Secţiuni » Arii de practică » Business » Corporate
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti

Abuzul de dreptul de vot (2)
10.06.2016 | Sebastian BODU

Secţiuni: Corporate, Drept comercial, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

* A se vedea și Partea I

5. Abuzul de majoritate

În baza celor prezentate în secțiunile anterioare[1], sancționatul abuzului de majoritate (opression remedy[2]) reprezintă acea formă de exercițiu a drepturilor societare, fie direct, prin votul în adunarea generală, fie indirect, prin intermediul organului de administrare când, la adăpostul formalismului – adică fără a se încălca legea sau actul constitutiv și fără a exista un interes conflictual exterior societății al asociatului majoritar – se urmărește doar vătămarea asociaților minoritari în drepturile sau interesele lor societare (pentru a le reduce puterea, pentru a-i șicana, pentru a-i determina să părăsească societatea etc.) sau vătămarea, deși nu este urmărită ca finalitate, este nerezonabilă și excesivă în raport cu rezultatul urmărit de asociatul majoritar[3].

Drept comparat

Situația când un acționar ce deține controlul folosește acest control sau influența în folosul său, dar în mod prejudiciabil pentru acționarii minoritari, se numește în dreptul englez o problemă de abuz de mandat a deținătorului  pachetului de control (controlling shareholder agency problem). În termeni economici, deținătorul pachetului de control este „mandatarul”, iar acționarii minoritari sunt „mandantul”. Abuzul de majoritate este definit ca fiind beneficiul pe care deținătorul pachetului de control îl poate extrage prin exercițiul controlului și influenței în interes propriu și se numește în literatura de specialitate „cost al mandatului deținătorului pachetului de control” (controlling shareholder agency costs) sau „beneficiile private ale controlului” (private benefits of control).

Dacă o hotărâre luată cu bună-credință afectează în mod negativ drepturile sau interesele societare ale acționarilor minoritari, iar acest lucru este doar o consecință nu doar firească, ci și rezonabilă în raport cu rezultatul urmărit de majoritate, nu suntem în prezența unui abuz de drept. Vom lua ca exemplu o speță adusă în discuție de un teoretician și practician autohton al dreptului comercial[4], anume vânzarea unor active sau produse ale societății la o valoare considerată de către acționarul minoritar ca fiind sub prețul corect de piață, respectiv de cost, fără ca între cel care cumpără și majoritatea acționarială să existe vreo legătură de interese. La o primă vedere s-ar putea spune că interesul societar este încălcat. Totuși, interesul societar nu înseamnă de plano obținerea celui mai bun preț, motivele vânzării sub prețul corect de piață putând fi diverse: obținerea unui avantaj ulterior de la cumpărător, penetrarea unei piețe, evitarea unei insolvențe iminente etc. Întotdeauna când există o rațiune, care nu trebuie să fie neapărat comercială explicită, ci poate fi chiar socială și mai ales când nu s-a urmărit doar afectarea intereselor acționarilor minoritari, hotărârea este valabilă.

Abuzul de majoritate, deși nu este o violare de lege, se sancționează la fel ca și conflictul de interese: fie prin anulabilitatea hotărârii adunării generale (prin lege însemnând nu doar dispozițiile exprese, ci și principiile[5], adică sensul ei cel mai larg[6]), fie prin daune-interese din partea acționarilor abuzivi[7], după caz. Rolul judecătorului nu e ușor, deoarece acesta nu poate cenzura o hotărâre pe motive de oportunitate[8]. Autorul italian al teoriei excesului de putere[9] vine să particularizeze definiția controlului de legalitate, arătând că „excesul de putere este o specie de viciu ocult, deoarece constă într-o contradicție între forma actului și substanța sa. Actul viciat de exces de putere are o față onestă, care ascunde rezoluții dăunătoare”. Acest mod de a privi hotărârea adunării a fost însușit și de jurisprudența italiană: „deci, pentru a stabili abuzul, va trebui să observăm și să pipăim substanța actului, nu forma sa și, în plus, să cercetăm motivele și scopurile care au determinat luarea deciziei și judecătorul nu va putea astfel să facă această cercetare decât cercetând fondul, deși textul de lege i-o interzice“[10]. În același sens s-a exprimat și doctrina noastră, prin vocea profesorului Gălășescu-Pyk, cu privire la controlul realizat de instanță, și anume că acesta „implică întrucâtva, în general, și un control al necesității (controllo di merito) cu privire la deciziunile luate. Unul nu exclude pe celălalt, mai ales când, respectându-se formal dispozițiunile statutare sau legale, s-au luat hotărâri fără să se țină seama de interesele sociale sau contrarii acestora […]. Nefolosirea votului pentru o realizare a scopului voit de legiuitor constituie o încălcare a legii, o violare a principiului că drepturile-funcțiuni trebuie utilizate ținându-se seama de utilitatea lor […]. Aceasta restrânge însă aplicarea sa numai ipotezelor în care excesul de putere e grav, e evident, căci altfel s-ar paraliza libera mișcare a vieții sociale atât de necesară prosperității oricărui organism economic, în mod inoportun și încontinuu pornite de un singur acționar sau de minorități turbulente“[11].

Controlul necesității este foarte dificil de realizat. pentru că poate reprezenta, la rândul lui, un abuz declanșat de acționarul minoritar opozant față de viața socială. Teoretic, putem spune că tărâmul necesității începe acolo unde se termină legalitatea formală și încetează acolo unde începe oportunitatea comercială (decizia de afaceri). Practic, judecătorul trebuie să verifice motivația din spatele unei hotărâri a adunării generale; nu dacă a fost oportună, pentru că s-ar ajunge ca societatea să fie condusă de acționarii minoritari prin intermediul acțiunilor în anulare, ci dacă hotărârea a fost determinată de o rațiune economică, socială, financiară, concurențială, fiscală etc.[12] și nu doar de rațiuni intrinseci acționariale îndreptate împotriva acționarilor minoritari, fie intenționat, fie neintenționat dar cu consecințe excesive și nerezonabile în raport cu rezultatul urmărit în mod direct. Dacă ar încerca să intre pe tărâmul oportunității de afaceri, judecătorul se va lovi inclusiv de bariera secretului comercial protejat de Legea societăților (art. 1441 alin. 5), deoarece „interesele generale ale societății nu pot forma obiectul unei divulgări nici chiar în fața instanțelor investite cu judecarea unei acțiuni în anularea unei hotărâri a adunării generale, instanțe care nu își pot aroga toate mijloacele de investigație pentru a se pronunța în deplină cunoștință de cauză asupra unei astfel de hotărâri”[13]. Practica societară autohtonă arată însă refuzul cvasi-generalizat al instanțelor de a cenzura până și motivația din spatele hotărârilor, pe principiul că ar echivala cu oportunitatea de afaceri, validând nu de puține ori abuzuri ale majorității[14] (metoda divizării asimetrice fiind deja un „modus operandi“).

Anterior consacrării legislative a abuzului de drepturile societare, practica judiciară a venit să surmonteze, într-o anumită măsură, inexistența unor texte de lege, totul în baza unor principii civile precum abuzul de drept[15], dar și principii societare sau chiar de echitate. În materie comună, s-a considerat a fi un abuz de drept pornirea unei executări silite dolosive, frustrante, exagerate, vexatorii ce aduce o pagubă debitorului, fie direct, fie indirect (de exemplu, prin micșorarea creditului său), a unei popriri sau sechestru asigurător, săparea unui fond care periclitează terenul învecinat, depozitarea de materii urât mirositoare sau vătămătoare, producerea de zgomote sau trepidații care aduc o reducere de valoare a imobilelor învecinate. În general, abuzul de drept poate fi întâlnit în orice domeniu juridic: al drepturilor reale sau personale, patrimoniale sau extrapatrimoniale, contractuale sau extracontractuale sau chiar al drepturilor procesuale[16].

Drept comparat

Deși obligația fiduciară incumbă administratorilor, instanțele americane au extins-o și față de acționari, inițial și fără tăgadă în cazul corporațiilor de tip închis și apoi și în cazul celor listate, atunci când acționarul majoritar a acționat pentru a-i priva pe cei minoritari de accesul la piața de capital. Într-o bine-cunoscută decizie a Curții Supreme californiene[17], instanța a stabilit că „majoritatea acționarială […] are obligația fiduciară față de minoritate și față de corporație de a folosi dreptul de control în mod corect, just și echitabil”[18].

Obligația fiduciară a acționarilor a fost importată de americani de la obligația fiduciară a membrilor unui parteneriat (echivalentul aproximativ al societății simple din dreptul românesc), care presupun încredere reciprocă, corectitudine, efort colectiv al tuturor și maximă bună-credință, precum într-o căsnicie, nemodificabile prin contract și chiar în detrimentul riscurilor oportuniste[19].

Startul sancționării, în Europa continentală, a abuzului de drept în domeniul acționarial a fost decizia casației franceze din 18 aprilie 1961[20] care a anulat o hotărâre a adunării generale de creare de rezerve în dauna distribuirii de dividende, deși era al cincilea an consecutiv când societatea adopta un astfel de comportament economic, considerat o capitalizare ocultă a rezervelor și a mascării, prin nedistribuirea repetată de dividende, a situației înfloritoare a societății, cu consecințe negative asupra valorii de tranzacționare a acțiunilor[21].

Drept comparat

Instanțele americane resping în general acțiunile introduse de acționarii nemulțumiți de opoziția companiei de a distribui dividende[22], situațiile în care ele sunt admise fiind foarte rare[23]. În orice caz, pentru a putea promova cu succes o acțiune, trebuie demonstrat cel puțin (i) existența unui surplus de numerar al companiei și care nu este necesar afacerilor acesteia și (ii) reaua-credință a celor în măsură să stabilească repartizarea de dividende[24]. Un exemplu extrem de rea-credință ar fi următorul: o companie plătește “prime” către patru din angajații săi care sunt, în același timp, și fondatorii societății, cu excluderea celorlalți angajați. “Primele” sunt calculate pe baza beneficiului distribuibil al companiei și fără nicio legătura cu performanțele activității salarizate. “Primele” reprezintă în acest caz “dividende mascate”, nedistribuite proporțional cu participarea la capitalul social[25] și care îi fraudează pe ceilalți acționari. În cazul corporațiilor de tip închis, instanțele din unele state americane au dat câștig de cauză acționarilor minoritari când aceștia au demonstrat că, prin politica de dividende, corporația i-a obligat să vândă în pierdere. Acest “remediu al opresiunii” (oppression remedy) admis de unele legislații, precum California Corporate Code, § 1800 (a) (4) și New York Business Corporate Law, § 1104 (a) permit instanțelor să dispună fie plata dividendelor fie, în cazuri extreme, dizolvarea și lichidarea corporației dacă se demonstrează “reaua-credință persistentă” față de acționarii minoritari (care trebuie să reprezinte, in New York, cel puțin 20% din capitalul social). De asemenea, instanțele din unele state americane au stabilit un preț la care acționarii majoritari sunt obligați să cumpere acțiunile minoritarilor. În ceea ce privește corporațiile listate, “remediul opresiunii” nu își găsește aplicabilitatea, considerându-se ca posibilitatea de înstrăinare a acțiunilor pe o piață organizată și supravegheată reprezintă un remediu mai bun datorită faptului că eventualii cumpărători nu urmăresc prin cumpărare repartizarea de dividende, ci cumpără în scopul speculării prețului pieței[26].

Practica noastră judiciară a admis și ea ca fiind o exercitare abuzivă a dreptului de vot al majorității (i) nedistribuirea de dividende fără o rațiune economică de capitalizare a societății[27], (ii) majorarea capitalului social exclusiv în scopul diluării asociaților neparticipanți[28], (iii) ridicarea ori limitarea fără motiv a dreptului de preferință, (iv) instituirea, prin actul constitutiv, a unui drept de preempțiune (doar) al acționarului majoritar la cumpărarea acțiunilor acționarilor minoritari[29] (față de această soluție avem obiecții critice, nu cu privire la sancțiune, ci cu privire la încadrarea juridică: nu se pot stabili obligații juridice individuale extra-societare în sarcina unui asociat fără consimțământul acestuia), (v) divizarea asimetrică cu repartizarea disproporționată a activelor în raport cu pasivele, societatea beneficiară a majorității activelor fiind controlată de soția acționarului majoritar al societății care rămânea cu majoritatea pasivelor[30] (și față de această hotărâre avem rezerve, nu cu privire nu la soluție ci la fundamentarea ei, deoarece ar fi trebuit încadrată la conflictul de interese: acționarul majoritar nu ar fi trebuit să participe la aprobarea hotărârii de divizare) sau, într-un mod asemănător, (vi) aportarea principalelor active la capitalul social al unei societăți controlate de același acționar majoritar[31], după ce acționarul majoritar votase constant în anii anteriori împotriva distribuirii de dividende, capitalizarea fiind apoi direcționată sub formă de aport social către cealaltă societate controlată de el, (vii) constituirea unei cauțiuni reale pentru a garanta un credit luat de o societate controlată de același acționar majoritar[32] (și în acest caz situația este una de conflict de interese și nu de abuz de majoritate).

Majorarea capitalului social în vederea diluării acționarilor neparticipanți sau participanți parțial se face în general (dar nu obligatoriu) prin ridicarea ori limitarea fără motiv a dreptului de preferință. O situație mult mai complexă este aceea a majorării de capital social pentru finanțarea capitalului de lucru (deci ceva greu cuantificabil pe tărâmul necesității), fără ridicarea dreptului de preferință și chiar realizată la un preț corect, dar făcută de fapt cu rolul de a-i dilua pe acționarii minoritari care nu își permit să subscrie pentru a-și păstra cota de capital, în timp ce acționarul dominant găsește mijloace de a-și recupera sumele investite pe alte căi: prețuri de transfer sau dividende mascate[33] etc. În general, însă, abuzul de majorare de capital se face, așa cum s-a spus deja de reputatul nostru teoretician și practician al dreptului comercial Gălășescu-Pyk, prin subevaluarea acțiunilor subscrise[34] (de exemplu prin eliminarea sau reducerea primei de emisiune[35]). Acesta a enumerat și alte cazuri de abuz de majoritate precum emisiunea de acțiuni cu vot plural pentru administratori[36] sau descărcarea de gestiune a administratorilor în pofida evidențelor privind malversațiuni comise de aceștia.

Doctrina și jurisprudența franceză și italiană au stabilit ca fiind cazuri de abuz de majoritate (i) ruperea, în detrimentul unui grup de acționari, a echilibrului precedent stabilit în favoarea unui alt acționar și care fusese condiția esențială ce a determinat acceptarea unei fuziuni de către acesta[37], (ii) concesiunea unei garanții ipotecare în favoarea terților, asupra bunurilor societății[38], (iii) aprobarea unui bilanț contabil voit fals numai pentru a șicana minoritatea[39], (iv) descărcarea de gestiune a administratorilor în pofida unor fraude comise de aceștia, (v) transformarea unei societăți de capitaluri într-o societate de persoane în urma unei decizii motivată de avantaje fiscale, (vi) fixarea exagerată a unei remunerații pentru administratorii societății, (vii) respingerea unei propuneri de hotărâre a adunării generale a acționarilor de către acționarul majoritar, propunere făcută în interesul societății[40] sau (viii) restrângerea statutară a dreptului de cesiune a acțiunilor prin stabilirea unui drept de prioritate la cumpărare și a unui preț anual de către adunarea generală[41]. Nu putem spune că ne însușim toate aceste soluții, dar le-am enumerat deoarece au fost puse în discuție sau chiar soluționate pe cale judiciară.

Fără a fi făcut, neapărat, obiectul unor litigii deduse judecății, putem adăuga pe lista abuzurilor de majoritate următoarele: (i) aportarea, de către asociatul majoritar, a unui bun inutil activității societății, pentru a-i dilua pe asociații minoritari, (ii) mutarea sediului social în străinătate exclusiv pentru a determina unul sau mai mulți acționari minoritari să nu mai poată participa activ la viața societară, (iii) adoptarea unei hotărâri cu același obiect precum o hotărâre anterioară pentru care s-a pronunțat în mod definitiv nulitatea, fără ca să se schimbe condițiile de fond și de procedură în adoptarea ei sau (iv) filializarea societății doar pentru a exploata active ale societății prin intermediul acestor filiale, în afara controlului acționarilor minoritari[42]. O speță interesantă s-a derulat cu ocazia privatizării, în anul 2001, a Băncii Agricole, când cumpărătorii, Raiffeisen Zentral Bank (RZB) și Romanian-American Enterprise Fund (FRAI), au condiționat achiziționarea pachetului majoritar de acoperirea pierderilor de $800 milioane printr-un aport de titluri de stat, pentru a aduce banca de la o valoare contabilă negativă la valoarea 0. Hotărârea adunării generale a acționarilor de majorare a capitalului social a fost atacată de toate cele 5 societăți de investiții financiare, în calitate de acționarii minoritari, motivând că operațiunea este abuzivă întrucât va duce la diluarea lor ca urmare a faptului că nu sunt capabili să-și susțină financiar exercițiul propriului drept de preferință, în condițiile în care pierderile care se vrea a fi acoperite prin majorarea de capital social au fost generate de managementul defectuos realizat de reprezentanții acționarului majoritar (statul, prin Fondul Proprietății de Stat), adică același acționar care, majoritar fiind, a aprobat majorarea capitalului social[43]. După cum vom vedea, în mod oarecum similar aceeași speță a fost considerată în Franța un abuz de minoritate[44].

Drept comparat

În dreptul englez, adunarea generală hotărăște pe principiul majorității, ceea ce nu se întâmplă în cazul contractelor, iar acționarii știu că trebuie să se supună deciziei majorității. Se consideră abuz de majoritate atunci când dreptul de vot nu a fost exercitat în baza unui controlul echitabil sau compania a fost dizolvată pe motive injuste și inechitabile. Instanța trebuie să dea o decizie reparatorie (de exemplu, obligarea acționarului majoritar să cumpere acțiunile minoritarului) pentru a acoperi prejudiciul injust creat de acționarul majoritar[45]. Jurisprudența a decis că dreptul de vot reprezintă un drept de proprietate care, prezumtiv, poate fi exercitat doar în interesul acționarului, după cum consideră potrivit. Acționarul care votează în acest fel nu se află în niciun caz sub o obligație de loialitate (fiducia) cu compania, inclusiv atunci când este și administrator[46].

Doctrina britanică a enumerat o serie de exemple de abuz de majoritate: (i) modificarea actului constitutiv prin transferarea de atribuțiuni sporite consiliului de administrație, prin modificarea drepturilor de clasă ale deținătorilor de acțiuni preferențiale sau prin clauze de vânzare forțată a acțiunilor de către un acționar; (ii) stabilirea unei remunerații excesive pentru administratori, în acest fel transferându-se profitul care ar fi trebuit repartizat tuturor acționarilor în beneficiul exclusiv al celui majoritar, prin intermediul consiliului de administrație; (iii) contracte cu valoare distorsionată încheiate cu o companie afiliată în care deținătorul pachetului de control are o participare și mai mare (deci mai puțin de împărțit cu alți acționari); (iv) diluarea acționarilor minoritari prin majorări de capital decise de consiliul de administrație și care nu reprezintă finanțări reale, astfel încât acționarii minoritari să scadă sub pragul de blocare a unei hotărâri a adunării generale[47]; (v) alocarea activităților comerciale sau (vi) netransparența cu privire la informații[48].

Jurisprudența britanică a înregistrat un caz de abuz de majoritate printr-o hotărâre luată cu votul unui acționar deținător a 55% din drepturile de vot în dauna celuilalt, cu 45% din drepturile de vot. Acționarul minoritar reclamant a arătat că acționarul majoritar, care era mătușa lui pe care urma să o moștenească (devenind astfel acționar unic) a decis, în consiliul de administrație format din 5 persoane dintre care celelalte 4 nu erau acționari, ca societatea să emită 200 de noi acțiuni către cei 4 administratori și încă 850 de noi acțiuni către un trust al angajaților. Instanța a considerat că hotărârea a avut ca scop îndepărtarea acționarului minoritar de obținerea controlului în companie[49].

Spuneam mai sus că forma în care abuzul de majoritate poate fi sancționat juridic, alternativ plății de daune-interese, prin anularea hotărârii adunării generale la cererea acționarului minoritar ale cărui interese au fost încălcate de majoritatea acționarială, considerându-se astfel că cea mai bună formă de reparare a prejudiciului este de a face ca starea care l-a generat să înceteze, anularea echivalând așadar unei reparații în natură a prejudiciului[50]. Spuneam la începutul acestei secțiuni că, de multe ori, abuzul la adresa acționarilor minoritar se face prin intermediul consiliului de administrație: (i) stabilirea unei remunerații excesive pentru administratori, în acest fel transferându-se profitul care ar fi trebuit repartizat tuturor acționarilor în beneficiul exclusiv al celui majoritar, prin intermediul consiliului de administrație, (ii) contracte cu valoare distorsionată încheiate cu o altă societate a acționarului majoritar,  (iii) alocarea abuzivă a oportunităților societare sau (iv) netransparență cu privire la informații. Cum deciziile consiliului de administrație nu pot face obiectul scrutinului de legalitate al instanțelor, acționarului minoritar nu îi rămân decât două forme de reacție: (i) convocarea adunării generale pentru a se pronunța asupra deciziilor consiliului și (ii) pornirea unei acțiuni individuale pe contul societății în răspundere civilă a administratorilor (conform art. 1551 din Legea societăților).

În societățile pe acțiuni de tip închis în care relațiile dintre acționari se deteriorează, cei care ajung să suporte consecințele situației create sunt minoritarii (minority oppression), supuși unei forme de captivitate (locked-in): imposibilitatea de a interveni în guvernanța corporativă, imposibilitatea relativă de înstrăinare a acțiunilor și imposibilitatea absolută de a se retrage din societate, precum la societatea cu răspundere limitată. Cea mai bună soluție pe care acționarul majoritar o oferă minoritarului în acest caz este de a-i cumpăra acțiunile la ce preț dorește majoritarul[51]. De lege ferenda, alte remedii ar putea fi (i) posibilitatea de a se retrage din societatea pe acțiuni, (ii) posibilitatea acționarului minoritar abuzat de a-și vinde acțiunile către acționarul majoritar la o valoare corectă de piață sau (iii) dizolvarea societății. Riscul acestor remedii este acela al folosirii lor în mod oportunist și nu ca urmare a abuzului[52], de aceea scrutinul instanței este obligatoriu. În prezent, acționarii negociază remediile în cadrul unor convenții extra-statutare a căror aplicabilitate este limitată.

Pentru a dobândi calitate procesuală activă într-o acțiune în anulare a hotărârii adunării generale, acțiune grefată (tot) pe art. 132 alin. (2) din Legea societăților comerciale, acționarul abuzat trebuie să fi fost absent de la adunare sau să fi votat contra. În ceea ce privește interesul procesual, nu putem spune că acționarul minoritar abuzat exercită acțiunea în anulare în interes social. Situația este deci diferită de cea în care se invocă nelegalitatea ce afectează pe fiecare asociat în parte, chiar și pe cel majoritar care, cu nepăsare sau necunoaștere, a votat hotărârea; mai mult, nelegalitatea afectează și societatea, ca persoană juridică, aceasta fiind obligată să pună în executare o hotărâre nelegală. Abuzul de majoritate nu afectează însă societatea și cu atât mai puțin pe acționarul majoritar, ci doar pe unul sau mai mulți acționari minoritari, care suferă o vătămare ca urmare a hotărârii majorității. Cercetarea de către judecător a necesității adoptării hotărârii credem că obligă acționarul minoritar petent să-și justifice interesul personal[53], adică prejudiciul pe care i-l produce hotărârea luată în mod abuziv de majoritate: diluarea, refuzul dividendelor, imposibilitatea de a participa la viața socială din cauza mutării sediului în străinătate etc. Pe lângă posibilitatea de a cere anularea hotărârii sau daune-interese, acționarul minoritar abuzat de majoritate are la dispoziție un ultim drept societar, acela de a se retrage din societate în cazurile enumerate la art. 134 alin. (1) din Legea societăților, iar asociatul din societățile cu răspundere limitată poate cere instanței să dispună retragerea și pentru motive temeinice, conform art. 226 alin. (1) lit. c) din aceeași lege. Practic însă, având în vedere caracterul limitativ al cauzelor de retragere din societatea pe acțiuni, acesta este un drept mai mult teoretic.

6. Abuzul de minoritate

Abuzul de minoritate este o formă de a prejudicia drepturile sau interesele societare ale majorității acționariale prin comportamentul unui acționar minoritar care abuzează de exercițiul dreptului de vot, care absentează intenționat de la adunare pentru a bloca formarea cvorumului, dar și care abuzează de dreptul de informare și control, de dreptul de a convoca adunările generale sau de drepturile procesuale (precum acțiunea în nulitate a hotărârii adunării generale), adică un comportament obstrucționist sau șicanator[54]. Cu toate că hotărârile societare se iau pe principiul majorității, există situații când obligativitatea întrunirii unui anumit cvorum sau a unei majorități calificate dau acționarului sau acționarilor minoritari posibilitatea de a bloca hotărârea. Deși dreptul de blocare este un drept societar legitim, nici acesta nu trebuie să fie exercitat abuziv, conform art. 1361 din Legea societăților coroborat cu art. 14 și art. 15 C. civ. Dreptul de vot al acționarilor minoritari este însă mai dificil de încadrat în categoria exercițiului abuziv deoarece este mai subtil și, în general, mai greu de stabilit decât votul majoritar abuziv. Nefiind în fața unei hotărâri a adunării generale adoptate prin abuz, precum la abuzul de majoritate, sancțiunea abuzului de minoritate sub forma dreptului de vot nu poate să intervină decât fie sub forma refuzului de ocrotire legală a dreptului dedus judecății[55], prin respingerea acțiunii în anulare a unei hotărâri a adunării generale, fie sub forma daunelor-interese, instanța neputându-se substitui voinței adunării generale prin a decide că o hotărâre blocată de acționarii minoritari să fie considerată ca fiind adoptată[56], deși în doctrină s-a propus și această soluție[57]. Desigur că adunarea poate fi reconvocată pentru a relua deliberările, dar fără garanția că minoritarii nu o vor bloca din nou[58]. Deocamdată instanța noastră supremă a decis într-o speță[59] ca acționarul minoritar „să înceteze abuzul de minoritate” (constând în opoziția față de o majorare de capital social făcută în baza art. 15324 din Legea societăților); nu știm cum a fost pusă în executare această decizie. Instanțele franceze au apreciat chiar, în această situație, că se poate numi un mandatar judiciar cu scopul de a reprezenta acționarii minoritari opozanți într-o nouă adunare generală care să voteze conform interesului social, fără a atenteze la interesul legitim al acestora[60].

Cu titlu de exemple practice, jurisprudența franceză a consemnat ca abuz de minoritate, contrar interesului social, (i) blocarea unei majorări de capital esențiale pentru societate, la care minoritarii nu erau dispuși să participe cu aporturi, dar pe de altă parte nici nu doreau diluarea lor ca urmare a neparticipării[61], (ii) refuzul unor acționari de a vota în favoarea unei majorări de capital social necesar reluării activității întrerupte, pentru a putea astfel constitui o societate cu același obiect de activitate[62] sau (iii) absența repetată de la adunările generale care aveau pe ordinea de zi schimbarea formei societare[63].

Dacă asociatul nu are interese în altă societate, actuală sau potențială, ci blochează hotărârea adunării pentru simplul motiv că, după propria sa evaluare, câștigă dintr-o lichidare a societății, conform cotei de capital, respectiv pierde dacă societatea se recapitalizează, dar nu va performa, după ce a fost diluat ca urmare a neexercitării dreptului de preferință pe fondul neîncrederii în viitorul societății, nu suntem în fața unui exercițiu abuziv. În mod asemănător, dacă societatea vrea să se dezvolte printr-o infuzie de capital realizată prin noi aporturi, un asociat minoritar ce nu poate contribui cu astfel de aporturi, spre deosebire de cel majoritar, nu este obligat să suporte diluarea cauzată de neexercitarea dreptului de preferință[64]. Așa cum instanța nu poate cenzura voința societară (construită prin voința majorității) pe motive de oportunitate, la fel nu poate cenzura oportunitatea economică ce motivează votul unei minorități de blocaj. Îmbrățișăm această poziție deoarece, la fel ca și la abuzul de majoritate, în afara unor interese conflictuale exterioare societății, ca persoană juridică nu există un interes societar acționarial, privind în interiorul acesteia. În lipsa unor interese contrare persoanei juridice (deci interese exterioare, extra-acționariale), câtă vreme participarea la capitalul social este, din punctul de vedere al acționarilor, o simplă investiție financiară[65] care, oricât ar fi atenuată de interesele partenerilor sociali (angajați, creditori, autorități publice, comunitate locală etc.), comportamentul la vot al acționarului minoritar nu poate fi cenzurat decât atunci când există o intenție de vătămare a majorității (deci acționarul minoritar se opune din pură răutate) sau un blocaj decizional excesiv și nerezonabil raportat la câștigul obținut de minoritar[66]. Ca și în cazul abuzului de majoritate, judecătorului îi revine deci rolul de a cerceta fie reaua-credință, fie caracterul exagerat și absurd al votului minoritarului, adică a găsi demarcația dintre necesitate și oportunitate. O ingerință a instanței cu privire la comportamentul acționarial al minorității determinat de oportunitate, adică de interese pur investiționale, economice nu este permisă deoarece ar distruge încrederea în piețele de capital, cu consecințe ce se repercutează în final tot asupra societăților ce au nevoie de finanțare primară.


[1] Supra nr. 2, 3 și 4.
[2] Termenul de opresiune a fost creat pentru a desemna lipsa de fair play ce trebuie rezolvată (Madikos vs. Arger, 457 N.Y.S. 2d 371 (1982), White vs. Perkins, 189 S.E. 2d 315 (Va. 1972). O altă definiție jurisprudențială este aceea de acțiune inconsistentă cu așteptările acționarilor minoritari în legătură cu rolul lor în corporație (Robert W. Hamilton – Corporations, 4th Edition. West Publishing Co., St. Paul, Minnessotta, 1997, p. 343).
[3] Deși posibilă în materie de abuz de drept (vezi Dimitrie Gherasim – Buna credință în raporturile juridice civile. Editura Academiei Române, București, 1981, p. 115), culpa o vedem incompatibilă cu exercițiul dreptului de vot.
[4] Mihai P. Popescu – art. cit., p. 161.
[5] Una species della violazione di legge (Carnelutti).
[6] Mihai P. Popescu – art. cit., p. 163.
[7] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 2625 din 13 septembrie 2011, în ÎCCJ, Secția comercială – Jurisprudență 2010-2011, Editura Universul Juridic, București, p. 204.
[8] CSJ, s. com., dec. com. nr. 6200/2001, în Buletinul Justiției – baza de date și Curierul Judiciar nr. 9/2002, p. 55.
[9] Vezi nota de subsol nr. 7.
[10] Ap. Milano, 1932, în Foro Italiano, Reppertorio, 1932, col. 1575, no. 241
[11] D. Gălășescu-Pyk – art. cit., p. 562.
[12] Prin hotărârea din 7 iulie 1980 a casației franceze s-a apreciat că minoritarii unei societăți absorbite ce se opuneau unei fuziuni nu demonstraseră că fuziunea fusese hotărâtă cu unicul scop de a favoriza acționarul majoritar în detrimentul celor minoritari. Prin hotărârea din 8 octombrie 1997, Casația franceză a respins cererea de anulare a unei decizii a adunării generale prin care s-a suprimat dreptul acționarilor minoritari de a beneficia de locuri gratuite de cazare în hotelurile societății, pentru a fi puse în circuitul turistic, chiar dacă situația financiară bună a societății s-a spus că nu justifica o astfel de decizie care se aplica tuturor asociaților, fără deosebire (vezi D. Schmidt, apud Lucian Săuleanu – op. cit., p. 223). De asemenea, printr-o decizie de speță a unei instanțe autohtone (Trib. Dolj, s. com., sent. nr. 17 din 8 iulie 2008, în Simona Petrina Gavrilă – Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Practică judiciară. Editura Hamangiu, București, 2009, p. 213) s-a respins o acțiune în anularea unei hotărâri a adunării generale considerate abuzive deoarece „reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea a fost adoptată cu intenția clară a prejudicierii acționarilor minoritari“.
[13] Constantin C. Bălescu – op. cit., vol. I, p. 448.
[14] Lucian Bojin – op. cit., pp. 280 și urm.
[15] I.L. Georgescu – op. cit., vol. II, p. 307.
[16] Nicolae Georgean – op. cit., vol. III, pp. 8 și urm.
[17] Cal. Rptr. 598, 460 P. 2d 471.
[18] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – Business Organization And Finance. The Foundation Press, New York, 1996, pp. 168-169.
[19] Joseph A. McCahery, Erik P.M. Vermeulen – Corporate Governance of Non-Listed Companies. Oxford University Press, 2010, p. 118.
[20] Dalloz, 1961, J. 661.
[21] Radu N. Catană – op. cit., p. 110.
[22] Dosarul Sinclair Oil Corp. vs. Levien, 280A.2d 717 (Delaware, 1971), apud Robert W. Hamilton – op. cit., p. 238.
[23] Dosarul Keough vs. St. Paul Milk Co, 285 N.W. 809 (Minnesotta, 1939), dosarul Dodge vs. Ford Motors Co., 170 N.W. 668 (Michigan, 1919), dosarul Miller vs. Magline, 256 N.W. 2d 761 (Michigan App., 1979), apud Robert W. Hamilton – op. cit., p. 238.
[24] Robert W. Hamilton – op. cot., p. 238.
[25] Dosarul Murphy vs. Country House, Inc., 349 N.W. 2d 289 (Minnesotta App., 1984), apud Robert W. Hamilton – op. cit., p. 239.
[26] William A. Klein, John C. Coffee, Jr. – op. cit., p. 217.
[27] Vezi Sebastian Bodu – Despre dividende (partea a II-a), în Revista română de drept al afacerilor nr. 8/2014, p. 83.
[28] Printr-o decizie relativ recentă, instanța noastră supremă a respins acțiunea în anulare a unei hotărâri de majorare a capitalului social făcută, conform petentei, exclusiv pentru a-i dilua pe acționarii minoritari (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 190 din 25 ianuarie 2008, în ÎCCJ, Jurisprudența Secției comerciale pe anul 2008, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 45 si urm.). Instanța de recurs verificase doar aspectele formale ale procedurii de majorare a capitalului (convocare, cvorum, majoritate, publicare).
[29] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 570 din 11 februarie 2010, în ÎCCJ, Secția comercială – Jurisprudență 2010 – 2011, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 37.
[30] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 3070 din 25 noiembrie 2009, în Pandectele Române nr. 5/2010.
[31] Ap. Cluj, s. com., dec. nr. 100 din 24 aprilie 2008, în Jurindex.
[32] Ap. Brașov, s. com., dec. nr. 51 din 27 aprilie 2006, în Jurindex.
[33] Vezi Sebastian Bodu – Despre dividende (partea a I-a), în Revista română de drept al afacerilor nr. 6/2014, p. 22.
[34] D. Gălășescu-Pyk – art. cit., p. 554.
[35] Din păcate, practica instanței noastre supreme este de a valida astfel de majorări de capital, pe motiv că prima de emisiune nu este obligatorie.
[36] Acțiunile cu vot plural nu (mai) sunt reglementate în actuala legislație societară.
[37] Trib. com. Seine, dec. din 17 decembrie 1924, apud Mihai P. Popescu – art. cit., p. 161. Avem serioase rezerve față de această soluție.
[38] Ap. Milano, în Foro Italiano, Reppertorio, 1935, col. 1926, no. 369.
[39] Ap. Brescia, dec. din 17 mai 1933, în Foro Italiano, Reppertorio, 1937, col. 1697.
[40] Cristian Duțescu – Drepturile acționarilor, ed. 2. Editura C.H. Beck, București, 2007, pp. 308-309.
[41] Cam. com. fr., dec. din 20 februarie 1957, citată de D. Schmidt, apud Lucian Săuleanu – op. cit., p. 225.
[42] Radu N. Catană – op. cit., p. 139. Au fost cazuri când instanțele au considerat aportul unor active pentru constituirea unor filiale ca fiind o divizare de facto a societății făcută cu încălcarea dispozițiilor legale (Trib. Teleorman, s. com., sent. civ. nr. 427 din 26 martie 2001, apud Cristian Gheorghe – Societăți comerciale. Voința asociaților și voința socială. Editura All Beck, București, 2003, p. 242.
[43] Acțiunea a fost însă retrasă, problema fiind rezolvată prin negocieri.
[44] Vezi infra nr. 6.
[45] Len Sealy, Sarah Worthington – Sealy´s Cases and Materials in Company Law, 9th Edition. Oxford University Press, New York, 2010, p. 212.
[46] Northen Counties Securities Ltd. vs. Jackson & Steeple Ltd. [1974] 1 WLR 1133 (Chancery Division), în Len Sealy, Sarah Worthington – op. cit., p. 212.
[47] David Kershaw – op. cit., pp. 647-648.
[48] Joseph A. McCahery, Erik P.M. Vermeulen – op. cit., p. 46.
[49] Clemens vs. Clemens Bros. Ltd. [1976] 2 All ER 268 (Chancery Division), în Len Sealy, Sarah Worthington – op. cit., p. 216.
[50] Pentru o calificare a abuzului de drept în contracte ca fiind un delict civil vezi Dimitrie Gherasim – op. cit., p. 122.
[51] Joseph A. McCahery, Erik P.M. Vermeulen – op. cit., p. 46.
[52] Idem, p. 52.
[53] Pentru o opinie contrară vezi Mihai P. Popescu –art. cit., p. 174.
[54] Ion Turcu – op. cit., vol. II, p. 599.
[55] Mihail Eliescu – op. cit., p. 163.
[56] Statele membre UE în care se aplică acest principiu sunt Italia, Bulgaria, Portugalia, Franța, Belgia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria, Slovacia, Regatul Unit, Polonia, Estonia, Letonia și Lituania (sursa: Parlamentul European, Directoratul General pentru Politici Interne, Departamentul C (Drepturi cetățenești și afaceri constituționale) – Studiu privind drepturile și obligațiile acționarilor, 2012, p. 119).
[57] Ion Turcu – op. cit., vol. II, p. 600.
[58] Ap. Paris, dec. din 17 decembrie 1991, în Bull. Joly, 1992, p. 297.
[59] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 4199 din 2 decembrie 2010, în ÎCCJ, Secția comercială – Jurisprudență 2010-2011, Editura Universul Juridic, București, 42.
[60] Cass., cam. com., dec. din 9 martie 1993, în Bull. IV, 1993, nr. 101.
[61] Cass., cam. com., dec. din 9 martie 1993, in Bull. Joly, 1993, p. 547.
[62] Cass., cam. com., dec. din 18 iunie 2002, in Bull. Joly, 2001, p. 1197.
[63] Cass., cam. com., dec. din 15 iulie 1992, în RTD com. 1993, p. 112. Pentru detalii privind derularea litigiului, în toate fazele sale procesuale, vezi Flaminia Stârc-Meclejan – op. cit., p. 305.
[64] Cităm și dintr-o hotărâre a casației franceze: „majorarea capitalului social la 50.000 F constituie o obligație legală ce condiționa chiar supraviețuirea societății. În schimb, refuzul de a vota majorarea capitalului social la valoarea de 500.000 F nu constituia un abuz, dat fiind că societatea era oricum prosperă și obținea rezultate onorabile” (Flaminia Stârc Meclejan – op. cit., p. 306).
[65] Vezi supra nr. 3.
[66] Vezi supra nr. 4.


* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1

** Mulțumim Revistei Române de Dreptul Afacerilor nr. 9/2015

Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti