Scurte considerații privind infracțiunea de hărțuire sexuală în vechea și actuala reglementare

1. Aspecte introductive

Prin “hărțuire”, în sens general, se înțelege acțiunea de a deranja o persoană prin repetarea insistentă a unor cereri, pretenții, reproșuri; în domeniul juridic noțiunea de hărțuire reprezintă o expresie a discriminării bazate pe criteriul de sex, fiind folosită atât în cadrul dreptului penal, cât și în dreptul muncii.

Reglementările adoptate în cadrul Uniunii Europene, atât legislația primară, tratatele constitutive, cât și cea derivată, regulamente, directive, consacră principiile nediscriminării și al egalității între sexe, în domeniile de interes al Uniunii, dar în principal în raporturile de muncă și asigurări sociale. Astfel, potrivit art. 1 din Recomandarea de politică generală nr. 1/1991 a Comisiei Europene statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a promova în conștiința oamenilor că este inacceptabil orice comportament cu conotație sexuală care creează un climat de intimidare, ostilitate sau de umilire în cadrul locului de muncă. De asemenea art. 8 din TFUE consacră expres promovarea de către Uniune a egalității de șanse între femei și bărbați[1] în deplină concordanță cu art. 21 alin. (1) din Carta Europeană a Drepturilor Omului care stipulează interzicerea oricărei discriminări pe criteriul de sex[2].

În cadrul dreptului muncii, noțiunile de hărțuire și hărțuire sexuală reprezintă o formă a discriminării pe criteriu de sex în ce privește ocuparea unui loc de muncă, drepturile salariale și de asigurări sociale, precum și condițiile de muncă și formarea profesională.

Astfel potrivit art. 2 lit. d) din Directiva 2006/54/CE constituie hărțuire sexuală situația în care se manifestă un comportament indezirabil legat de sexul unei persoane, având ca obiect sau ca efect prejudicierea demnității unei persoane și crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator.

În acest sens fiind și dispozițiile art. 4 lit. c) și d) ale Legii nr. 202/2002 republicată[3] privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, potrivit cărora prin hărțuire se înțelege situația în care se manifestă un comportament nedorit legat de sexul persoanei, exprimat fizic, verbal sau nonverbal ce are ca urmare crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.

În cadrul dreptului penal, noțiunea de hărțuire în reglementarea veche era prezentă în cadrul infracțiunilor privitoare la viața sexuală, fiind incriminată în acest context hărțuirea sexuală (art. 203 ind. 1 C. pen. 1968). În concepția Noului Cod Penal se distinge, însă, între trei feluri de hărţuire, fiind incriminată astfel hărţuirea unei persoane în sens general, fără conotații sexuale, în cadrul infracțiunilor contra libertății persoanei (art. 208), hărțuirea sexuală în cadrul infracțiunilor contra vieții sexuale (art. 223) și hărţuirea sexuală ca infracțiune de serviciu, așa numita “hărțuire verticală” (art. 299).

2. Infracțiunea de hărțuire sexuală în vechea reglementare

Infracțiunea de hărțuire sexuală a fost introdusă în Codul Penal din 1968 la art. 203 ind. 1 prin Legea nr. 61 din 16.01.2002, ca urmare a necesității practice de a încadra sub aspect juridic comportamentele angajatorilor de a condiționa ocuparea unui post ori accesul la unele servicii de prestații de natură sexuală. Astfel, anterior existenței acestei reglementări faptele de această natură ale angajatorilor sau persoanelor cu funcții de conducere au fost abordate în practică în cadrul infracțiunii de insultă prevăzută de art. 205 Cod Penal, în prezent abrogată, sau în cadrul răspunderii disciplinare prin prisma Codului Muncii, nefiind delimitat clar dacă aceste comportamente aparțin de domeniul dreptului muncii, ori constituie infracțiuni. Pe de altă parte, conținutul infracțiunii de insultă nu era de natură să acopere toate situațiile și modalitățile de manifestare a acestor comportamente cu conotație sexuală[4].

Legiuitorul român a urmat modelul francez cu ocazia incriminării hărțuirii sexuale[5] însă spre deosebire de legislația franceză care include aceasta infracțiune, cu același conținut, în Codul Muncii, a ales să o includă între infracțiunile contra vieții sexuale din Codul Penal, astfel spre de deosebire de legiuitorul francez obiectul juridic principal al acestei infracțiuni în viziunea legiuitorului român consta în protecția relațiilor sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei și nu în protejarea relațiilor de muncă prin împiedicarea discriminării existente sub aceasta formă.

În reglementarea veche, infracțiunea era una cu subiect activ și pasiv calificat, presupunând în același timp o situație premisă în conținutul ei.

Situația premisă consta în existența unor relații profesionale între subiectul activ și victimă, întrucât făptuitorul pentru existenţa infracțiunii trebuie să abuzeze de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă locul de muncă.

În opinia noastră, în analiza existenței infracțiunii, în contextul vechii reglementări, era necesar să distingem între cele două tipuri de relații existente în cadrul locului de muncă, respectiv cea de autoritate și cea de influență. Astfel noțiunea de loc de muncă determină cadrul în care se includ relațiile de care făptuitorul “abuzează”, neputând-se reţine infracțiunea în cazul în care doar autorul faptei, nu şi victima, are locul de muncă, în locul în care se săvârșește fapta, fiind astfel excluse în principiu din sfera infracțiunii relațiile profesor-elev, medic-pacient, duhovnic-enoriaș. Pot exista însă situații în care victima hărţuirii chiar dacă este pacient, este angajat în cadrul aceluiași spital, ori practică viată monahală în așezământul de care aparține și duhovnicul, cazuri în care ar putea exista infracțiunea de hărțuire sexuală chiar și în lipsa unei relații de subordonare.

Varietatea raporturilor moderne de muncă face posibilă existența unei astfel de infracțiuni și în cazul autorul este subordonat față de victimă, întrucât este posibilă existenţa unei influenţe determinante asupra carierei victimei și în acest caz, persoana subordonată administrativ, de exemplu, putând avea în același timp atribuții de management de proiecte ori formare profesională; astfel, nu putem fi de acord cu opinia exprimată în doctrină,[6] conform căreia se exclude de plano din sfera de aplicare a acestei infracțiuni hărţuirea sexuală exercitată de o persoană aflată în relație de subordonare față de victimă, fiind necesar a se observa atribuțiile profesionale concrete ale subiectelor infracțiunii de la caz la caz.

Cele două prerogative conferite de funcție sunt prevăzute alternativ de textul de lege, însă în cazul autorității aceasta implică și o oarecare influenţă inerentă acestei noțiuni. În toate cazurile, însă, pentru existența infracțiunii autoritatea sau influenţa trebuie exercitată în mod abuziv, nelegitim, nejustificat, funcția trebuie deci efectiv folosită ori exploatată în scopul obținerii unor favoruri de natură sexuală de la victimă, existând o relație de tipul mijloc-scop între abuzul de funcție și scopul urmărit, făptuitorul înlesnind obținerea favorurilor de natură sexuală prin abuzul de autoritate.

De asemenea, pentru existența infracțiunii este necesar ca autorul să adopte acest comportament din propria inițiativă fără a fi îndemnat sau determinat în acest sens de victima prin vorbe, gesturi, promisiuni etc. de natură sexuală. În acest sens, se vorbește în doctrină despre provocarea autorului de către victimă ca o posibilă cauză de nepedepsire a autorului, în acest caz fapta apărând ca o reacție firească la comportamentul victimei, provocarea putând fi considerată un consimțământ implicit din partea acesteia[7].

În ce privește latura obiectivă a infracțiunii de hărțuire sexuală, în vechea reglementare aceasta a făcut obiectul unei controverse în doctrina cu privire la cele doua modalități de săvârșire, respectiv prin amenințare sau prin constrângere[8].

În ce privește constrângerea ca modalitate alternativă de săvârșire, ne raliem opiniei[9] potrivit căreia aceasta nu poate fi decât una morală, întrucât în cazul unei constrângeri fizice, exercitată asupra corpului victimei suntem în prezenta unei tentative de viol, ori a unor acte de perversiune sexuală în formă de tentativă ori consumată, acționându-se în acest caz asupra fizicului victimei, limitându-i-se libertatea de mișcare de către autor, ceea ce excede noțiunii de hărțuire chiar și sexuală.

Astfel, considerăm că infracțiunea în vechea reglementare nu are obiect material în  niciuna dintre modalitățile de săvârșire prevăzute de textul de lege, corpul persoanei neputând constitui obiect material în lipsa unei constrângeri fizice.

Sub aspectul modalităților de săvârșire, prin constrângere sau amenințare, infracțiunea apare mai degrabă ca o formă specială a infracțiunii de șantaj, victima fiind obligată să facă ceva, autorul obținând astfel pentru sine un folos, care în acest caz este unul nepatrimonial, constând în satisfacții de natură sexuală, punându-se astfel problema dacă infracțiunea este una cu privire la libertatea persoanei, care implică și libertatea psihică, ori împotriva vieții sexuale a persoanei.

3. Hărțuirea sexuală în actuala reglementare

În considerarea opiniilor apărute în doctrină, precum și a unor situații ivite în practica judiciară, care nu erau acoperite de vechiul text legal de la art. 203 ind. 1, legiuitorul Noului Cod Penal[10] și-a schimbat concepția asupra infracțiunii de hărțuire sexuală, reglementând comportamentele de hărțuire în trei infracțiuni distincte: hărțuirea (art. 208), hărțuire sexuală (art. 223) și folosirea abuziva a funcției în scop sexual (art. 299).

Infracțiunea de hărțuire prevăzută de art. 208 NCP a fost introdusă pentru a răspunde unor situații existente în practică în care diferite persoane – în special femei – sunt așteptate și urmărite pe stradă sau în alte locuri publice, ori sunt tracasate prin intermediul unor mesaje telefonice sau similare, toate acestea fiind de natură a crea o stare de temere sau de îngrijorare persoanei în cauză. Incriminări similare există și în alte legislații europene din care legiuitorul român s-a inspirat: Codul penal francez art. 222-16, Codul penal elvețian art. 179 și legislația britanică în Public Order Act 1986 și Protection from Harasment Act 1997[11]. Această incriminare a fost inclusă în capitolul infracțiunilor privitoare la libertatea persoanei, întrucât acțiunile ce realizează conținutul laturii obiective (urmărirea, supravegherea locuinței, apelurile telefonice repetate) sunt de natură de a crea o stare de temere victimei, afectându-i libertatea psihică în primul rând, dar și cea fizică într-o oarecare măsura, fără ca acest comportament al făptuitorului să aibă o conotație sexuală sau să urmărească un scop de natură sexuala. În consecință, infracțiunea de hărțuire apare ca o formă specială a infracțiunii de amenințare prevăzută la art. 206 NCP, victimei creându-i-se o stare de temere, diferența constând în mijloacele prin care este provocată temerea, respectiv în cazul infracțiunii de amenințare victima este intimidată în mod direct prin amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni sau fapte păgubitoare împotriva sa, or, la infracțiunea de hărțuire starea de temere este generată în mod indirect, prin comportamentul făptuitorului de a urmări, supraveghea victima. Este de observat, de asemenea, că infracțiunea de hărțuire este una de obicei în concepția NCP, întrucât acțiunile din latura obiectivă trebuie realizate în mod repetat pentru a se consuma infracțiunea, ceea ce este și firesc având în vedere că un singur act în sine nu creează o stare de temere, spre deosebire de infracțiunea de amenințare în cazul căreia se amenința cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare ceea ce creează un impact mai mare asupra psihicului persoanei, în toate cazurile însă la stabilirea existentei stării de temere trebuie să ținem cont de vârsta, educația, starea psihică și condiția socială a victimei.

Infracțiunea de hărțuire sexuală, prevăzută de art. 223 NCP, se delimitează de infracțiunea de hărțuire, pe de o parte, prin existenta unei situații premise constând în raporturi de muncă sau similare preexistente între victimă și făptuitor și, pe de altă parte, prin scopul urmărit de făptuitor, respectiv obținerea unor favoruri de natură sexuală.

În ce privește situația premisă, legiuitorul Noului Cod Penal a înțeles, ca și în cazul vechii reglementări, să cantoneze infracțiunea de hărțuire sexuală în cadrul relațiilor de muncă, astfel infracțiunea presupune ca și situație premisă existența unor relații de muncă între subiectele infracțiunii ori a unei relații similare celor de muncă.

În consecință, prin noua reglementare s-a extins sfera relațiilor de muncă în cadrul cărora se poate reține infracțiunea la raporturi similare celor de muncă, în această categorie fiind incluse raporturi care, deși nu implică existența unui contract de muncă propriu-zis, presupun desfășurarea unor activități în schimbul unei remunerații și în cadrul cărora făptuitorul exercită o anumită influență asupra victimei. Astfel de raporturi pot fi considerate cele decurgând din munca zilieră, prestarea unei munci casnice, administrare ori gestiune de facto a unei societăți ori asociații, raporturi decurgând din contracte de agenție, de reprezentare, de colaborare în cadrul umor societăți civile ori asociații etc.

În ce privește subiectul activ al infracțiunii, considerăm că acesta și în contextul noii reglementări este unul calificat, chiar dacă nu deține o funcție de natură să-i confere autoritate sau influență, întrucât subiect activ necalificat al infracțiunii înseamnă că fapta poate fi săvârșită de orice persoană, în cazul de față însă fapta poate fi săvârșită nu de orice persoană, ci de o persoană cu care victima se află într-o relație de muncă ori similară, astfel categoria  persoanelor care pot săvârși infracțiunea este limitat la astfel de persoane.

În ce privește participația la această infracțiune, s-a exprimat opinia în doctrină conform căreia participația sub forma coautoratului este posibilă cu condiția ca ambii subiecți activi să se afle în raporturi de muncă[12], însă în ceea ce ne privește ne raliem la opinia contrară în sensul că la aceasta infracțiune coautoratul nu este posibil[13] datorită caracterului strict personal al obligației de a se abține de la comportamente cu conotație sexuală de natură a crea un climat umilitor ori degradant unei persoane, de asemenea, în cazul a două persoane folosul de natură sexuală urmărit este propriu fiecăruia și nu comun.

În doctrină s-a pus problema unei protecții mai ridicate a subiectului pasiv minor în cazul acestei infracțiuni prin instituirea de lege ferenda a unei agravante în acest sens[14], dat fiind faptul că dispozițiile Codului Muncii permit angajarea minorilor de la 16 ani, minorii fiind mult mai vulnerabili la comportamente de natură sexuală, fiind influențată în acest mod dezvoltarea lor psihică și morală.

Subiectul pasiv al infracțiunii în cadrul noii reglementări poate fi orice persoană care se află în relații de muncă sau asimilate cu făptuitorul indiferent de sex, însă dacă se află într-o relație de subordonare se va reține infracțiunea prevăzută de art. 299 NCP dacă făptuitorul abuzează de autoritatea sau influența poziției sale, art. 223 incriminând deci așa-zisa hărțuire orizontală, între persoane aflate în principiu pe aceeași treaptă a ierarhiei profesionale ori făcând parte din alte departamente sau secții.

În nouă reglementare, infracțiunea de hărțuire sexuală nu are obiect material, deoarece acțiunea nu se exercită asupra vreunui corp material[15], clarificându-se astfel o altă controversă născuta până acum în doctrină, unii autori susținând că în ipoteza în care se săvârșește prin constrângere fizică infracțiunea are obiect material, constând în corpul victimei[16].

În ce privește elementul material, noua reglementare a infracțiunii este mult mai largă, înlocuindu-se modalitățile de săvârșire prin amenințare sau constrângere, cu pretinderea care poate fi în orice mod: verbală, prin gesturi, în scris etc., fiind astfel înlăturate discuțiile din doctrină[17] privitoare la caracterul complex al acestei infracțiuni care ar absorbi în conținutul său infracțiunea de amenințare respectiv actele și violentele specifice constrângerii fizice.

În consecință, elementul material al laturii obiective se poate realiza prin orice modalitate, pretinderea putând fi orală, scrisă etc., în toate cazurile însă doar prin acțiune, infracțiunea fiind una comisivă, neputând fi săvârșita prin omisiune[18], însă în măsura în care pretinderea se realizează într-un mod care întrunește elementele constitutive al unei alte infracțiuni vom fi în prezența unui concurs de infracțiuni. Astfel, în ipoteza în care pretinderea favorurilor de natură sexuală se realizează prin amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni (amenințarea cu moartea, de exemplu) sau cu săvârșirea unei fapte păgubitoare (concedierea, dezvăluirea unor informații de natura a prejudicia relațiile de muncă ale victimei) vom fi în prezența unui concurs de infracțiuni și asta deoarece prin pretindere se creează doar o umilire sau intimidare a victimei, starea care se creează prin amenințare fiind de temere, mai puternică, și nu a unei infracțiuni complexe spre deosebire de vechea reglementare care includea în modalitatea de săvârșire a infracțiunii, amenințarea. Aceeași soluție a concursului de infracțiuni se impune și în cazul în care pretinderea se realizează prin actele de violență fizică prevăzute de art. 193 NCP, această soluție se impune, în opinia noastră, și în contextul vechii reglementări cu privire la actele de violență fizică prevăzute de art. 180-181 C.pen. 1968, acestea neputând fi absorbite în conținutul infracțiunii complexe de hărțuire sexuală sub aspectul constrângerii, care ar putea fi și fizică în opinia unor autori[19].

Considerăm, așadar, că obiectul juridic principal al infracțiunii de hărțuire sexuală constă în protecția vieții sexuale a persoanei, iar cel secundar în normala desfășurarea a relațiilor de muncă[20] atât în cadrul vechii reglementări, cât și în noua reglementare, neputând fi reținută opinia că obiectul juridic secundar ar fi protecția integrității fizice a persoanei[21].

Caracterul de infracțiune de obicei a hărțuirii sexuale, contestată de unii autori[22] sub imperiul actualei reglementari datorită lipsei pronunțării caracterului de obișnuință a activității, este pronunțat expres de textul legal din NCP, fiind necesar pentru existența infracțiunii că pretinderea să aibă caracter repetat. În lipsa unei definiții legale a infracțiunii de obicei atât în actuala reglementare, cât și în noua reglementare considerăm în concordanță cu doctrina majoritară că sunt necesare minim trei astfel de acte pentru reținerea infracțiunii de obicei[23].

Urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii potrivit art. 223 NCP constă în crearea unei stări umilitoare sau de intimidare a victimei, astfel cum rezultă din conținutul textului legal amintit spre deosebire de art. 203 ind. 1 C.pen. unde starea de temere a victimei ca rezultat al hărțuirii a fost dedus din conținutul amenințării cuprins în textul incriminator.

Sub aspectul laturii subiective s-a menținut posibilitatea săvârșirii infracțiunii doar cu intenție directă, aceasta fiind calificată prin scop, obținerea unor favoruri sexuale, ori satisfacții de natură sexuală în actuala reglementare. S-a procedat doar la reformularea textului, în această privință semnificația favorurilor ori satisfacțiilor sexuale, constând în orice acte cu conotații sexuale, incluzând acte homosexuale sau perversiuni sexuale care nu neapărat implică contact fizic. În toate cazurile este însă necesar ca favorurile sexuale să fie pretinse pentru făptuitor și nu pentru o altă persoană, în caz contrar lipsind tipicitatea faptei, hărțuirea având caracter personal, fapta putând constitui în acest caz o eventuală instigare la o altă infracțiune de natură sexuală.

Tentativa nu este posibilă în cazul infracțiunii de hărțuire sexuală, întrucât fiind o infracțiune de obicei pentru realizarea laturii sale obiective este necesară o repetare de acte; astfel, dacă un act efectuat în întregime nu este incriminat în mod distinct, nici încercarea de a săvârși un astfel de act nu poate constitui tentativă. Mai mult, săvârșirea unui singur act – în condițiile în care opiniile doctrinei și ale practicii judiciare sunt convergente în sensul necesitații a minim trei acte – nu poate constitui o încercare de săvârșire a infracțiunii de obicei (realizarea doar a unui singur act care este consumat ori în formă de tentativă)[24].

Hărțuirea sexuală “verticală” în Noul Cod Penal se regăsește în art. 299 în cadrul infracțiunilor în legătură cu serviciul, în concepția legiuitorului obiectul juridic principal al infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual fiind ocrotirea raporturilor de muncă, iar ocrotirea vieții sexuale a persoanei fiind obiect juridic principal.

Cele două alineate ale art. 299 NCP prevăd două incriminări distincte:

1. Fapta funcționarului public care în scopul de a îndeplini, neîndeplini, a urgența, ori a întârzia îndeplinirea unor atribuții privitoare la atribuțiile sale de serviciu, ori în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri pretinde ori obține direct sau indirect favoruri de natură sexuală este o formă specială a infracțiunii de luare de mită prevăzută la art. 289 NCP, folosul obținut fiind nepatrimonial, constând în favoruri de natură sexuală;

2. Fapta funcționarului public care pretinde sau obține favoruri de natură sexuală prevalându-se sau profitând de o situație de autoritate ori superioritate asupra victimei, incriminare ce cuprinde o parte din fostul art. 203 ind. 1 Cod penal 1968, vizând situația în care între victima și făptuitor exista o relație de subordonare, care la rândul ei poate decurge din raporturi de muncă sau din raporturi care generează o superioritate morală, autoritate în favoarea făptuitorului. Sfera raporturilor ce cad sub incidența hărțuirii sexuale a fost prin urmare extinsă, putând fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 299 alin. (2) NCP ori de câte ori făptuitorul se află într-o situație de autoritate sau superioritate față de victimă datorită funcției, pe care evident o folosește în mod abuziv, astfel infracțiunea ar putea fi săvârșită de funcționari publici de orice fel, demnitari, profesori, medici, magistrați etc.

Faptele incriminate la art. 299 nu sunt infracțiuni de obicei, o singură acțiune fiind suficientă pentru consumarea infracțiunii. Subiectul activ este calificat, deși textul se referă doar la funcționari publici, art. 308 NCP extinde posibilitatea săvârșirii și la alte persoane care exercită permanent sau temporar, cu sau fără remunerație o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane juridice.

Sub aspectul regimului sancționator s-au făcut modificări generate de defalcarea celor doua tipuri de hărțuire sexuală, ”orizontală” și ”verticală”; astfel, în cazul hărțuirii sexuale prevăzute de art. 223 NCP pedeapsa s-a redus, iar la infracțiunea prevăzută de art. 299 NCP pedeapsa a crescut, fiind eliminată și pedeapsa amenzii, ca alternativă, adăugându-se și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

5. Concluzii

Infracțiunea de hărțuire sexuală a fost incriminată în premieră în SUA în anul 1969, fiind urmată de o vastă jurisprudență și o isterie feministă generală, un număr foarte mare de femei acuzând diverse persoane cu care intrau în contact de hărțuire.

În Europa fenomenul hărțuirilor sexuale a început în anii 1980, în România fiind incriminată prima dată în anul 2003, relativ târziu, însă dacă în majoritatea țărilor europene un procent semnificativ al femeilor angajate reclamă o oarecare hărțuire sexuală la locul de muncă, în România există până în prezent un număr foarte mic de sesizări pentru aceste infracțiuni, ceea ce nu echivalează cu o lipsă totală a plângerilor penale, dar din cauza dificultăților de ordin probator este foarte dificilă condamnarea definitivă a vreunei persoane pentru săvârșirea acestor infracțiuni.

[1] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 115/ 09.05.2008.
[2] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/ 01.2007.
[3] Monitorul Oficial nr. 150/01.03.2007.
[4] I. Poenaru, Problemele legislației penale, Ed.Lumina Lex, Bucuresti 1999, p. 68-71.
[5] Gh. Mateuț, Reflexii asupra infracțiunii de hârțuire sexuală, în Revista Dreptul nr. 7/2002.
[6] M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea Specială, Ed. CH Beck, 2010 p. 260.
[7] V. Dobrinoiu, W. Brânză, op cit, p. 28.
[8] Expunerea de motive pentru Noul Cod Penal.
[9] T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, 2007, p. 128.
[10] Legea 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 510/24.07.2009.
[11] Expunerea de motive pentru Noul Cod penal.
[12] O.R. Cotoara, Hărțuirea sexuală, în RDP  nr. 2/2003, p. 115.
[13] T. Toader, op.cit., p.129.
[14] E. Tanislav, Infracțiunea de hârțuire sexuală a angajatului, propuneri de lege ferenda, în RRDM nr. 1/2003.
[15] P. Dungan, op. cit., p. 233.
[16] O.R. Cotoara, op. cit., în RDP nr. 2/2003, p. 114.
[17] Expunerea de motive pentru Noul Cod penal.
[18] P. Dungan, op. cit., pg. 234, T. Toader, op. cit., p. 127.
[19] V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., pg. 166; O.R. Cotoara, op. cit., în RDP nr. 2/2003 p. 114.
[20] P. Dungan și alții, Drept Penal. Partea Specială,  Ed. Universul Juridic, 2012, p. 232.
[21] O.R. Cotoara, op. cit., în RDP nr. 2/2003,  p. 114.
[22] H. Diaconesu, Un alt punct de vedere cu privire la structura juridică și conținutul constitutiv al infracțiunii de hârțuire sexuală, în Dreptul nr. 1/2004, p. 145.
[23] C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 268.
[24] V. Dongoroz et alii, Explicațiile teoretice ale Codului penal român. Vol. I, Ed. CH Beck, 2003, p. 126.

Judecător Izabella Reka Radvanski
Judecătoria Chișineu Criș

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?