satisfacţia unei hotărâri judecătoreşti deplin legale este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenţie, cât și prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice.
De altfel aşa cum s-a arătat, nu se poate restrânge aplicarea legislaţiei în materie aplicabilă perioadei din petitul cererii introductive promovată şi înregistrată de persoana care are deplină legitimitate procesuală activă şi implicit interes chiar fiind abrogată expres în prezent, în condiţiile în care normele de drept trebuie să fie corespondente perioadei reclamate, astfel că dreptul aplicabil este subrogat stării de fapt, acţiunea civilă având suport juridic în cea ce priveşte temeinicia încadrării în grupa de muncă solicitată, având în vedere inclusiv felul muncii prestate şi implicit activităţile şi funcţia avută de către partea reclamantă.
O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât instanţa de judecată este menită să procedeze la eliminarea inconsecvenţelor şi inechităţilor existente privind încadrarea locurilor de muncă în grupe de muncă, chiar înainte de anul 1969, existând dovada neechivocă a raportului juridic de muncă, a funcţiei, perioadei şi felului muncii prestate de către foştii salariaţi.
De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare dispozitivă a normelor de drept strict şi limitativ şi în mod evident injust numai la salariaţii, reclamanţii care solicită constatarea grupei de muncă numai după intrarea în vigoare a Ordinului nr. 50/1990 modificat, chiar în condiţiile în care aceştia au prestat activitate care obligă la valorificarea condiţiilor de muncă în sensul acordării grupei de muncă s-ar crea categorii distincte de beneficiari, în raport cu situaţia pe care aceştia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.
O astfel de apărare sau susţinere referitoare la caracterul limitativ al legislaţiei este neîntemeiată, deoarece principiul de bază al încadrărilor în grupe superioare de muncă nu este regăsirea în liste s-au anexe restrictive și incomplete, ci încadrarea se face pe baza existentei condiţiilor de muncă deosebite și a uzurii capacităţii de muncă a persoanelor care lucrează în acest climat nefavorabil.
Nici Ordinul nr. 50/1990 nu are caracter limitativ, deoarece încadrarea în grupe superioare de muncă se face pe baza existenţei condiţiilor de muncă deosebite şi a uzurii capacităţii de muncă a acelor persoane ce au lucrat în astfel de condiţii, Anexele 1 şi 2 ale acestui Ordin, constituind o enumerare a unor activităţi ce cuprind în fapt mai multe meserii,în acest sens dispunând şi ÎCCJ care, prin Decizia nr. 258/20.09.2004 a stabilit că Ordinului nr. 50/1990, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.
O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobăndită de ordinul respectiv, prin completările şi modificările ulterioare, a fost menitã sã elimine inconsecvenţele şi inechităţile existente—Decizia Curţi de Apel Bucureşti nr. 2757/6.05.2011.
Această concluzie se regăseşte în nota de fundamentare la H.G. 1223/1990, prin decizia nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale – nu există nicio raţiune să se menţină un regim discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii, în ceea ce priveşte beneficiul grupei superioare de muncă și implicit a stabilirii și încadrării în grupă de muncă de către instanţa de judecată.
Acceptându-se că accesul la o grupă superioară de muncă s-au stabilirea acesteia şi acordarea acesteia, persoanei interesate și deplin îndreptăţită prin admiterea acţiunii introductive cu reţinerea stării de discriminare negativă, cu consecinţa incluziunii titularului dreptului solicitat în sensul evidenţierii constatării juste, pozitive şi implicit a înlăturării stării de excluziune prin discriminare, astfel invocată şi reclamată prin cererea promovată şi înregistrată la completul competent să soluţioneze acest litigiu de muncă, acţiune în constatare, să se facă în mod exclusiv şi numai pentru funcţiile şi meseriile, deci raporturile de muncă după data de 18.03.1990, nu se realizează o rezolvare echitabilă şi mai ales legală a persoanelor îndreptăţite la beneficiul recunoaşterii stagiului de cotizare realizat în grupe de muncă, ci se creează un nou criteriu discriminatoriu, injust și evident omisiv, în contradicţie cu dispoziţiil cu valoare de principiu obligaţional ale Codului muncii modificat, respectiv Legea 53/2003, dar și în contradicţie cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor și Libertăţilor Fundamentale ale Omului, alături de inechitatea de tratament creată printr-o normă juridică.
Astfel cum reține inclusiv Curtea de Apel Alba Iulia în mod irevocabil prin Decizia nr. 120/2008: potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 beneficiază de încadrare în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
Condiţiile de muncă menţionate sunt evident numai exemplificative, astfel că este necesar să se stabilească de către instanţa de judecată care au fost condiţiile de activitate în mod concret în ceea ce o priveşte pe partea reclamantă, aspecte care se pot clarifica inclusiv printr-o adeverinţa eliberată şi care urmează evident a fi depusă la dosarul cauzei, dar și copia carnetului de muncă, sens în care trebuie valorificate prevederile şi menţiunile cuprinse în aceste scripte.
Încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I personalul să lucreze în aceste locuri de muncă cel puţin 50 %, iar pentru grupa a II-a, cel puţin 70% din programul de lucru, iar constatarea trebuie a fi făcută strict faţă de ocupaţia profesională şi locul de muncă efectiv avut şi dovedit.
În absenţa unor probe elocvente din partea unităţii pârâte, cu privire la neîncadrarea reclamantului în grupa de muncă, acţiunea civilă formulată trebuie apreciată ca fiind întemeiată,atâta timp cât se dovedeşte fără echivoc desfăşurarea activităţii efectiv în condiţii deosebite şi implicit dăunătoare.
În fine, eventuala referire făcută că alţi salariaţi, colegi de muncă cu reclamantul care beneficiază de grupa de muncă, recunoscută și evidenţiată de către societatea pârâtă s-au stabilită şi constată de către instanţa de judecată, în recunoaşterea și valorificarea principiului securităţii juridice și a practicii unitare, are relevanţă juridică în cauză, întrucât inclusiv legislaţia în materie sus enunţată, reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de muncă ce se încadrează în grupa I şi II de muncă, organele competente care facă aceste încadrării, metodologia, pe baza căreia unităţile efectuează încadrarea în grupele I şi II de muncă.
Toate aceste prevederi legale învederează că încadrarea locurilor de muncă din diferite unităţi în grupele I şi II, trecerea de la o grupă la alta şi scoaterea lor dintr-o anumită grupă, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupa de muncă au caracterul unor acte de organizare internă a unităţilor; instanţa fiind competentă să facă încadrarea unui loc de muncă în grupele I şi II de muncă, conform probaţiunii cu înscrisuri administrată în cauza dedusă judecăţii.
În acest context, potrivit art. 16 din Constituţie “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”,
iar
„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte;
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” (art. 20 din Constituţie).
Potrivit art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor și libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare… sau orice altă situaţie, inclusiv al evoluţiei profesionale.
Definiţia pe care a dat-o Curtea, discriminării, în hotărârea Abdulaziz Cabales şi Balkandali c Regatului Unit a fost aceea că există o discriminare în cazul în care „un individ sau grup se vede, fără o justificare adecvată, mai puţin bine tratat decât altul”.
Faţă de toate considerente şi motivele de fapt şi de drept invocate, se poate proceda la reţinerea faptului că părţii reclamante i s-au încălcat drepturile ocrotite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel este obligatoriu ca atitudinea jurisprudenţială a instanţei de judecată să fie circumscrisă acestor norme și consideraţiuni imperative.
Conform jurisprudenţei Curţii, „discriminare” înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii analoage. „Fără justificare obiectivă şi rezonabilă” înseamnă că distincţia în discuţie nu urmăreşte un scop legitim sau nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauzele D.H. şi alţii v. Republica Cehă, Andrejeva v. Letonia).
Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere privind tratamentul diferenţiat, în funcţie de circumstanţe şi de problema în discuţie, de exemplu, pentru a corecta o „inegalitate faptică”, dar trebuie să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă. În sfârşit, în privinţa sarcinii probei, raportat la art. 14 din Convenţie, Curtea a reţinut că odată ce petentul a demonstrat diferenţa de tratament, statul trebuia să dovedească că această diferenţă a fost justificată (D.H. şi alţii v. Republica Cehă, Andrejeva v. Letonia.
Curtea a stabilit că diferenţele de tratament sunt discriminatorii şi contrare art. 14, dacă persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial şi această distincţie nu prezintă nicio justificare obiectivă şi rezonabilă (cauzele Stubbings şi alţii v. Regatul Unit, Bunchen v. Republica Cehă).
Trebuie să fie prezentate în faţa Curţii motive extrem de importante pentru a justifica diferenţa de tratament (cauzele Schuler – Zgraggen v. Elveţia, Stec şi alţii v. Regatul Unit).
De altfel, în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană se stipulează că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
Nimeni nu va putea fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1”.
Apreciind asupra încălcării art. 14 din Convenţie şi implicit a unei discriminări, Curtea europeană a reţinut că există o diferenţiere discriminatorie în sensul art. 14, dacă lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”, cu alte cuvinte, dacă lipseşte „un scop legitim” sau ”dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit”.
Există discriminare în sensul art. 14 al Convenţiei atunci când persoane aflate în situaţii identice sau comparabile se bucură de un tratament preferenţial și total diferenţiat unele faţă de altele.
Trebuie evitată de către instanţa de judecată, evidenta, regretabila şi flagrantă violare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţie, sub multiple aspecte, fapt care se impune prin forţa evidenţei.
În concluzie, chiar dacă în motivarea cererii introductive nu se face referire expresă la starea de discriminare, instanţa de judecată prin hotărârea judecătorească pronunţată, trebuie să valorifice corect şi în integrum starea de fapt şi normele de drept aplicabile, pentru o soluţie deplin juridică şi care să valorifice în mod corect traseul profesional, funcţia şi locul de muncă avut de către partea reclamantă, iar pentru perioada anterioară datei de 18.03.1969, numai instanţa de judecată poate primi şi valorifica cererea titularului dreptului la acţiune, putând a i se da eventuală satisfacţie pretenţiilor şi susţinerilor acestuia.
Ceea ce se cere prin acţiunea introductivă-cerere în constatare, în principal urmând a se reţine evidenta discriminare, este tocmai a se dispune stabilirea și acordarea unui drept cuvenit, pentru că potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În baza acestui text şi văzând şi dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, precum şi dispozițiie art. 148 alin. (4) care stabileşte şi în sarcina autorităţii judecătoreşti obligaţia de a aduce la îndeplinire obligaţiile rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2), se constată că este imperativă aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului sau dreptul comunitar, hotărârea pronunţată în aceste circumstanţe nefiind afectată de motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 C. pr. civ., pentru că instanţa nu depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat cu privire la aplicarea cu prioritate a Convenţiei şi a statuat în cauza Laizidan contra Turciei la 23.03.1995 şi în cazul Bosphams Hava Yallani Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi împotriva Irlandei, la 30.06.2005, că în cazul în care statul, prin măsurile legislative adaptate nu acordă o protecţie echivalentă cu cea asigurată de Convenţie, trebuie aplicată aceasta din urmă deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenţiei în calitate de instrument constituţional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este mai important decât interesul cooperării internaţionale.
Prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului au fost evident încălcate prin excluderea reclamantului/ei de la satisfacţia valorificării corecte a traseului profesional realizat și dovedit fără echivoc, cu determinarea evidentă şi regretabilă a valorificării stagiului şi a vechimii în muncă realizată în condiţiile grupei de muncă solicitate şi dovedită.
Potrivit art. 25 din aceeaşi Carta Socială Europeană revizuită : «uniunea recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală.
Prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Omului fac parte integrantă din ordinea juridică internă a Statelor semnatare și implicit ale țării noastre.
Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire vs. Belgia, 1991).
Fiind contrară normelor prioritare şi imperative ale Convenţiei, cu menţinerea neştirbită a dreptului la acordarea grupei de muncă, greşita stabilire iniţială s-au neacordarea acesteia, este deplin nejustificată şi ajuridică.
În acest context,trebuie avute în vedere și valorificate inclusiv prevederile incidente și cuprinse în directiva 89/391/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 12 iunie 1989 pentru promovarea îmbunătăţirii sănătăţii şi securităţii lucrătorilor la locul de muncă, directiva 83/477/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 19 septembrie 1983 în sensul art. 8 din directiva 80/1107/CEE), directiva 89/654/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 30 noiembrie 1989 privind cerinţele minime de sănătate şi securitate pentru locul de muncă (prima directivă particulară în sensul articolului 16, paragraful 1 al directivei 89/391/CEE),directiva 89/655/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 30 noiembrie 1989 privind cerinţele minime de sănătate şi securitate pentru folosirea de către lucrători a echipamentului de lucru la locul de muncă (a doua directivă particulară în sensul articolului 16, paragraful 1 al directivei 89/391/CEE),directiva 90/269/CEE a Consiliului Comunităţii Europene din 29 mai 1990 ,directiva 90/270/CEE a Consiliului Comunităţii Europene 29 mai ,directiva Consiliului 77/576/CEE cu privire la semnele de securitate la locurile de muncă (reluată de directive 92/58/CEE), urmată de directiva 78/610/CEE privind alinierea dispoziţiilor legislative, reglementative şi administrative ,prima directivă– cadru 80/1107/CEE cu privire la protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor datorate expunerii în timpul lucrului la agenţi chimici, fizici şi biologici,directiva – cadru 80/11407/CEE defineşte responsabilităţile şi drepturile tuturor părţilor la care se face referire la nivelul întreprinderilor, precum şi obligaţiile statelor membre-aceasta este completată de următoarele directive specifice, derivate din art. 8 al Directivei 81/605/CEE ,directiva 83/477/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor ,directiva 86/188/CEE modificată în anul 2003, referitoare la protecţia lucrătorilor contra riscurilor datorate expunerii la zgomot,directiva cadru 89/391/CEE din care, conform art. 16 (1) al acesteia, decurg mai multe directive specifice.
Trebuie reţinut faptul ca directiva cadru 89/391/CEE privind sănătatea şi securitatea în muncă se aplică tuturor domeniilor de activitate, atât publice, cât şi private. Reglementările acestei directive se aplică şi celor care muncesc, dar nu sunt angajaţi în adevăratul sens al cuvântului. Această directivă se aplică pentru orice persoană care munceşte sub autoritatea unui angajator.
Legislaţia UE privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă se aplică tuturor sectoarelor de activitate economică, private sau publice, sens în care se reţin inclusiv prevederile directivei 89/654/CEE a Consiliului din 30 noiembrie 1989 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă.
De altfel,codurile şi acordurile internaţionale obligatorii, conţin uneori prevederi mai stricte şi/sau mai specifice decât legislaţia UE privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, iar punerea acestora în aplicare este prevăzută expres în anumite directive. În acest caz, se menţionează expres faptul că dispoziţiile directivelor respective se aplică fără să aducă atingere unor asemenea acorduri sau coduri.
Trebuie reţinut inclusiv faptul că ceea ce caracterizează principiul de „securitate juridică“ este faptul că el trebuie să protejeze cetăţeanul „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta risca s-o creeze“. S-a sugerat, în context, ca o noţiune mai potrivită decât cea de „securitate juridică“ fi cea folosită de doctrina olandeza respectiv „fiabilitatea dreptului“.
Trebuie avute în vedere și următoarele consideraţiuni circumscrise cerinţei de unificare a practicii în materie:
Asigurarea caracterului unitar al practici judecătoreşti, este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi aceleiaşi legi, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară, este sancţionată explicit prin dispozitivul cauzei Beian, jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este sancţionată şi prin decizia în cauza Pădureanu contra României.
Soluţiile juridice ale instanţei de judecată trebuie să determine, văzând precedentele judiciare ca – izvoare interpretative – practică unitară,aceasta şi în recunoaşterea principiului constituţional al înfăptuirii juste şi unitare a justiţiei, circumscris unei operaţiuni raţionale şi de creaţie juridică, atribuită şi utilizată de orice autoritate chemată a aplica dreptul, în sensul respectării legislaţiei incidente, iar instanţele de judecată, interpretează în mod necesar legea prin soluţionarea cauzelor cu care au fost investite, ca fază indispensabilă a procesului de aplicare a legii, conform şi principiului supunerii judecătorului numai faţă de lege, conform art. 123 alin. (2) din Constituţie.
Gravitatea implicaţiilor juridice, în aplicarea şi interpretarea neunitară a legii decurge şi din caracterul aproape iremediabil al hotărârii judecătoreşti care urmează a fi pronunţată de către instanţa de fond, precum şi din însuşi mecanismul concret al practicii neconsecvente: părţile având aceeaşi situaţie juridică nu trebuie să primească soluţionări contradictorii.
Faptul generator de incertitudine juridică trebuie înlăturat, prin aplicarea corectă şi justă a normelor de drept, astfel că situaţia dintr-un litigiu dedus judecăţii, respectiv cea care corespunde adevărului, nu poate fi decât una singură, aceea care trebuie să se impună cu autoritate, ca fiind cea corectă.
Apreciez, pe cale de consecinţă, că principiul securităţii juridice, determinat de practica unitară, trebuie consacrat expres, iar efectele incertitudinii jurisprudenţiale, nu trebuie să afecteze interesele părţii interesate în sensul privării acesteia de la posibilitate obţinerii beneficiului drepturilor sale, fiind vorba despre acordarea grupei de muncă, cuvenită titularului/ei reclamant/ă, dar în mod injust şi lipsit de temei şi suport juridic, neacordată.
De asemenea, efectele concrete ale practici neunitare, conduc la concluzia că principiul siguranţei publice, ameninţat şi /sau încălcat nu este în sine suficient să ofere o explicaţie că unui cetăţean – reclamant i se recunoaşte irevocabil un drept, în vreme ce, în condiţii similare, identice şi aplicării aceluiaşi text de lege, acel drept nu îi este recunoscut altui reclamant.
Astfel, trebuie eliminate erorile, în calificarea şi soluţiile juridice în cauze deduse spre dezlegare în drept şi fapt, acţiunile introductive cu petite identice, trebuie să primească o aplicare şi soluţii unitare din punct de vedere legal şi implicit judecătoresc.
Înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă neuniformă, determină în mod evident ordinea juridică atât de necesară şi aclamată, asigurarea coerenţei practicilor judiciare, precum şi înlăturarea de incertitudine şi consecinţe juridice diferite, în cauze similare.
Totodată, siguranţa raporturilor juridice civile, înlătură insecuritatea juridică şi determină inclusiv în prezenta cauză civilă, speranţa legitimă a soluţiei favorabile, aceasta şi ca o recunoaştere a previzibilităţii soluţiei instanţei de judecată, văzând inclusiv practica judiciară anterior pronunţată, în cauze civile, unde petenţii care au desfăşurat activităţi profesionale supuse aceluiaşi regim toxic, poluant şi dăunător raportat la condiţiile de muncă, au avut satisfacţia unor hotărâri judecătoreşti favorabile, fiind valorificat în mod corect acest stagiu realizat.
Practica unitară, văzând cauzele civile identice şi din punct de vedere al cererilor şi pretenţiilor astfel evidenţiate în petitul acţiunii introductive, trebuie să înlăture incertitudinea juridică, fiind determinat astfel dreptul şi obligaţia corelativă, la o interpretare unitară a legii, aceasta conform şi art. 27 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 modificată şi implicit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu caracter jurisdicţional, trebuie să exprime adevărul. Descoperirea adevărului nu ar fi posibilă, dacă, printr-un sistem procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie, prin mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din diferite motive.
Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles ca un principiu care conduce la aflarea adevărului şi în consecinţă la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale, ceea ce presupune că judecătorul este în drept să stăruie prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt şi de drept, aşa după cum s-a reţinut anterior.
De altfel, condiţia accesului la grupa de muncă și implicit soluţia juridică de constatare a grupei de muncă în contradictoriu și în opozabilitate inclusiv cu administratorul, lichidatorul judiciar s-au arhivar, văzând situaţia juridică a societăţii comerciale, pe lângă condiţiile mai sus reţinute este şi cerinţa probei certe a desfăşurării muncii, care impun şi obligă la un efort sporit și grad de pericol profesional suplimentar, dar și durata efectivă a prezenţei salariatului în acest mediu nociv.
Totodată,ca un drept material și/ s-au subiectiv prevăzut expres în normele de drept arătate, să nu devină numai o obligaţie lipsită de conţinut şi consecinţe,trebuie să se dispună recunoaşterea şi consacrarea expresă a acestuia,aceasta conform şi dispoziţiilor cuprinse în Directiva CE 200/750/2000, art. 7, art. 19 pct. 13 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice ratificat prin Decretul 212/1974, art. 4 şi urm din Carta Socială Europeană revizuită şi ratificată prin Legea nr. 74/1999, dar şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor, aceasta conform şi art. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi economice, şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, respectiv art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la această Convenţie.
Ca urmare, pentru ca dreptul și pretenţia părţii interesate astfel evidenţiate în petitul acţiunii introductive să nu devină doar o cerere, redusă la nullum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării, respectiv acordării acestora, trebuie să se procedeze la sancţionarea şi desfiinţarea atitudinii omisive şi pasive manifestată în mod regretabil, prin nerecunoaşterea grupei de muncă cuvenită acesteia, trebuind în mod obligatoriu a fi avute în vedere condiţiile grele în care și-a desfăşurat activitatea în beneficiul fostului angajator.
Trebuie avute în vedere inclusiv dispoziţiile evidenţiate în Directiva CE 45/22.09.1994, pct. 12 din Carta Comunitară a Drepturilor Sociale, Strategia comunitară privind sănătatea în muncă pentru perioada 2007-2012, Rezoluţia CE 92/18.07.1997, art. 118B din Tratatul de instituire a CE,Directiva CE 14/2002, Decizia CE 500/1998, Rezoluţia CE 2023/11.07.2007, Directiva CE 88/2003.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii în materia principiului securităţii raporturilor juridice din perspectiva pretinsei jurisprudenţe divergente, trebuie reţinut că în cauza Ştefănică şi alţii împotriva României (cererea nr. 38155/02) instanţa europeană a statuat că „anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe o reţea de instanţe de fond şi de recurs competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială (a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24846/94 şi 34165/96 – 34173/96, par. 59)”.
Dar soluţiile divergente în mod injust dau naştere unor discriminări, încălcându-se art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, coroborat cu art. 6 din Convenţie. Totodată, se reţine încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi combinat cu art. 14 din Convenţie, considerându-se că hotărârile judecătoreşti favorabile obţinute de alte persoane aflate în situaţii similare au dat naştere unei ”speranţe legitime”, în sensul că şi reclamantul, trebuie să aibă parte de un tratament similar.
De altfel, în acord cu jurisprudenţa sa,instanţa europeană, referindu-se de această dată la cauza Tudor Tudor împotriva României (cererea nr. 21911/03), Curtea a reţinut că existenţa unei profunde şi persistente divergenţe de jurisprudenţă la nivel naţional cu privire la interpretarea unei dispoziţii legale, poate fi de natură a priva reclamanţii de un proces echitabil, în principal cu privire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. În această situaţie, Curtea analizează dacă sistemul juridic naţional prevede un mecanism intern apt să regleze o astfel de divergenţă. În acest context, referindu-se la principiile derivate din hotărârea Schwarzkopf şi Taussik împotriva Cehiei (cerere nr. 42162/02), Curtea apreciază că procesul de unificare a practicii judiciare impune o anumită perioadă de timp, nefiind posibilă o remediere imediată în acest sens.
Principiul de bază al încadrărilor în grupe superioare de muncă este cel al analizei condiţiilor efective şi reale de muncă şi trebuie să aibă în vedere condiţiile concrete de muncă, cum ar fi lucrul în aer liber sub acţiunea intemperiilor, programul de lucru, factori nocivi etc. De altfel, pentru unele categorii de personal, angajatorii au acordat administrativ grupe superioare de muncă, chiar în absenţa unei enunţări exprese. În acest sens, al principiului caracterului nelimitativ, trebuie avută în vedere şi valorificată decizia nr. 258/20.09.2004 a ICCJ, conform căreia nu se poate restrânge aplicarea normelor de drept numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului legal respectiv în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. Tot un principiu, cel al nediscriminării, a fost avut în vedere şi prin decizia nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale, conform căreia nu există nicio raţiune să se menţină un regim discriminatoriu în materia grupelor superioare de muncă, pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii, indiferent de perioadă.
De asemenea, plecând de la sarcina atribuită instanţei de judecată, şi anume aceea de a soluţiona cauza cu care a fost investită, rezultă că, funcţia esenţială a judecătorului este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit între părţi, prin pronunţarea unei hotărârii.
Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu caracter jurisdicţional, trebuie să exprime adevărul. Descoperirea adevărului nu ar fi posibilă, dacă, printr-un sistem procesual s-ar interzice judecătorului să stăruie, prin mijloace legale, în vederea lămuririi acelor fapte pe care părţile au omis să le dovedească din diferite motive.
Totodată, în virtutea rolului activ, judecătorul este în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept necesare soluţionării cauzei, în limitele stabilite de dispoziţiile art. 129 alin. (6) Codul de procedură civilă.
Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 249-308 Codul de procedură civilă).
Această modalitate de manifestare a rolului activ al judecătorului este una dintre cele mai importante, deoarece instanţa are dreptul şi obligaţia de a descoperi adevărul şi, în consecinţă, să ordone administrarea probelor necesare soluţionării cauzei chiar dacă părţile se împotrivesc.
În concluzie, judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor, dar principiul rolului activ al judecătorului nu trebuie absolutizat, deoarece s-ar ajunge la desfiinţarea unor hotărâri pe motivul că instanţa nu a ordonat anumite dovezi, deşi părţile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.
Pentru aceste considerente şi norme de drept şi de fapt şi cu valorificarea legislaţiei în materie aplicabilă, se impune consecinţa sancţionării prin desfiinţare a tratamentului diferenţiat şi/sau omisiv supus aprecierii și cercetării judecătoreşti, urmând astfel a da satisfacţie prin valorificare, susţinerilor şi aprecierilor evidenţiate de către partea interesată prin cererea introductivă, dar în condiţiile existenţei dovezilor certe circumscrise unei complete probaţiuni.
