« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Considerații privind obligația de confidențialitate și obligația de neconcurență în contractul de franciză
06.06.2016 | Ruxandra Adina GINGĂRAȘU

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP

Prezenta lucrare își propune să detalieze o serie de aspecte privind cele două obligații inerente contractului de franciză.

În lipsa unei jurisprudențe autohtone cristalizate pe marginea acestui subiect, nu ne rămâne decât să ne raportăm la alte sisteme de drept, precum la hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în domeniu.

Făcând parte din familia contractelor de distribuţie, în America, franciză este definită într-o modalitate simplistă:’’convenţie care oferă unei părţi dreptul de a distribui, de a vinde, de a furniza bunuri, servicii sau facilităţi, într-o zona determinată.’’[1]

În doctrina şi practică s-au conturat trei tipuri de contracte de franciză: Franciză de distribuţie, franciză de servicii, franciză de producţie.

Franciza de distribuţie se caracterizează prin următoarele elemente: beneficiarul se limitează în a vinde anumite produse într-un magazin care poartă denumirea francizorului.

Această relaţie contractuală se întemeiază pe un contract de mandat. De exemplu, beneficiarul este mandatarul francizorului și cumpără mărfurile necesare pentru obiectul său de activitate.

Franciza de servicii se fundamentează pe următorul raţionament: beneficiarul oferă un serviciu sub îndrumarea francizorului, prin intermediul unor comercianţi pe care le oferă consumatorilor ca şi cum ar fi fost oferite de francizorul însuşi.

Exemple, în acest sens, sunt numeroase: MC Donald’s, Pizza Hut, Kentucky Fried Chicken.

Franciza de producţie este mijlocul prin care beneficiarul poate obţine anumite produse pe baza informaţiilor primite de la francizor.

Reprezintă un transfer de know-how care a fost testat anterior: CJUE definea franciză de producţie în felul următor: ’’în virtutea căruia beneficiarul fabrică el însuşi, după indicaţiile francizorului, produse pe care le vinde sub marca acestuia’’. Coca-Cola reprezintă un exemplu în acest sens.

În primul rând, legislația internă în ceea ce privește contractul de franciză se limitează la OG nr. 57/1997.

Primul articol oferă o definiție a francizei: ”Franciza este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare stransă și continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu.’’

Cu alte cuvinte, este o relație de afaceri între doi profesioniști. Francizorul dorește ”a-și vinde rețeta afacerii’’ pe când, beneficiarul este cel care, ”e dispus să plătească un preț (redevență) în schimbul transferului unor informații legat de mersul unei afaceri’’.

OG nr.57/ 1997 în cadrul art. 3 oferă o definiție a conceptului de know-how. Definiția prezintă utlitate pentru tema vizată întrucât: ”Know-how-ul este un ansamblu de informații practice, nebrevetate, rezultând din experiența francizorului și verificate de către acesta.
”Know-how-ul, în ansamblul său, în configurația și asamblarea practică a componentelor sale, nu trebuie să fie accesibil unei terțe persoane decât cu acordul francizorului și trebuie să includă o informație esențială în legătură cu: prezentarea produselor în vederea vânzării, transformarea produselor în legătură cu prestarea de servicii; relațiile cu clientela,  gestiunea administrativă și financiară.’’

Expresia folosită de legiuitor, ”nu trebuie să fie accesibil unei terțe persoane’’ desemnează caracterul secret al know-how-ului. Pe scurt, caracterul secret se află într-o strânsă legătură cu obligația de confidențialitate.

OG nr. 57/1997 prevede o serie de obligații în faza precontractuală.

Este esențial pentru beneficiar să dispună de un termen rezonabil pentru a încheia contractul. Mai mult, beneficiarul poate apela la experți pentru a ”face calculul rezultatului previzionat și să-și întocmească planul financiar’’.

Totodată, francizorul se mai obligă să ofere date generale cu privire la redevența inițială, taxele de intrare în rețea etc.

Se pune problema dacă în această fază precontractuală francizorul poate să divulge o serie de aspecte care sunt strâns legate de know-how.

De exemplu, în cazul francizării unei afaceri care are obiect de activitate producerea de măști pentru diverse evenimente, francizorul dezvăluie care sunt distribuitorii cu care colaborează în vederea fabricării produselor respective.

În acest caz, se poate discuta despre o obligație legală de confidențialite? Sau pentru a preîntâmpina eventualele scurgeri de informații, francizorul trebuie să fie prudent și să încheie cu francizatul un acord de confidențialitate?

Textul legal, anume art. 3 nu se referă la o obligație de confidențialitate precontractuală. De asemenea, nu sunt enumerate nici potențiale remedii.

O soluție ar fi aceea de a apela la dreptul comun, în acest caz la dispozițiile Noului Cod Civil.

Astfel, conform art. 1184: ”Când o informație confidențială este comunicată de către o parte atât în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă’’.

Prin urmare, există în contextul analizei Noului Cod Civil o obligație legală precontractuală de confidențialitate. Reprezintă o veritabilă aplicare a principiului bunei credințe.

Comentatorii Noului Cod au arătat: ”În cadrul negocierilor (a se vedea și art. 1183), dialogul dintre părți implică transmiterea unor informații, cu scopul încheierii contractului proiectat, iar regula este că dobânditorul acestora, la rândul său, le poate comunica mai departe, din moment ce o informație este prin esența sa transmisibilă’’.

Acestea fiind spuse, dacă informația are un caracter confidențial, cel care o dobândește în urma unei negocieri este ținut să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul negociat. Faptul că o informație are caracter confidențial reprezintă o chestiune de fapt, dar calificarea unei informații ca având această trăsătură nu este suficientă pentru incidența art. 1184. Este adevărat că textul nu distinge, însă dobânditorul informației nu își poate încălca obligația de confidențialitate decât dacă are cunoștință despre confidențialitate’’.[2]

Mergând pe acest raționament, în practică s-ar putea ajunge la dificultăți în materie de probațiune în ceea ce privește acest criteriu subiectiv: anume dacă partea a comunicat cu titlu expres că anumite informații rămân în sfera confidențialității’’.

Consider că, în materia contractului de franciză nu se aplică acest raționament.

În primul rând, având în vedere caracterul secret al know how-ului aspect existent în cadrul art. 3 (sus-menționat) orice informație legată/ adiacentă legată de know how este prin esență secretă, deci rămâne confidențială.

Prin urmare, nu considerăm a fi necesară obligația expresă în sarcina francizorului de a puncta care date sau aspecte pot fi divulgate sau nu.

Se presupune atunci când relația contractuală vizează doi profesioniști, obligația de informare este una limitativă.

Conținutul informațiilor obligatorii în sarcina francizorului sunt expres prevăzute în cadrul art. 3.

Este adevărat că legiuitorul utilizează expresia , ”Francizorul, se obligă, în special, să furnizeze informații cu privire la…’’ deci, enumerarea nu este limitativă, ci exhaustivă, însă ținând cont de calitatea părților și de specificul contractului, orice informație (privită ca simplă chestiune de fapt) legată de produsul/ serviciul respectiv nu trebuie a fi divulgată.

Remediile încălcării obligației de confidențialitate în etapa precontractuală, sunt diferite în funcție de încheierea contractului.

Astfel, conform doctrinei [3]: ”dacă avem de a face cu încălcarea obligațiilor legale și această obligație nu e dublată și de un contract preparatoriu (e.g încălcarea obligației de confidențialitate)  răspunderea este una extracontractuală. În schimb, dacă avem de a face cu încălcarea unei obligații contractuale (e.g. încălcarea unui acord de principiu) răspunderea va fi contractuală și subordonată contractului preparatoriu încheiat’’.

Mai trebuie arătat faptul că, nimic nu împiedică pe francizor să încheie un acord de confidențialitate în etapa negocierilor pentru a evita anumite discuții în cazul unui litigiu.

Ne punem următoarea întrebare: Unde începe și unde se termină obligația de informare a francizorului?

Credem că în contrapartida respectării acestei obligații există obligația corelativă de confidențialitate aparținând beneficiarului.

În ceea ce privește încheierea contractului de franciză trebuie discutate următoarele aspecte.

Articolul 5 al OG nr. 52/1997 alin. (2) și (3) se referă la obligațiile francizorului respectiv, beneficiarului.

Ultima obligație a beneficiarului este edificatoare în acest sens (art. 5 alin. (3) lit. c ): ”beneficiarul se obligă să nu divulge la terțe persoane know how-ul furnizat de francizor, atât pe durata contractului, cât și ulterior’’.

Cu alte cuvinte, obligația de confidențialitate specifice fazei contractuale este una legală, imperativă, care se prelungește în timp inclusiv după încetarea contractului.

Francizorul este obligat să pună la dispoziție francizatului toate informațiile care sunt de cele mai multe ori de natură nepatrimonială și să acorde asistență tehnică pe tot parcursul desfășurării contractului.

Astfel, trebuie să analizăm potențialele implicații ale know how-ului pentru a ne referi la obligația de confidențialitate.

Know how-ul poate fi definit ca fiind: ansamblu de cunoștințe specifice, deținute de o persoană fizică sau de o întreprindere, asupra unui produs sau procedeu de fabricație, adesea obținute prin lucrări de cercetare și de dezvoltare importante și costisitoare. În practică know-how-ul poate consta în informații concrete despre procedeele de combinare a unor substanțe și materiale pentru obținerea unui produs finit.

O primă concluzie preliminară este: acest know-how sau savoir-faire, de cele mai multe ori cuprinde informații cu caracter non-pecuniar dar, care nu sunt accesibile nici publicului larg nici, comercianților.

Potrivit regulilor privind concurența europeană, know-how-ul este definit prin prisma a trei caracteristici: secret, anume el nu poate fi obținut într-o manieră facilă care să nu implice costuri. Trebuie să fie substanțial, anume să fie suficiente date, informații care să permită identificarea sa într-un mod separat. În ultimul rând, trebuie să poată fi identificat. Această cerință implică ca, know how-ul să fie descris într-o asemenea manieră încât să se poate ști cu precizie dacă e secret și dacă e substanțial.

Prin urmare, know-how-ul trebuie să fie unul substanţial adică:’’să-i aducă francizatului un avantaj concurenţial, o poziţie privilegiată faţă de cea a altor comercianţi care oferă produse ori servicii similare’’[4].

Există însă, o serie de informaţii care nu se încadrează în această categorie, cele care au fost cunoscute de beneficiar anterior încheierii contractului sau au intrat deja în domeniul public printr-o metodă licita.

Cu alte cuvinte, se pune problema care au fost informațiile cunoscute de beneficiar anterior încheierii contractului?

Considerăm că sunt acele aspecte care au fost cunoscute de beneficiar prin folosirea unor strategii proprii. De exemplu, beneficiarul cunoștea cu exactitate anterior cifra de afaceri a francizorului pe o anumită regiune.

Un alt exemplu ar fi: beneficiarul cunoștea noua serie de produse a francizorului, întrucât acesta a lăsat să se înțeleagă într-un interviu că va obține un nou model prin fuziunea celor anterior existente pe piață.

De asemenea, există informaţii care pot fi făcute publice: de pildă, ingredientele de preparare a unui produs alimentar, dar nu şi tehnică de amestec.

În franciză internaţională, Codul Deontologic European al Francizei, stabileşte că este necesar că francizatul să nu dezvăluie know how-ul terţilor nici pe perioada contractuală nici postcontractuală, permiţându-i francizorului să impună o clauză de confidenţialitate în acest sens ale cărei obiect şi durata trebuie expres specificate.

De cele mai multe ori, francizorul în vederea garantării respectării obligației de confidențialitate va insera o clauză penală cu un cuantum ridicat.

Având în vedere caracterul punitiv al clauzei penale, francizorul poate să-și recupereze în avans eventualele despăgubiri cauzate din divulgarea unor informații secrete.

Dacă beneficiarul se află într-o rețea, această obligație trebuie respectată de fiecare membru în parte. Cu alte cuvinte, nu este o obligație divizibilă, ci solidară.

Dacă, beneficiarul a încheiat un contract de exclusivitate, conform art. 11 OG nr. 52/ 1997: ”Francizorul poate să impună o clauză de neconcurență și de confidențialitate, pentru a împiedica înstrăinarea pe durata contractului de exclusivitate’’.

Astfel, cele două obligații ce cad în sarcina beneficiarului, sunt expres prevăzute în lege doar în contextul existenței unui contract de exclusivitate.

Se pune întrebarea, legiuitorul a optat să ofere o protecție sporită francizorului atunci când se încheie un contract de exclusivitate sau a dorit să limiteze aceste două obligații doar într-un anume caz.

În mod cert, prima variantă pare cea mai plauzibilă. Nu se poate interpreta în sensul că, în faza contractuală în cazul unei rețele, fără o prevedere expresă aceste obligații ar fi ineexistente.

Contractul de exclusivitate poate viza o exclusivitate teritorială. În acest sens, art. 9 prevede regulile care vor necesita a fi respectate de beneficiar.

Astfel, conform art. 9: ”dacă este încasată o taxă de intrare în rețeaua de franciză la semnarea contractului de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporțională cu taxa de intrare și se adaugă acesteia: în lipsa taxei de intrare, modalitățile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul rezilierii contractului de franciză, taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare   implementării francizei și/sau pentru a delimita zona și/sau pentru know-how-ul transmis, contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor părți; durata este determinată în funcție de caracteristicile proprii fiecărei francize.’’

În ceea ce privește obligația de confidențialitate, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care trebuie să fie respectată după încetarea raporturilor contractuale.

Atunci, putem vorbi de o obligație de confidențialitate perpetuă?

Unii autori [5] s-au realiat acestui punct de vedere, arătând: ”Aşadar, confidenţialitatea informaţiilor va trebui păstrată şi după ce acordul de franciză încheiat cu unii ori alţii dintre membri reţelei nu-şi mai produce efectele specifice, indiferent pentru motivul care încetează’’.

La o primă vedere, am putea răspunde afirmativ, întrucât este vorba de caracterul secret al know-how-ului.

Totuși, dacă acea rețea nu mai există sau dacă francizorul și-a început activitatea într-un alt domeniu atunci clauza mai operează?

Răspunsul trebuie să fie diferit de la o situație la alta. Evident dacă afacerea nu a mai avut succes, și a dispărut de pe piață sau dacă informațiile au devenit publice din inițiativa francizorului atunci, obligația de confidențialitate este stinsă.

Mai trebuie subliniat că, în anumite legislații chiar dacă nu există culpă din partea unui fost-francizat dacă anumite informații au ajuns publice, obligația sa de confidențialitate subzistă.

O altă chestiune ce merită a fi menționată este aceea a aplicabilității obligației de confidențialitate între beneficiar și angajații acestuia.

Beneficiarul include şi angajaţii acestuia (personal, staff). Beneficiarul joacă rolul de comitent, iar staff-ul acela de prepus prin urmare, există o acţiune delictuală în cazul unor scurgeri de informaţii care ar ajunge prin orice mijloace la concurenţă. Nerespectarea clauzei în alte ramuri de drept antrenează o răspundere mai gravă decât daunele-interese.

Astfel, dacă francizatul are în subordine o serie de angajaţi s-ar putea întâmpla că acesta să nu poată divulgă informaţiile nici faţă de proprii angajaţi.

De exemplu, celebra firma Coca-Cola a cărei reţetă nu se cunoaşte decât de producător şi de francizați. Dacă natură afacerii impune aflarea acelor informaţii, atunci se va încheia un acord în acest sens între francizat şi angajaţii acestuia.

Acordul este unul important întrucât beneficiarul răspunde faţă de francizor pentru orice scurgere de informaţii.

O ultimă concluzie se referă la lipsa unei contraprestații pentru respectarea acestei sarcini.

Spre deosebire de clauza de non-concurență care în anumite cazuri este remunerată, în cazul obligației de confidențialitate acest lucru nu este întâlnit în practică.

A doua parte a referatului își propune să analizeze obligația de non-concurență și efectele sale asupra contractului de franciză.

De cele mai multe ori, scopul introducerii unei asemenea clauze este acela de a proteja rețeaua de franciză, de a evita clonarea unor afaceri  similare.

S-a arătat la nivel internațional [6] că, această clauză poate suferi limitări.

De exemplu, dacă francizorul nu este prezent pe o anumită regiune sau pe o anumită categorie de piață, nu poate impune în sarcina beneficiarului obligația de a nu concura cu acesta în zona/ zonele respectiv/e.

În ceea ce privește obligația de neconcurență post-contractuală, trebuie făcute o serie de precizări.

În primul rând, în sistemul Principiilor Unidroit, se vorbește despre menținerea clauzei un termen rezonabil.

Cum putem identifica acest termen rezonabil?

În anumite legislații existente în spațiul european, durata unei astfel de clauze nu poate depăși un an.

Din nou, legislația internă nu amintește de un termen precis.

Interesantă ar fi o potențială paralelă vizând obligația de neconcurență din dreptul muncii.

Conform art. 21 din Codul Muncii:

(1) La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă.
(2) Clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul.
(3) Indemnizaţia de neconcurenţă lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.
(4) Indemnizaţia de neconcurenţă reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil şi se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii.’’

Remarcăm faptul că în legislația dreptului muncii, pentru a nu denega dreptul la muncă, legiuitorul a reglementat într-o manieră expresă care sunt condițiile în care această clauză poate opera.

Astfel, este de la sine înțeles că și în contractul de franciză prin acordul părților, acestea pot împrumuta elementele limitative existente în codul muncii.

Însă, ce se întâmplă dacă nu există nicio limitare, ci doar se redactează o clauză cu următorul conținut: ”la încetarea contractului, beneficiarul nu are dreptul de a concura cu francizorul/ membri rețelei francizei pe întreg teritoriul României’’.

Se pune întrebarea dacă este valabilă o astfel de clauză.

Credem că, această clauză este una abuzivă prin urmare, trebuie considerată a fi nescrisă și înlăturată din contract.

Indubitabil, trebuie stabilite o serie de criterii particulare care să permită identificarea unei zone geografice, durata de timp etc.

Este greu de imaginat ca un francizor care exercită controlul asupra unei rețele în Transilvania și Banat să opună o astfel de clauză teritorial- exclusivă unui fost beneficiar care desfășoară o activitate similară în Dobrogea.

O cauză [7] interesantă în spațiul american a subliniat încă o dată limitele clauzei de neconcurență.

Instanța a reținut următoarea situație de fapt: S-a încheiat un contract de franciză între doi comercianți. Beneficiarul francizei a semnat o clauză de neconcurență pentru statul Pennsylvania și regiunea Florida.

După încetarea contractului, soția francizatului a deschis o afacere cu același obiect de activitate în regiunea Florida.

Francizorul a chemat în judecată atât pe fostul beneficiar, cât și pe soția acestuia.

Instanța americană a respins acțiunea în temeiul următoarelor considerente: clauza contractuală nu era clară în privința delimitării geografice, este o clauză intuitu personae, afacerea soției beneficiarului nu îi putea face o concurență efectivă francizorului întrucât cel mai apropiat punct al acestuia era situat la 300 de km depărtare.

Cu alte cuvinte, afacerea soției era amplasată în partea opusă a Floridei.

În anumite legislații existente în spațiul european durata unei astfel de clauze nu poate depăși un an.

Luând în considerare scopul acestei clauze, este necesar a se face distincție între două situații:

O primă situație este aceea în care, francizatul a fost un novice în ceea ce privește afacerea francizorului prin urmare, a fost inițiat în totalitate, acesta nedesfășurând vreo activitate în domeniul respectiv.

Cea de a doua este cea în care francizatul deja desfășura o activitate asemănătoare la momentul încheierii contractului de franciză.

În cea de a doua situație este dificil de impus o astfel de clauză, mai ales în ipoteza în care însuși francizatul a dezvoltat propriul know how, indepenedent de datele furnizate de francizor.

Dacă se iveşte un litigiu între cele două părţi, întrucât s-a încălcat una dintre obligaţii, lucrurile devin complicate.

Este de evitat ajungerea în faţă instanţei de judecată, întrucât există un risc vădit de a fi dezvăluit know-how-ul.

Acest litigiu poate fi evitat prin inserarea unei clauze de arbitraj. Însă, dacă această clauză este socotită a fi nevalabilă atunci singura cale rămâne instanţa de judecată.

Aşadar, pentru o mai bună gestiune a intereselor sale, francizorul trebuie să insereze în contract o clauză penală care se va aplică automat o dată cu rezilierea contractului.

Dacă se ajunge la rezilierea contractului, se poate merge şi pe o răspundere delictuală pentru fapta proprie.

Furnizorul poate introduce o acţiune în concurenţă neloială instituită de Legea nr. 11/1991, legea concurenţei neloiale.

În afacerea Pronuptia în care Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a trasat principiile directoare în materia contractului de franciză s-a arătat că e admisibilă o clauză de neconcurență care priveşte know how-ul, întrucât reprezintă şi o garanţie că francizatul va fi dedicat succesului proiectului comun.

În afacerea menţionată anterior, prin hotărârea primei instanţe, francizatul a fost obligat la plata a 158 502 DM pentru redevenţele datorate la cifra sa de afaceri din anii 1978-1980; Acesta a introdus apel împotriva acestei hotărâri în faţă Oberlandesgericht din Frankfurt am Main, afirmând că, pentru a evita plata acestor redevențe,  respectivele contracte încălcau dispoziţiile articolului 85 alineatul (1) din tratat şi nu beneficiau de exceptarea acordată anumitor categorii de contracte de exclusivitate în temeiul Regulamentului nr. 67/67 al Comisiei.

Instanţele germane au considerat că între cele două părţi au fost inserate clauze de exclusivitate teritorială care afectau concurenţă.

Curtea a concluzionat în privința acestei chestiuni: ”clauzele care sunt indispensabile pentru asigurarea faptului că nu beneficiază concurenţii de know-how-ul transmis şi de asistenţă oferită de către francizor, nu constituie restricţii ale concurenţei, în sensul articolului 85 alineatul (1)’’.[8]

Pentru a concluziona trebuie să amintim faptul că, atât obligația de confidențialitate, cât și obligația de neconcurență au ca scop protejarea know how-ului.

Ambele obligații au o existență de sine stătătoare, întrucât se pot găsi ambele (nefiind incompatibile) sau niciuna.

De asemenea, în legislația română nu sunt detaliate, urmând ca în faza precontractuală să urmeze regimul comun existent în Noul Cod Civil.

Mai mult, inserarea acestora în contractul final depinde de prudența și diligența părților, întrucât aceste mecanisme vin în vederea facilitării unei colaborări îndelungate.

La nivelul jurisprudenței autohtone nu există o cazuistică centrată pe această problematică însă, în contextul fenomenului globalizării, astfel de litigii vor deveni cu mult mai numeroase.


[1] U.S.C 1253 Transfer of Franchises,trademarks,and trade names,in Patent,Trademark,and Copyright Laws,1991 edited by Jeffry Samuels.
[2] F. Baias (coord), Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ediția a-2 a, Ed. C.H Beck, București, 2013, p. 958.
[3] L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 65-66.
[4] M. Mocanu, Contractul de franciză, Ed. C.H Beck, București, 2010, p. 100.
[5] M. Mocanu, Franciza și francizarea, Ed. Colecția Business, București, 2013, p. 105.
[6] Disponibil aici .
[7] AAMCO Transmissions, Inc. v. Romano, Civ. Ac. No. 13-5747 (E.D. Pa., 8/21/14).
[8] Hot. CJCE din 28 ianuarie 1986 în afacerea Pronuptia de Paris GmbH c.Pronuptia de Paris Irmgard Schillgalis.


Ruxandra Adina Gingărașu

 
Secţiuni: Drept civil, Protecția consumatorilor, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD