Câteva consideraţii relative la infracţiunea de abuz în serviciu
6 iunie 2016 | Lidia BARAC
* A se vedea și dezbaterea ”Triplu titlu: Mereu acolo unde e nevoie de el: abuzul în serviciu / O infracțiune cât o ramură de drept: abuzul în serviciu / Niciodată în concediu: abuzul în serviciu”
A. Consideraţii generale
Necesitatea încriminării penale a unor fapte absorbite în noţiunea generică de „abuz în serviciu” reprezintă o constantă în cadrul reglementărilor penale din România. Astfel, Codul penal din 1864 incrimina în art. 147 abuzul de putere, perceput ca o faptă mai gravă decât abuzul în serviciu. De asemenea, Codul penal din 1936 incrimina abuzul de putere (art. 245), abuzul de autoritate (art. 246) şi excesul de putere (art. 247).
Excesul de putere era legat de depăşirea atribuţiilor funcţiei, abuzul de putere, de exercitarea abuzivă a atribuţiilor funcţiei, în timp ce abuzul de autoritate viza folosirea fără just motiv a forţei publice[1].
De asemenea, Codul penal român din 1968 a reglementat abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247), abuzul în serviciu contra intereselor publice (art. 298).
Există, aşadar, precedente legislative în materia abuzului în serviciu.
Cu toate acestea, astăzi, în spaţiul public românesc se ridică serioase probleme relative la legalitatea încriminării infracţiunii de abuz în serviciu, din perspectiva dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, care instituie principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, art. 11 alin. (2) din Constituţie, respectiv art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu legile interne, în raport cu împrejurarea că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, precum şi din perspectiva dispoziţiilor art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, normă care are corespondent în dispoziţiile art. 1, art. 2 din Codul penal.
În mod firesc se pune întrebarea dacă noul Cod penal[2] stă la baza acestor controverse şi dispute, motiv pentru care o analiză a reglementării în vigoare credem că nu este de prisos.
Astfel, abuzul în serviciu este reglementat ca infracţiune în noul cod penal, în art. 297, după cum urmează: „ (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.”
În raport cu vechiul Cod penal (1968) constatăm că, prin noua reglementare se realizează doar o simplificare a încriminării, căci infracţiunea prevăzută în art. 297 C. pen. este prevăzută într-o variantă tip, corespondentă abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen. 1968) şi, respectiv, contra intereselor publice (art. 248 C. pen. 1968) şi o variantă asimilată, corespondentă abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C. pen. 1968). Din punct de vedere al acţiunilor/inacţiunilor încriminate constatăm că varianta tip a abuzului în serviciu preia întocmai conţinutul normelor de încriminare corespondente din Codul penal din 1968, astfel că, în continuare, este încriminată penal fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare, expres circumstanţiată de norma penală.
Noua reglementare a menţinut dispoziţiile relative la subiectul activ al infracţiunii, care, în continuare rămâne calificat, prin calitatea de funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 C. pen., respectiv persoana asimilată funcţionarului public sau o persoană care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, în sensul art. 308 C. pen.
Unica modificare de conţinut priveşte urmarea imediată a acţiunii/inacţiunii prin care se realizează elementul material al infracţiunii, în sensul că, în noua reglementare sunt vizate doar două urmări, în loc de trei, [respectiv o vătămare, a intereselor legale ale unei persoane (art. 246 C. pen. 1968) sau o pagubă adusă patrimoniului unui organ sau instituţie de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referea art. 145 C. pen. 1968], legiuitorul eliminând din noua reglementare urmarea imediată constând în tulburarea însemnată adusă bunului mers al unui organ sau instituţie de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referea art. 145 C. pen. 1968.
Doctrina de specialitate a explicat raţiunea înlăturării acestei urmări din noua reglementare penală prin aceea că, expresia „tulburări însemnate a bunului mers…” generează dificultăţi de explicitare a sintagmei în cazurile deduse judecăţii.
Din punct de vedere al laturii subiective a infracţiunii (forma de vinovăţie cu care se săvârșește infracţiunea) noul Cod penal a înlăturat din conţinutul vechii reglementări sintagma „cu ştiinţă”, care acompania activitatea infracţională încriminată, constând în neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui defectuoasă, din raţiuni de tehnică legislativă şi limbaj juridic, având în vedere noua configurare a normei cuprinse în fostul art. 19 alin. (2) şi (3) C. pen. (1968) potrivit cu care „fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă, constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta „(alin. 2); fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie „[art. 4 alin. (3)], normă înlocuită prin dispoziţiile art. 16 alin. (6) C. pen., potrivit cu care „fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune, când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres”. Norma cuprinsă în art. 16 alin. (6) C. pen. este inspirată din Codul penal german (art. 15), Codul penal italian (art. 42), Codul penal spaniol (art. 12).
În alte cuvinte, prin înlăturarea sintagmei „cu ştiinţă” nu s-a urmărit reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu şi atunci când este săvârşită din culpă, ci doar ralierea limbajului juridic utilizat în construcţia tuturor infracţiunilor reglementate în codul penal, la exigenţele noului art. 16 alin. (6) din codul penal.
De asemenea, noua reglementare, cu referire la varianta asimilată [art. 297 alin. (2) C. pen.] a păstrat forma de vinovăţie prevăzută în vechea reglementare (art. 247 C. pen. 1968), respectiv intenţia directă, prin aceea că această variantă este condiţionată în existenţa ei de identificarea unui mobil al săvârşirii faptei, întemeiat pe motive de discriminare a persoanei.
În egală măsură, constatăm că ambele coduri menţin varianta agravată a infracţiunii tip, condiţionată de urmarea imediată a infracţiunii, constând în consecinţele deosebit de grave pe care aceasta le-ar produce (art. 309 C. pen.)
B. Analiza conţinutului constitutiv al infracţiunii
I. Din punct de vedere al obiectului juridic al infracţiunii de abuz în serviciu constatăm că, infracţiunea de abuz în serviciu, în ambele coduri penale (1968, 2009) a fost cuprinsă în grupa infracţiunilor de serviciu. Astfel, în Codul penal din 1968 infracţiunile de abuz în serviciu au fost cuprinse în Capitolul I al Titlului VI al Codului penal, intitulat „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, iar în Codul penal în vigoare infracţiunea este cuprinsă în Capitolul II al Titlului V al Codului penal, intitulat „Infracţiuni de serviciu”.
Trebuie să observăm că, spre deosebire de vechea reglementare, care în grupa infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul absorbea şi infracţiunile de luare de mită, dare de mită, primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă, noul Cod penal afectează un capitol distinct infracţiunilor de corupţie (Capitolul I, luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă), în raport cu grupa infracţiunilor de serviciu, cuprinse separat în capitolul II al Titlului V al Codului penal (delapidarea, purtarea abuzivă, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, conflictul de interese, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului de stat, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice, neglijenţa în păstrarea informaţiilor, obţinerea ilegală de fonduri, deturnarea de fonduri].
Concepţia care a stat la baza unei astfel de abordări nu este întâmplătoare şi indiferentă din perspectiva consecinţelor juridice antrenate, căci fiecare capitol al Codului penal are un rost, prin aceea că el enunţă expres valoarea socială ocrotită prin reglementarea unor anumite grupe de infracţiuni, valoare care este diferită de la un capitol la altul al Codului penal, respectiv de la o grupă de infracţiuni la alta, după caz. Mai mult, o astfel de partajare este menită să dea efecte unor obligaţii internaţionale asumate de România, prin semnarea, ratificarea unor tratate internaţionale de către România, subliniind atitudinea Statului Român în raport cu principiile promovate prin astfel de tratate internaţionale. În acest context, cu uşurinţă putem observa că instituirea unui capitol distinct, care reglementează infracţiunile de corupţie, în noul Cod penal, faţă de vechea reglementare, este legitimată de ratificarea de către România a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, prin Legea nr. 365/15 septembrie 2004[3], tratat care obligă statele semnatare să „infracţionalizeze” acţiunile/inacţiunile agenţilor publici, în semnificaţia dată acestei noţiuni în art. 2 lit. a), b), c) din Convenţie, săvârşite în mediul public sau privat, datorită pericolului proliferării fenomenului corupţiei, în raport cu consecinţele acestuia, expres şi detaliat prevăzute în Preambulul Convenţiei menţionate.
Aceeaşi partajare este relevantă din perspectiva aplicării dreptului penal, căci astfel cum vom observa este de neimaginat un concurs de infracţiuni între infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen. şi celelalte infracţiuni din grupă, care pun în discuţie neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unor atribuţii de serviciu specifice anumitor funcţii, caracterul subsidiar al reglementării infracţiunii de abuz în serviciu fiind menţinut de noua reglementare.
În acest context, o analiză a obiectului juridic al infracţiunii de abuz în serviciu pune în discuţie împrejurarea că, prin reglementare, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale pentru a căror existenţă şi normală dezvoltare se impune ocrotirea relaţiilor referitoare la buna desfăşurare a atribuţiilor de serviciu ale persoanelor care activează în „serviciul public”, în cel mai larg înţeles, în timp ce, în cazul infracţiunilor de corupţie valoarea socială ocrotită este mult mai largă, obiectul juridic al infracţiunilor din grupa infracţiunilor de corupție fiind format din relaţii sociale pentru a căror existenţă şi dezvoltare se impune ocrotirea unor activităţi de interes public, de natură să susţină inclusiv autoritatea unor instituţii publice sau de interes public, precum şi valori perene, precum democraţia, preeminenţa dreptului, respectul drepturilor omului, dezvoltarea economică şi socio-morală normală a unei societăţi, siguranţa naţională a unui stat[4].
Obiectul juridic diferit al infracţiunilor de serviciu, în raport cu infracţiunile de corupţie are importanţă şi cu privire la exigenţele reglementărilor în materie.
Astfel, dacă în materia reglementărilor vizând infracţiunile de serviciu nu există standarde unitare europene sau standarde impuse de alte reglementări internaţionale, în domeniul infracţiunilor de corupţie asemenea standarde există, context în care este suficient să amintim Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, menţionată, ratificată de România prin Legea nr. 365/15 septembrie 2004.
Reglementarea distinctă a grupei infracţiunilor de serviciu, în raport cu grupa infracţiunilor de corupţie subliniază cu supramăsură intenţia legiuitorului de a atribui celor două grupe de infracţiuni câte un obiect juridic specific şi, implicit, diferit, fapt de natură a produce o serie de consecinţe juridice în planul aplicării dreptului, precum, posibilitatea existenţei, reţinerii unui concurs de infracţiuni între infracţiunile din grupa celor de serviciu şi infracţiunile din grupa celor de corupţie, ceea ce înseamnă că legiuitorul noului cod a atenuat caracterul subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu (art. 297 C. pen.), această infracţiune putând fi săvârşită în concurs cu infracţiunile de corupţie, împrejurare care, deopotrivă, este de natură să accentueze regimul sancţionator în ipoteza în care în discuţie intră şi o infracţiune de corupţie şi, în acest fel, legiuitorul a răspuns şi exigenţelor Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, Convenţie care obligă nu doar la infracţionalizarea faptelor de luare de mită [art. 15 lit. a), b) din Convenţie], trafic de influenţă (art. 18 din Convenţie), tăinuire (art. 24 din Convenţie), obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei (art. 25 din Convenţie), ci şi la mecanisme eficiente de prevenire şi combatere a corupţiei, în cadrul cărora natura şi conţinutul sancţiunilor devin relevante.
II. Latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii
Observând construcţia normei cuprinsă în art. 297 C. pen., constatăm că elementul material al infracţiunii absoarbe, deopotrivă, inacţiuni – nu îndeplineşte un act – şi acţiuni – îndeplineşte un act în mod defectuos.
Doctrina a fixat conţinutul celor două sintagme, pornind de la definiţia legală a infracţiunii şi luând în considerare jurisprudenţa consacrată în aplicarea textului, care, are, aşa cum am arătat, o viaţă foarte îndelungată în dreptul penal.
Astfel[5], neîndeplinirea unui act poate fi totală sau parţială şi presupune: omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu, adică a unui act a cărei îndeplinire cădea în sarcina funcţionarului (subiecţilor normei) ori care sunt inerente acelui serviciu; lăsarea în nelucrare a unui act început şi care trebuia să fie desăvârşit; refuzul nejustificat de a da urmare ordinelor sau cererilor primite; rămânerea în pasivitate contrară a îndatoririlor de serviciu – , în timp ce, sintagma „în mod defectuos” presupune „îndeplinirea actului altfel decât se cuvenea să fie efectuat din punct de vedere al conţinutului, formei, întinderii, îndeplinirii, momentului efectuării sale ori condiţiilor de efectuare a actului …”[6].
Expresiile utilizate de normă sunt expresii sintetice care includ situaţii, precum: violarea sau nerespectarea obligaţiilor impuse prin dispoziţii legale, depăşirea atribuţiilor de serviciu, folosirea abuzivă a atribuţiilor de serviciu[7].
Utilizarea unor astfel de expresii sintetice corespund limbajului legii, caracterizat de generalitate. Însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că „datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, astfel că în orice sistem de drept, inclusiv în dreptul penal, există în mod inevitabil elemente de interpretare judiciară, prin care sunt elucidate neclarităţile legislative[8].
Aceeaşi Curte europeană a observat că una din tehnicile tip de reglementare constă în a recurge mai degrabă la categorii generale decât la exemplificări exhaustive/enumerări de acţiuni/inacţiuni care constituie fapte penale, astfel că numeroase legi utilizează prin forţa lucrurilor formule mai mult sau mai puţin precise, în scopul evitării unei rigidităţi excesive şi al adaptării la noile situaţii sociale care se pot ivi, motiv pentru care „interpretarea şi aplicarea unor asemenea dispoziţii depind de practica autorităţilor jurisprudenţiale”[9]. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, relativă la aplicarea art. 7 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii încriminării şi pedepsei, a arătat că, cuvântul „drept” folosit în art. 7 parag. 1 din Convenţie corespunde celui de lege, care se regăseşte şi în alte dispoziţii ale Convenţiei, el cuprinzând atât normele de drept „de origine legislativă”, cât şi pe cele jurisprudenţiale[10].
Într-un astfel de context putem observa că în jurisprudenţa sa, relativă la aplicarea art. 7 din Convenţie, Curtea Europeană pusă în situaţia de a evalua cerinţele de accesibilitate şi de previzibilitate, ca aspecte ce vizează calitatea legii, analizează nu doar textul de lege reclamat, ca pretins contrar exigenţelor de claritate, previzibilitate, accesibilitate, ci şi jurisprudenţa consolidată în aplicarea respectivei norme, în cadrul statului reclamat.
În acelaşi fel, o Curte Constituţională nu poate analiza constituţionalitatea unei norme în raport cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie cu referire la art. 7 din Convenţie şi art. 1 şi art. 2 C. pen., pornind exclusiv de la construcţia textului în litera sa şi fără a lua în considerare jurisprudenţa naţională dezvoltată în aplicarea normei reclamate din perspectiva constituţionalităţii sale.
Revenind la controversele şi disputele relative la elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, observăm că ele vizează sintagma „în mod defectuos”, apreciindu-se că aceasta este prea vagă pentru a răspunde exigenţelor de claritate, accesibilitate, previzibilitate a legii, prevăzută de Constituţie şi Convenţie (art. 7).
Dincolo de împrejurarea că, iniţial, în spaţiul public, disputa s-a centrat în jurul afirmaţiei că abuzul în serviciu, ca infracţiune, nu este reglementat în niciun stat european/democratic, idee abandonată în raport cu evidenţa realităţilor din teren, căci toate statele încriminează într-o formă sau alta, sub o denumire sau alta acţiunea/inacţiunea care formează elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, în continuare, vom prezenta câteva exemple de reglementare, identificate în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei, context în care vom face referire la Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitate ministerială politică şi penală, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 94-a Şedinţă plenară din 8 – 9 martie 2013, cu precizarea că acest raport vizează exclusiv răspunderea penală a miniştrilor pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, aceasta fiind cheia în care trebuie citit Raportul, inclusiv afirmaţiile din Raport, potrivit cu care, din cele treizeci de ţări care au răspuns solicitării doar cinci (Canada, Cipru, Estonia, Irlanda, Olanda) nu au nici un fel de prevedere cu privire la abuzul în serviciu sau la fapte similare în legislaţia lor penală, iar în Belgia şi Grecia, deşi există astfel de reglementări, ele nu se aplică miniştrilor de guvern”.
Acelaşi Raport a identificat, la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei, trei categorii de reglementări, şi anume:
- Drept penal ordinar, aplicabil tuturor (inclusiv miniştri);
- Prevederi penale aplicabile în special oficialilor publici, atât administrativi, cât şi politici (inclusiv miniştri);
- Prevederi penale speciale aplicabile numai miniştrilor.
Împrejurarea că, în practică, există o cazuistică săracă în materia răspunderii oficialilor publici, normele încriminate fiind rareori aplicate în practică, relevă nivelul înalt de responsabilitate şi integritate la care se raportează miniştrii/oficialii publici în respectivele state şi în nici un caz o asemenea situaţie nu este de natură a justifica inutilitatea reglementării penale. Ca o dovadă în acest sens stă împrejurarea că în ţările a căror jurisprudenţă nu pune în discuţie o cazuistică relevantă în domeniu, asemenea norme încriminatorii continuă să existe, ele nefiind abrogate şi nici considerate ca fiind căzute în desuetudine pentru motivul că nu au corespondent în jurisprudenţa naţională a statelor. Acest tip de abordare derivă din importanţa valorilor sociale ocrotite prin încriminare şi importanţa pe care statul o acordă propriilor cetăţeni, care trebuie să se bucure de o încredere deplină în funcţionarii care-şi desfăşoară activitatea în varii zone de serviciu public.
Acelaşi Raport pune în evidenţă caracterul general al încriminării, acţiunilor/inacţiunilor care compun elementul material al infracţiunilor în discuţie, limbajul normelor absorbînd expresii de genul „folosirea inadecvată a atribuţiilor funcţiei”, „abuz în serviciu”, „exces de putere”, „gestiune păguboasă” şi altele asemenea. Astfel, în Franţa şi Germania actele sunt definite ca „asumare ilegală de interese”, „amestecarea unui interes privat într-un proces administrativ”. În Marea Britanie „conduita inadecvată în serviciul public” este o infracţiune de drept comun comisă de funcţionarul public care funcţionează în această calitate şi care cu intenţie neglijează îndeplinirea datoriei sale sau acţionează inadecvat de o manieră încât se ajunge la abuzarea încrederii publicului în deţinătorul funcţiei.
Dacă raportăm sintagmele utilizate de legiuitorul român în construcţia dispoziţiilor art. 297 C. pen. constatăm că ele au un grad de precizie mult mai înalt, decât formulările exemplificate mai sus. Dar, această concluzie, pertinentă pentru profesioniştii dreptului, nu poate convinge, decât dacă privim reglementarea/textul normei/legii împreună cu jurisprudenţa consacrată în aplicarea normei aşa cum o face şi Curtea europeană în aplicarea art. 7 din Convenţie, atunci când este solicitată să statueze asupra calităţii legii, din perspectiva acurateței, accesibilităţii şi predictibilităţii sale. Câteva exemple de jurisprudenţă CEDO sunt edificatoare în acest registru. Astfel, prin Hotărârea din 25 iunie 2009, în cauza Liivlik c. Estonia Curtea europeană a reţinut încălcarea art. 7 din Convenţie, din perspectiva lipsei de claritate a normei care reglementează infracţiunea de folosire inadecvată a atribuţiilor funcţiei, norma sancţionând „folosirea inadecvată intenţionată de către un oficial a funcţiei sale oficiale cu intenţia de a cauza prejudicii semnificative sau dacă prin aceasta se cauzează prejudicii semnificative drepturilor sau intereselor protejate de lege ale unei alte persoane sau intereselor publice”. Concluzia Curţii a fost desprinsă nu doar ca urmare a observării textului normei, ci şi din perspectiva faptului că, evaluând întreaga legislaţie pertinentă din Estonia, Curtea a constatat că reglementarea în discuţie îndreptată exclusiv împotriva unui oficial public, nu era necesară întrucât celelalte reguli de drept penal existente în dreptul estonian erau suficiente pentru a acoperi şi faptele pasibile de pedeapsă comise de oficialii publici, nefiind deci necesară o prevedere specială. Mai mult, în aprecierea calităţii normei estoniene, Curtea s-a raportat şi la alte elemente conţinute de normă care nu erau de natură să reprezinte criterii obiective de apreciere a pericolului social penal, apt să reglementeze o încriminare penală, context în care Curtea a evocat „prejudiciul potenţial, precum şi prejudiciul moral adus statului” vizate de normă, apreciind că asemenea criterii nu sunt apte să circumscrie aplicarea textului în practică, fiind prea vagi, fapt care lipseşte însăşi norma penală de claritatea şi previzibilitatea impuse de art. 7 din Convenţie.
Într-o altă speţă, prin Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Cantoni c. Franţa[11], Curtea europeană a reţinut că nu a existat o violare a art. 7 din Convenţie din perspectiva legii franceze, în baza căreia petiționarul a fost condamnat penal pentru exercitarea ilegală a profesiei de farmacist. În speţă, petiţionarul, în calitatea sa de administrator al unui supermarket a vândut în magazinul său soluţie de eozină cu concentraţie de 1%, alcool de concentraţie 70% falsificat, apă oxigenată, vitamina C, inhalante pe bază de esenţe vegetale şi de uz individual, sprayuri antibacteriene şi oligoelemente. În apărarea sa petiţionarul a susţinut că produsele încriminate nu reprezintă medicamente în sensul Legii nr. 511 din Codul sănătăţii publice, neţinând, de monopolul farmaciştilor.
Curtea s-a preocupat de definiţia legală a medicamentului şi a reţinut că „reglementarea din Legea nr. 511 are un caracter general, fapt explicabil, căci utilizarea tehnicii legislative a categoriilor antrenează adesea zone de umbră la graniţele definiţiei, însă asemenea îndoieli nu sunt suficiente pentru a conferi o incompatibilitate a unei definiţii în raport cu art. 7 din Convenţie”. Curtea nu s-a rezumat la a observa definiţia legală a medicamentului, ci a evaluat jurisprudenţa franceză în aplicarea normei încriminatoare, context în care a reţinut că „din anul 1957 şi până în anul de referinţă (1996), Curtea de Casaţie Franceză fie a confirmat deciziile judecătorilor fondului în măsură să califice drept medicament un produs considerat de parafarmacie, fie că a cenzurat asemenea decizii refuzând această denumire, însă niciodată ea nu a aprobat faptul că o jurisdicţie inferioară a refuzat acordarea încadrării unui astfel de produs ca medicament”. În context, Curtea a arătat că previzibilitatea legii nu înlătură obligaţia persoanei implicate să recurgă la sfaturi competente în vederea evaluării la nivel rezonabil a consecinţelor în măsură să rezulte într-un act determinat, apreciind în acest cadru că petiţionarul în calitatea sa ar fi trebuit să cunoască jurisprudenţa Curţii de Casaţie şi a unei părţi a jurisdicţiilor de fond, şi astfel ar fi realizat că se confruntă cu un pericol real prin valorificarea produselor încriminate.
În alte cazuri Curtea a evaluat modul de respectare a art. 7 din Convenţie nu numai în raport cu jurisprudenţa naţională a statului reclamat, ci şi în raport cu norme de drept internaţional în materie, statuând că toate la un loc nu conduc la reţinerea încălcării art. 7 din Convenţie[12].
Cea mai spectaculoasă speţă soluţionată de Curtea Europeană, care pune în discuţie importanţa jurisprudenţei consacrate în aplicarea unei norme legale, atacată la Curte pe temei de imprevizibilitate din perspectiva art. 7 din Convenție este cea reprezentată de cazul C.R. c. Regatul Unit[13] privind condamnarea unui bărbat pentru tentativă de viol asupra soţiei sale. În speţă s-a adus în discuţie semnificaţia cuvântului „ilegitim” din cuprinsul art. 1 parag. 1 al legii de modificare din 1976 asupra delictelor sexuale. În acest caz Curtea a observat că jurisprudența instanţelor naţionale a realizat o evoluţie manifestă, în acord cu însăşi raţiunea reglementării infracţiunii de viol, în sensul absenţei imunităţii soţului ca subiect al răspunderii penale pentru violarea soţiei sale, având în vedere că valoarea ocrotită de norma penală – demnitatea şi libertatea umană – nu poate ocroti pe soţul/soţia făptuitorului, chiar dacă norma legală nu vizează expres aceasta, astfel că nu se poate pune problema încălcării art. 7 din Convenţie.
Iată că, din perspectiva principiilor legalităţii încriminării şi pedepsei un control de constituţionalitate sau convenţionalitate impune nu doar observarea literei legii, ci şi a modului în care jurisprudenţa reflectă aplicarea legii şi a principiilor în domeniu, pe care se sprijină însăşi raţiunea legii/normei.
O evaluare a jurisprudenţei din România în materia infracţiunilor de abuz în serviciu pune în evidenţă că niciodată sintagma „în mod defectuos” conţinută în structura dispoziţiei legale care reglementează abuzul în serviciu nu a fost pusă în discuţie din punct de vedere al clarităţii, predictibilităţii, accesibilităţii normei penale.
În raport cu durata de aplicare a normei în discuţie în timp este greu de imaginat ca în eventualitatea unui control de convenţionalitate/constituţionalitate din perspectiva art. 7 din Convenţie, respectiv art. 1, 2 C. pen., art. 2 C. pr. pen., art. 23 din Constituţie să se ajungă la concluzia că textul în discuţie nu acoperă exigenţele art. 7 din Convenţie, respectiv exigenţele constituţionale.
Care sunt argumentele pentru o atare concluzie, alăturat duratei lungi de aplicare a normei penale în practica instanţelor judecătoreşti din România?
O primă garanţie care susţine calitatea reglementării rezultă din chiar conținutului normei prevăzută de art. 297 C. pen., căci nu orice neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a unui act din sfera atribuţiilor de serviciu a subiecţilor activi ai infracţiunii este încriminată, infracţiunea putând fi reţinută doar dacă prin activitatea infracţională s-a produs o pagubă ori o vătămare a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, acest fapt rezultând din construcţia literară a normei, legiuitorul utilizând conjuncţia „şi” în cuprinsul normei. În alte cuvinte, fapta funcţionarului care nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos nu va fi infracţiune, decât dacă produce urmări materiale în realitatea obiectivă. Spre deosebire de legiuitorul estonian, legiuitorul român a condiţionat existenţa infracţiunii de producerea unei pagube/vătămări, iar nu doar de intenţia de a produce o pagubă/vătămare. În acelaşi context nu putem ignora că întreaga doctrină şi jurisprudenţă în materie califică infracţiunea de abuz în serviciu ca fiind o infracţiune de rezultat, iar nu de pericol. De asemenea, trebuie să observăm că nu în toate statele membre a Consiliului Europei infracţiunea este condiţionată, pentru existenţa ei, de producerea unei pagube/beneficiu, fapt ce rezultă din Raportul Comisiei de la Veneţia (parag. 49, 50, 51). Trebuie precizat că prezenţa prejudiciului, ca element constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu nu este obligatorie nici în raport cu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, care impune cerinţa beneficiului doar în cazul faptelor de corupţie la care face expres referire, fapt ce rezultă din dispoziţiile art. 3 pct. 2 din Convenţie, potrivit cu care „nu este necesar, în afara dispoziţiilor contrare, ca infracţiunile stabilite conform Convenţiei să cauzeze o daună sau un prejudiciu patrimoniului statului”.
Faptul că România respectă întrutotul Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei în discuţie rezultă şi din aceea că în art. 132 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[14], cu modificările până la data de 15 decembrie 2015, atunci când abuzul în serviciu, respectiv uzurparea funcţiei sunt asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute de legea menţionată, norma vizează folosul necuvenit pentru sine sau pentru altul, realizat de subiecţii infracţiunilor vizate de Legea nr. 78/2000.
Tot din perspectiva urmărilor imediate ale formelor infracţionale de abuz în serviciu reglementate de art. 297 C. pen. trebuie să observăm că fapta este infracţiune numai dacă prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, astfel că nu orice fel de încălcare a atribuţiilor de serviciu este infracţiune. Doar „citirea” Părţii Speciale a Codului penal separat şi distinct de Partea Generală a Codului penal ar putea conduce la astfel de concluzii, care nu sunt specifice profesioniştilor în drept. O citire aplicată a Codului penal în nici un caz nu este de natură a conduce la concluzia că fapta este infracţiune în orice condiţii. Evocăm în acest context dispoziţiile art. 80 lit. a) din Codul penal care reglementează renunţarea la aplicarea pedepsei, atunci când infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, cu consecinţa aplicării sancţiunii avertismentului de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 81 C. pen., adică o sancţiune extrapenală. Precizăm că sub regimului vechiului Cod penal absenţa pericolului social penal al faptei atrăgea sancţiuni similare – art. 18 – 181 C. pen. (1968).
O altă garanţie care susţine calitatea reglementării vizează latura subiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, fapta fiind infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie [varianta tip – art. 297 alin. (1)], respectiv cu intenţie directă, în cazul variantei asimilate [art. 297 alin. (2) C. pen.]. Deci, nu există abuz în serviciu din culpă. Când legiuitorul a dorit să reglementeze ca infracţiune aceeaşi activitate infracţională şi când este săvârşită din culpă a făcut-o în mod expres [cu observarea art. 16 alin. (6) C. pen.], reglementând fapta nu ca infracţiune de abuz în serviciu, ci ca infracţiune distinctă, şi anume, ca neglijenţă în serviciu (art. 298 C. pen.). Reglementarea, ca atare nu reprezintă o chestiune de constituţionalitate sau de convenţionalitate, ci o chestiune de politică legislativă a Statului Român, care nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională şi care nu prezintă o preocupare a Curţii Europene, astfel cum rezultă şi din Raportul Comisiei de la Veneţia, care pune în evidenţă că o serie de state încriminează şi neglijenţa în serviciu.
Multe alte garanţii sunt prevăzute în legi extrapenale. Astfel s-a spus că raportarea acţiunii/inacţiunii încriminate la atribuţiile de serviciu ale subiectului activ al normei încriminatoare este discutabilă, căci atribuţiile de serviciu pot fi fixate nu doar prin legi (organice, ordinare), Constituţie (cu referire la şefii de stat membri ai parlamentului sau guvernului), legi speciale (legea răspunderii ministeriale etc.), ci şi prin ordine, regulamente, clauze contractuale, statute profesionale etc., şi, prin aceasta este afectat gradul de previzibilitate al normei cuprinse în art. 297 C. pen. Nimic mai fals, căci în România funcţionează un sistem normativ apt de a se înfăţişa ca o piramidă a normelor, în vârful căreia stă Constituţia României, astfel că orice normă trebuie să fie conformă cu principiile normei de rang imediat superior acesteia, pe de o parte, iar, pe de altă parte, Curtea Constituţională a României are în atribuţiile sale măsurarea constituţionalităţii legilor. La acestea se adaugă abilitarea instanţelor judecătoreşti de a măsura şi, implicit, de a anula hotărâri de guvern, hotărâri ale organelor locale ale administraţiei de stat, ordine, instrucţiuni ministeriale, alte acte administrative etc. în măsura în care ele contravin dispoziţiilor legale pe care pretind că le pun în aplicare, prin emiterea unor astfel de reglementări de rang inferior legii. Sugestiv în acest sens este Decizia nr. 296/2006 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti[15] prin care s-a stabilit că „existenţa în structura organizatorică a Casei de Asigurări a unor funcţii cu atribuţii directe în organizarea licitaţiilor, solicitarea firmelor contractante, urmărirea şi legalitatea decontărilor de lucrări, toate aceste activităţi prealabile fiind atributul unor specialişti cu responsabilităţi precise, a căror semnătură asigură certitudinea activităţilor, operaţiilor exclude antrenarea răspunderii penale a preşedintelui Casei de Asigurări pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu”.
De asemenea, prin Decizia nr. 3/P/2008[16], Curtea de Apel Constanţa a statuat că nu se poate stabili că hotărârea judecătorească sau soluţia în sine reprezintă o îndeplinire „defectuoasă” a atribuţiilor de serviciu de către magistratul judecător, care a pronunţat respectiva hotărâre/soluţie, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) şi a dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, coroborat cu art. 16 şi 17 din Legea nr. 304/2004 republicată, efectuându-se implicit un control judiciar al hotărârilor judecătoreşti de către instanţa penală, adică într-un alt cadru decât cel al căilor de atac prevăzute de lege.
De asemenea, în doctrină, s-a statuat că, deşi vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit cu Declaraţia Universală asupra Drepturilor Omului, gama intereselor la care face referire textul legal fiind foarte largă (cu referire la reglementările statuate prin Codul penal din 1968, s.n.), pentru ca fapta să fie infracţiune se cere ca ea să prezinte o anumită gravitate, în caz contrar neexistând pericolul social al unei infracţiuni, în sensul art. 18, 181 C. pen. 1968, fapta putând atrage, drept caz, fie răspundea administrativă, fie răspunderea disciplinară, dar în niciun caz răspundea penală[17].
În același context, menţionăm Decizia nr. 395/R/1999 a Curţii de Apel Cluj[18] prin care s-a statuat că atâta timp cât „nu s-a dovedit că inculpatul ar fi făcut deplasările în interes personal şi nici nu i s-a interzis de conducerea societăţii să folosească alte mijloace de transport, decât cele în comun, nu se poate reţine în sarcina sa îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu cu consecinţa vătămării unor interese legale, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind exagerate cheltuielile făcute. În speţă i s-a imputat inculpatului că fiind delegat în interes de serviciu la Bucureşti şi în alte localităţi în mod abuziv a folosit pentru transport în interiorul acestora taximetre, decontând pe bază de chitanţe cheltuielile efectuate cu acest titlu care i s-au plătit din fondurile firmei.
Aceeaşi jurisprudenţă pune în evidenţă că activitatea infracţională nu se raportează la orice fel de atribuţie de serviciu, ci doar la cele care intră în sfera de competenţă a subiectului activ al infracţiunii şi, deopotrivă, sunt prevăzute de lege, chiar dacă cuvântul lege are aici cea mai largă semnificaţie. Astfel, nu poate fi reţinută infracţiunea de abuz în serviciu pentru neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui defectuoasă dacă actul/acţiunea în discuţie este prevăzută într-un ordin nelegal, respectiv într-o clauză contractuală, regulament sau alt act normativ inferior legii, pretinse însă a fi prescrise în baza legii, căci într-o astfel de ipoteză cel inculpat are posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate a actului normativ sau administrativ în discuţie, fie direct în faţa instanţei penale, fie în faţa instanţei de contencios administrativ, abilitată să soluţioneze astfel de excepţii în baza Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004 republicată, caz în care fie instanţa penală, fie instanţa specializată se va pronunţa asupra excepţiei, iar în ipoteza admiterii ei orice construcţie penală relativă la abuzul în serviciu „cade”, cu consecinţa achitării inculpatului. Dacă atribuţia de serviciu este prevăzută într-o lege ordinară sau organică, persoana interesată poate invoca excepţia de neconstituţionalitate a legii respective, care odată admisă, atrage înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, asemenea decizii fiind de imediată aplicare în cauzele în care sunt invocate asemenea excepţii.
Iată, deci, că există suficiente dispoziţii legale care sunt de natură să fixeze aria de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 297 C. pen. în practica judiciară, ele fiind valorificate în jurisprudenţa noastră.
Relativ la subiecţii activi ai infracţiunii de abuz în serviciu cu referire la miniştri sau alţi agenţi politici, Constituţia României şi legea răspunderii ministeriale consacră o garanţie în plus, în sensul că nu este de imaginat o răspundere penală pentru decizii cu caracter politic, respectiv pentru decizii care pun în discuţie oportunitatea luării unor măsuri, legea penală intervenind exclusiv în situaţia în care se pune în discuţie legalitatea unor astfel de decizii. Însăşi începerea urmării penale faţă de astfel de persoane este condiţionată de obţinerea unor avize fie din partea Parlamentului, fie din partea Preşedintelui României, dreptul românesc conţinând, ca şi în cazul altor state, norme care instituie anumite imunităţi pentru anumiţi oficiali publici, tocmai pentru a bloca posibile excese de tip politic, sens în care evocăm dispoziţiile art. 96, art. 109 alin. (2), art. 72 din Constituţie, la care se adaugă normele conţinute în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială, cu referire la art. art. 109 alin. (2) din Constituţie.
În concluzie, considerăm că legea (art. 297 C. pen.) – corelată cu jurisprudenţa relevantă în materie care nu ridică probleme sensibile de aplicare a normei din perspectiva conţinutului reglementării, inclusiv cu referire la sintagma „în mod defectuos” – nu evocă vreun pericol din perspectiva art. 7 din Convenţie cu referire la art. 23 alin. (12) din Constituţia României în eventualitatea unui control de constituţionalitate sau convenţionalitate. De altfel, sintagma „în mod defectuos” cu referire la modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu este una consacrată şi în dreptul extrapenal al ţării noastre, precum în materia dreptului muncii, dreptului administrativ, dreptului contractual, ea fiind pertinent fixată prin jurisprudenţa consacrată şi consolidată în aceste domenii.
De aceea, din perspectiva prezentului studiu credem că se impun următoarele concluzii:
- calitatea normei (din perspectiva acurateţei, previzibilităţii, accesibilităţii) care încriminează o faptă ca infracţiune din perspectiva controlului de convenţionalitate/constituţionalitate este analizată nu doar din perspectiva modului de exprimare literară a acţiunilor/inacţiunilor încriminate penal, ci în raport şi cu alte elemente constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa infracţiunii respective, precum ar fi forma de vinovăţie prevăzută de lege, urmarea imediată a infracţiunii, respectiv de modul de exprimare al acestora în configuraţia textului, la care se adaugă o analiză a jurisprudenţei dezvoltate în aplicarea normei respective, motiv pentru care Curtea Europeană, în aplicarea art. 7 din Convenţie, repetat a subliniat că cuvântul „drept” cuprins în parag. 1 al art. 7 absoarbe nu doar norma legislativă (legea), ci şi jurisprudenţa consacrată în aplicarea respectivei legi, precum şi exigenţele derivate din eventuale reguli de drept internaţional asumate de statele membre;
- jurisprudenţa din România, consacrată în aplicarea normei care reglementează abuzul în serviciu, deşi săracă (precum în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei) susţine încriminarea faptei ca infracţiune numai dacă:
- fapta este una intenţionată. Nu există abuz în serviciu din culpă. Mai mult, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, sens în care evocăm dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza 2 C. pr. pen.
- infracţiunea a produs un rezultat în realitatea materială, adică o pagubă sau o vătămare în accepţiunea normei prevăzută de art. 297 C. pen.
- acţiunea/inacţiunea încriminată se raportează la atribuţiile de serviciu care intră în sfera de competenţă a făptuitorului (iar nu în sfera de competenţă a altor funcţionari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceluiaşi organ/instituţie etc.);
- fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (pericol social penal), în caz contrar instanţele pronunţând achitarea inculpatului, fapta urmând a fi sancţionată, eventual, administrativ sau disciplinar. Lipsa pericolului social penal al faptei a atras sancţiuni extrapenale, precum avertismentul sau amenda administrativă în temeiul art. 181 C. pen. (1968), iar în prezent instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, prevăzută de art. 80 C. pen.[19] atrage sancţiunea avertismentului, conform art. 81 C. pen.[20] producând efecte asemănătoare.
- Noul Cod penal nu a operat nicio modificare în construcţia elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, reglementarea fiind una cu lungi tradiţii legislative (a se vedea Codurile penale din 1865, 1936, 1968).
- Reglementarea penală a infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu reprezintă o chestiune de suveranitate legislativă, care, în egală măsură, nu vine în conflict cu nicio altă reglementare internaţională.
- România respectă Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei întocmai, exigenţele Convenţiei vizând exclusiv infracţiunile de corupţie, prevăzute de Convenţie în mod expres, regăsite întocmai în dreptul nostru, în care asemenea fapte sunt infracţionalizate numai dacă sunt intenţionate iar făptuitorul a obţinut un folos pentru sine sau pentru altul. Infracţiunea de abuz în serviciu face parte din grupa infracţiunilor de serviciu, iar nu din grupa infracţiunilor de corupţie. Când subiecţii activi ai infracţiunii de abuz în serviciu şi ai infracţiunii de uzurpare a funcţiei sunt persoanele vizate de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cele două infracţiuni sunt „asimilate” celor de corupţie, prin voinţa legiuitorului, sancţionarea lor în condiţiile Legii nr. 78/2000 fiind condiţionată de realizarea de către făptuitor a unui folos pentru sine ori pentru altul (art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare).
[1] V. Dongoroz, Siegfid Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Rodica Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV., Partea Specială, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 81 – 82.
[2] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009
[3] publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004.
[4] L. Barac, Drept penal. Partea Specială, Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 141.
[5] V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 82.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] CEDH, 12 februarie 2008, Kafkaris c. Chyprei, par. 141 şi CEDH, 19 septembrie 2008, Karbely c. Hongrie, par. 71, citate de C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 578.
[9] CEDH, 15 noiembrie 1996, Contoni c. France, par. 31.
[10] C. Bîrsan, op. cit., p. 577.
[11] Vincent Berger, Jurisprudenţa CEDO, ediţia a VI-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008, p. 388 – 400.
[12] CEDO, Hotărârea din 22 martie 2001, cauza Strelets, Kessler şi Krenz c. Germania, în V. Berger, op. cit., p. 391 – 395.
[13] Ibidem, p. 386 – 388.
[14] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
[15] www.portal.just.ro.
[16] Ibidem.
[17] V.Dobrinoiu, N.Neagu, Drept penal. Partea specială, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 493.
[18] Revista de drept penal, Studii de practică judiciară 1994-2006, Asociaţia de Ştiinţe Penale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
[19] „Art. 80 Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei
(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia”….
[20] „Art. 81 Avertismentul
(1) Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment.
(2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
(3) În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment”.
Prof. univ. dr. Lidia Barac
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
