Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Drepturile persoanei vătămate în cadrul procesului penal
17.06.2016 | Mihai MAREȘ

Secţiuni: Data protection, Drept penal, Drepturile omului, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

1. Considerații introductive privind participarea și drepturile persoanei vătămate în procesul penal

Având în vedere „legătura organică și funcțională dintre dreptul penal și dreptul procesual penal”[1], precum și scopul procesului penal, care în actuala reglementare procesuală penală reiese din dispozițiile art. 8 CPP, conform cărora „organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil”, este neîndoios că, într-un proces penal, „protagonistul” este considerat în general persoana acuzată, respectiv suspectul sau inculpatul, rolul „tradițional” al victimei infracțiunii fiind, în esență, doar cel de a iniția activitatea judiciară ori de a furniza material probator[2].

Așa-zisa „excludere” a victimei din sistemul justiției penale a fost uneori în mod paradoxal motivată de imperativul asigurării caracterului echitabil al procesului penal și al principiului aflării adevărului, în sensul că participarea organelor judiciare în cadrul acestuia ar fi una neutră, spre deosebire de cea a victimei, care poartă riscul dorinței de răzbunare și prezintă un grad crescut de subiectivism, fiind, în același timp, determinată de plasarea accentului pe drepturile persoanei acuzate[3].

Pe de altă parte, studiile de victimologie au accentuat deseori ideea că implicarea victimei unei infracțiuni în procesul penal obișnuia să constituie de cele mai multe ori o experiență negativă, ca urmare a unui complex de factori precum manifestarea unei atitudini de neîncredere din partea organelor judiciare, confruntarea cu făptuitorul ori supunerea acesteia la audieri într-o manieră nereceptivă, conducând la apariția fenomenului denumit „victimizare secundară”, determinat de răspunsul inadecvat al sistemului de justiție penală la actul primar al victimizării, comis de către făptuitor[4].

În plan european, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu consacră drepturile victimei în mod explicit, însă acestea au fost abordate din trei perspective în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului: în primul rând, s-a recunoscut victimei în mod distinct dreptul la un proces echitabil în anumite condiții; în al doilea rând, drepturile victimei au fost integrate în cerința proporționalității în ceea ce privește garanțiile recunoscute acuzatului conform art. 6 din Convenție; în al treilea rând, au fost impuse obligații pozitive în sarcina Părților Contractante pentru a asigura victimei dreptul la viață (art. 2 CEDO), dreptul de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art. 3 CEDO), precum și dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8 CEDO)[5].

În spațiul unional[6], începând cu adoptarea, în anul 2011, a Rezoluției Consiliului Uniunii Europene privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor și a protecției victimelor, în special în cadrul procedurilor penale, s-au depus eforturi „pentru a plasa victimele în centrul agendei UE privind justiția penală”. Astfel, pentru a se asigura standardele minimale în materia drepturilor victimelor în toate Statele Membre, a fost adoptat un pachet de instrumente juridice, și anume Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecție, Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, ambele având termenul-limită pentru transpunere anul 2015, precum și Regulamentul (UE) nr. 606/2013 privind recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în materie civilă, aplicabil, de asemenea, începând cu anul 2015.

În materia dreptului procesual al Uniunii Europene, s-a susținut că, printre principiile fundamentale ce trebuie avute în vedere de legiuitorul european, se numără următoarele: limitarea recunoașterii reciproce, prin aplicarea unui test de proporționalitate, care este de natură să consolideze încrederea reciprocă în cadrul spațiului unional. În acest sens, cu privire la drepturile victimei infracțiunii, se apreciază că interesele acesteia trebuie să fie luate în considerare, fără, însă, a afecta echilibrul procesual. În situația în care procesul penal se desfășoară în afara țării de reședință a victimei, în conformitate cu principiul compensării, o asistență efectivă este asigurată „în special prin informarea de îndată cu privire la procesul penal și cu privire la drepturile victimei, asigurarea unui interpret sau traducător, precum și a asistenței juridice”. De asemenea, echilibrul procedurilor penale europene presupune că înființarea și dezvoltarea unor instituții supranaționale în materie penală (cum ar fi Parchetul European) trebuie să fie dublate de crearea unor instituții care să întărească poziția procesuală a persoanelor implicate în derularea procedurilor, inclusiv a victimei infracțiunii[7].

Victimele care au reședința în alt Stat Membru decât cel în care a fost săvârșită infracțiunea beneficiază de un set de garanții cuprinse în art. 17 din Directiva 2012/29/UE, cu scopul de a reduce la minimum dificultățile inerente de ordin juridic și lingvistic în ceea ce privește desfășurarea procedurilor. În doctrină[8] s-a arătat că, în situația în care una sau mai multe infracțiuni sunt comise pe teritoriul unui singur stat, iar autorul sau victima sunt resortisanți sau își au sediul pe teritoriul altui stat, se impune un schimb de informații între organele judiciare ale statelor implicate în vederea stabilirii competenței de comun acord, ceea ce implică, totodată, realizarea transferului de proceduri în materie penală.

Conform art. 18 al Directivei 2012/29/UE, „fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecție a siguranței victimelor și a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare și repetate și a intimidării și răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoționale sau psihologice, și de protecție a demnității victimelor pe durata audierilor și în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ și proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecția fizică a victimelor și a membrilor familiilor acestora”. Cerința ca aceste măsuri să nu aducă atingere dreptului la apărare trebuie să fie interpretată ca făcând referire la necesitatea existenței unui raport de proporționalitate, iar regulile de interpretare trebuie să fie de natură a asigura transparența și de a evita arbitrarul; acest text nu asigură, însă, armonizarea diferitelor tipuri de ordine de protecție naționale[9].

În reglementarea națională, prezintă interes sporit pentru consolidarea rolului și drepturilor persoanei vătămate în procesul penal recentele modificări și completări aduse Codului de procedură penală prin dispozițiile:

– Legii nr. 75 din 28 aprilie 2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală[10], care stipulează posibilitatea persoanei vătămate de a participa activ în procedura camerei preliminare,

– U.G. nr. 18 din 18 mai 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[11], a cărei oportunitate a fost justificată în preambulul acestui act normativ de necesitatea înlăturării viciilor de neconstituționalitate constatate de către Curtea Constituțională prin numeroasele decizii pronunțate cu privire la instituții procesuale penale importante, de necesitatea transpunerii unor instrumente juridice unionale cu impact atât asupra dreptului substanţial penal, cât şi asupra dreptului procesual penal, prin sporirea garanţiilor oferite în cadrul procedurilor judiciare, precum și de înlăturarea riscului condamnării României de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca urmare a procedurilor de infringement aflate în curs de desfășurare. Această ordonanţă de urgenţă transpune, printre altele, dispoziții ale Directivei 2011/92/UE privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI și ale Directivei 2012/29/UE anterior menționate, cu relevanță pentru reglementarea drepturilor persoanei vătămate.

Deși s-a încercat de nenumărate ori identificarea cu exactitate a trăsăturilor care definesc victima prin excelență, se poate observa din varietatea criteriilor reținute în diverse sisteme de drept că noțiunea de victimă în sens juridic reflectă în general viziunea Statului asupra convențiilor sociale și rațiunilor politice, astfel încât în mod inevitabil numeroase categorii de victime care nu se încadrează în aceste tipare sunt excluse de la protecția conferită de sistemul justiției penale[12]. Cu toate acestea, în mod cert se poate afirma[13] că, în materia drepturilor victimei, legea exprimă la nivel colectiv cele mai înalte valori juridice, morale și politice.

În concepția Codului de procedură penală român în vigoare, definiția legală a persoanei vătămate se regăsește în art. 79 CPP, aceasta fiind „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală”. De lege lata, în cadrul procesului penal, persoana vătămată este subiect procesual principal, alături de suspect, iar „subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora”, potrivit art. 33 alin. (1) și (2) CPP. Sub aspect terminologic, se impune precizarea că sintagma persoană vătămată, utilizată în Noul Cod de procedură penală, nu are același înțeles cu cel folosit pentru aceeași sintagmă în Codul de procedură penală din 1969 în sensul că în vechea reglementare aceasta era „persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune, fără, însă, a participa la procesul penal”[14]. Întrucât, spre deosebire de vechea reglementare, aceasta nu mai are posibilitatea de a se constitui parte vătămată, în doctrină s-a afirmat[15] că persoana vătămată nu mai poate fi considerată subiect activ al acțiunii penale. Potrivit doctrinei, nici sintagmele persoană vătămată și victimă a infracțiunii nu sunt echivalente, cea din urmă, folosită în instrumentele juridice europene în materie, ar fi „doar persoana fizică aflată în poziția de subiect pasiv al infracțiunii”[16].

Fiind, totodată, și subiect pasiv al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal, este firesc să i se acorde persoanei vătămate dreptul de a participa la desfășurarea acestuia[17]. În actuala reglementare, persoana vătămată printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu poate opta să nu participe în procesul penal, caz în care trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor [art. 81 alin. (2) CPP]. În acest sens, în literatura de specialitate[18] s-a remarcat că înlăturarea rolului activ al organelor judiciare cu privire la participarea persoanei vătămate la desfășurarea procesului penal, existând o lacună legislativă cu privire la momentul-limită de constituire a persoanei vătămate în procesul penal.

Referitor la poziția procesuală a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în conformitate cu art. 295 CPP, persoana vătămată are undrept exclusiv și absolut de a dispune asupra acțiunii penale”[19]. Această prerogativă cunoaște o lungă istorie, întrucât, dacă în timpurile imemoriale, victima infracțiunii deținea monopolul acțiunii publice, acest rol a fost în mod progresiv preluat de către stat[20]. În astfel de cazuri, persoana vătămată „este un substituit procesual special, cu atribuții limitate, al titularului dreptului de a trage la răspundere penală, adică al statului”[21].

Retragerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, constituie unul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale [art. 16 lit. g) CPP] ce se află de curând în atenția legiuitorului. Astfel, Senatul României a înaintat Parlamentului spre dezbatere și aprobare două propuneri legislative pentru modificarea art. 16 CPP, respectiv a art. 158 CP, în sensul ca retragerea unei plângeri penale prealabile să înlăture răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă, numai dacă este însuşită de procuror. În opinia noastră, intervenția este salutară întrucât rațiunea acestei propuneri vine în special în sprijinul victimelor violenței domestice de sex feminin, care deseori renunță la drepturile lor, inclusiv prin retragerea plângerii prealabile, fiind supuse acțiunilor de intimidare exercitate de făptuitor[22], știut fiind că efectele infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății comise asupra acestei categorii de victime vulnerabile sunt extrem de extinse, de lungă durată și pot reapărea la anumite intervale de timp[23].

Totodată, organele judiciare sunt obligate să aducă la cunoștința persoanei vătămate dreptul de a se constitui parte civilă, ce poate avea loc până la începerea cercetării judecătorești, iar persoana vătămată care optează pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal va dobândi calitatea de parte civilă, conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) CPP, respectiv, art. 84 alin. (1) CPP. Cele două calități nu se exclus reciproc, întrucât, conform art. 85 alin. (2) CPP, „calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeaşi cauză”.

În art. 81 lit. a)-j) CPP, sunt rezumate într-o manieră concisă principalele drepturi ale persoanei vătămate[24]:

– dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;

Acesta reprezintă un „drept-cadru”[25], fiind premisa pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi prevăzute de lege, constituind, totodată, „o componentă a principiului loialității în îndeplinirea funcțiilor judiciare”[26].

– dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii;

– dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei;

Aceste drepturi pot fi exercitate în condițiile prescrise de lege, în funcție de specificul fiecărei faze procesuale.

– dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate;

Rațiunea acestui drept rezidă în prevenirea intervenirii unui „hiatus procedural dificil de surmontat, adesea motivat abstract de organele de anchetă prin caracterul nepublic al urmăririi penale”, evitând situațiile în care, odată sesizate organele de urmărire penală, persoana vătămată să primească informații cu privire la stadiul instrucției penale doar la sfârșitul acesteia[27].

– dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;

Conform dispozițiilor art. 94 CPP, consultarea dosarului este un drept pe care avocatul persoanei vătămate îl poate exercita pe tot parcursul procesului penal, incluzând dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. Pentru a nu pătrunde în sfera abuzului, orice restrângere a acestui drept trebuie motivată în mod temeinic și în concret de către organul judiciar. De exemplu, în cauza Forum Maritime c. României[28], s-a reținut încălcarea principiului egalității armelor garantat de art. 6 parag. 1 și, implicit, a dreptului garantat de art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenție din cauza inechității procedurilor desfășurate în fața organelor de urmărire penală, în cadrul cărora persoana vătămată constituită parte civilă sau avocatul acesteia, ținut de secretul profesional, nu au avut acces la dosarul cauzei pentru a studia probele aduse de către persoana acuzată în apărare și nici cele administrate de procuror. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. Dispoziţiile acestui text de lege se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul persoanei vătămate de a consulta dosarul.

– dreptul de a fi ascultată;

Acest drept este printre cele mai importante drepturi de care beneficiază persoana vătămată, reprezentând în mod metaforic, așa cum sugerează și denumirea, „vocea” persoanei care a suferit vătămarea de pe urma infracțiunii[29]. Dreptul de a fi ascultat, prevăzut în art. 10 alin. (1) din Directiva 2012/29/UE, este compus din două elemente, respectiv posibilitatea ca victimele să fie audiate în cursul procedurii penale și să prezinte probe. În cazul audierii unei victime-copil, se iau în considerare în mod adecvat vârsta și maturitatea acesteia. În alineatul următor se acordă eficiență principiului marjei de apreciere a organelor judiciare, precum și principiului liberei aprecieri a probelor[30], prevăzându-se că „normele procedurale în temeiul cărora victimele pot fi audiate în cursul procedurilor penale și pot prezenta probe se stabilesc în cadrul dreptului intern În Preambulul Directivei 2012/29/UE, se arată că „dreptul victimelor de a fi audiate ar trebui considerat ca fiind respectat în cazul în care li se permite victimelor să formuleze în scris declarații sau explicații. Dreptul victimelor-copii de a fi audiate în cadrul procedurilor penale nu ar trebui să fie exclus numai pe motiv că victima este un copil sau pe motivul vârstei victimei respective” (pct. 41 și 42).

Declarațiile persoanei vătămate sunt extrem de importante în economia procesului penal datorită informațiilor pe care le poate furniza asupra faptei și făptuitorului. Totuși, în ceea ce privește valoarea probantă a declarațiilor persoanei vătămate, se aplică principiul liberei aprecieri a probelor[31], în determinarea acestui principiu luându-se în considerare interesul pe care persoana vătămată se consideră că îl are în rezolvarea cauzei penale (dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului, pedepsirea acestuia etc.)[32].

– dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;

Astfel cum în mod pertinent s-a observat în literatura de specialitate[33], „acest drept nu este unul absolut și necondiționat”, exercitarea sa trebuind să fie corelată cu dispozițiile care permit „participarea activă” a acestui subiect procesual principal în cadrul administrării mijloacelor de probă.

– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română, iar, în cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;

– dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;

Aceste drepturi sunt de natură să faciliteze exercitarea dreptului la apărare, precum și egalitatea părților în fața organelor judiciare[34]. În pct. 34-35 din Preambulul Directivei 2012/29/UE se arată că ar trebui să fie puse la dispoziție în mod gratuit servicii de interpretariat, în timpul audierii victimei și pentru a îi permite să participe activ la audierile în fața instanței, în conformitate cu rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant, iar, pentru alte aspecte ale procedurilor penale, doar în măsura în care acest lucru este necesar pentru ca victima să își poată exercita drepturile. Totodată, victima ar trebui să aibă dreptul de a contesta o hotărâre prin care se constată că nu sunt necesare servicii de interpretare sau de traducere, în conformitate cu procedurile din cadrul dreptului intern, fără ca prin aceasta să se prelungească în mod nerezonabil procedurile penale.

– dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;

Potrivit dispozițiilor art. 93 raportate la art. 89 alin. (1) CPP, persoana vătămată are dreptul să fie asistată de unul sau mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată prin prezența a cel puțin unuia dintre avocați. Astfel cum s-a subliniat în practica judiciară, „dreptului oricăreia dintre părți de a fi asistată de apărător îi corespunde obligația corelativă a organelor judiciare de a asigura părților deplina exercitare a drepturilor procesuale, în condițiile prevăzute de lege”, în acest sens nefiind conformă garanțiilor dreptului la apărare respingerea cererii petentului de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător, deși era prima formulată iar cauza, având ca obiect plângere împotriva unei soluții de netrimitere în judecată, era la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, părții fiindu-i produsă, astfel, o vătămare evidentă[35].

Avocatul persoanei vătămate are dreptul de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective, conform art. 93 alin. (2) raportat la art. 92 alin. (8) CPP.

Asistența juridică a persoanei vătămate este obligatorie când aceasta este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori când organul judiciar apreciază că din anumite motive, nu şi-ar putea face singură apărarea [art. 93 alin. (4) și (5) CPP].

Conform art. 96 CPP, în cursul procesului penal, persoana vătămată poate fi reprezentată, cu excepţia cazurilor în care prezenţa acesteia este obligatorie sau este considerată necesară de către procuror, judecător sau instanţa de judecată, după caz. Reprezentarea poate fi legală sau convențională. Reprezentarea judiciară realizată de avocat se distinge de reprezentarea făcută de persoane particulare prin aceea că avocatul are dreptul de a pleda (ius pledandi), această activitate având ca obiect înlocuirea de către avocat, în baza împuternicirii de reprezentare, a părții sau a subiectului procesual principal ale cărei/cărui interese sunt reprezentate, spre deosebire de asistența juridică, care presupune prezența părții sau a subiectului procesual principal în timp ce avocatul pune concluzii[36].

Un caz particular de reprezentare a persoanei vătămate este reglementat în art. 80 alin. (1) și (2) CPP: în cazul în care există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentate prin avocatul desemnat din oficiu (termenul de încunoștințare fiind de 3 zile de la primirea comunicării). Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate. Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recunoscute de lege acestora. Citarea persoanelor vătămate se poate realiza prin reprezentantul legal sau printr-o publicaţie de circulaţie naţională, astfel cum prevede art. 257 alin. (4) CPP.

Organelor judiciare le revine obligația corelativă de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către persoana vătămată în tot cursul procesului penal, potrivit art. 10 alin. (5) CPP.

– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;

Acest drept corespunde conceptului de justiție restaurativă, menționat în pct. 46 din Preambulul Directivei 2012/29/UE, serviciile respective trebuind să acorde prioritate intereselor și nevoilor victimei, reparării prejudiciilor suferite de victimă și evitării producerii unor prejudicii suplimentare.

Pentru întregirea cadrului legal, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 67 și următoarele din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator[37], care prevăd că, în latura penală a procesului, medierea se aplică numai cauzelor privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură răspunderea penală, putându-se desfășura atât înaintea începerii procesului penal, caz în care termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii, cât și după începerea procesului penal, când urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda până la închiderea acestei proceduri, durata suspendării neputând depăși 3 luni, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere.

În conformitate cu Decizia nr. 9/2015[38], pronunțată de instanța supremă în dezlegarea chestiunii de drept referitoare la natura juridică a medierii, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Potrivit art. 6 alin. (5) și (6) din Directiva 2012/29/UE, victimele au dreptul de a fi informate fără întârzieri inutile, atunci când persoana aflată în arest, urmărită penal sau condamnată pentru infracțiunile care le privesc este eliberată sau a evadat din detenție. În plus, statele membre se asigură că victimele sunt informate cu privire la orice măsuri relevante adoptate pentru protecția lor în caz de eliberare sau evadare a autorului infracțiunii. Victimele primesc, la cerere, informațiile anterior menționate cel puțin în cazurile în care există un pericol sau în cazul unui risc identificat de prejudiciu la adresa acestora, cu excepția cazului în care există un risc identificat de prejudiciu la adresa autorului infracțiunii care ar rezulta din notificare. Prin dispozițiile O.U.G. nr. 18/2016, precizarea cu privire la evadare a fost adăugată în mod corespunzător în cuprinsul art. 111 alin. (5) CPP, privind obligația organelor judiciare de aducere la cunoștință, cu ocazia primei audieri, a dreptului persoanei vătămate de a fi informată referitor la privarea de libertate a inculpatului sau a condamnatului, precum și în art. 230 alin. (5) CPP și art. 404 alin. (6) CPP, potrivit cărora dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea persoanei arestate, respectiv a condamnatului, judecătorul care a emis mandatul de arestare consemnează aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie, iar instanța care a pronunțat pedeapsa închisorii face o mențiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.

Trebuie subliniat, în acest sens, că dispozițiile Directivei nu conferă victimei un drept de a contesta decizia cu privire la eliberarea făptuitorului sau un drept de a fi audiată în cadrul unei astfel de proceduri, aceste aspecte urmând a fi reglementate la nivel național de către Statele Membre, luând în considerare exigențele CEDO[39]. Prin Decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016[40], Curtea Constituțională a României a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 206 alin. (1) și (3) CPP, raportat la criticile de neconstituționalitate formulate în sensul că nu permit folosirea contestației de către persoana vătămată împotriva încheierilor prin care prima instanță dispune asupra măsurilor preventive, deși aceasta este participant în procesul penal și subiect procesual principal. În motivare, instanța de contencios constituțional a arătat că persoana vătămată „nu justifică un interes legitim în exercitarea căii de atac a contestației prin care se asigură controlul judiciar cu privire la măsurile preventive de natură a afecta drepturi și libertăți fundamentale ale inculpatului” (parag. 19).

Cheltuielile judiciare avansate de persoana vătămată se suportă potrivit următoarelor reguli: în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate cheltuielile judiciare făcute de aceasta [art. 276 alin. (1) CPP]. În caz de mediere, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor [art. 276 alin. (3) CPP]. Conform art. 276 alin. (4) CPP, dacă există şi parte responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare.

În ceea ce privește situațiile în care persoana vătămată suportă cheltuielile judiciare avansate de stat, se observă că art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. a) CPP a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, persoana vătămată nemaifiind obligată în mod necondiționat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în cazurile în care suspectul/inculpatul a cerut continuarea procesului penal, când persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, ci doar în măsura în care i se reţine o culpă procesuală.

Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunii[41] reglementează, de asemenea, „unele măsuri de informare a victimelor infracţiunilor cu privire la drepturile acestora, precum şi de consiliere psihologică, asistenţă juridică gratuită şi compensaţie financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni” (art. 1). În art. 4 din lege se prevede obligația ce rezidă în sarcina primului organ judiciar la care se prezintă victima infracțiunii de a o încunoștința, într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la: a) serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia; b) organul de urmărire penală la care pot face plângere; c) dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept; d) condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite; e) drepturile procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile; f) condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile cu caracter de protecție din cuprinsul art. 113 CPP, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor; g) condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat; h) dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului de procedură penală.

Dispoziții cu caracter de protecție pentru victimele infracțiunii se regăsesc și în alte acte normative, dintre care pot fi redate, cu titlu de exemplu, dispozițiile art. 17027 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea juridicară internațională în materie penală[42], conform cărora, în situaţia în care, în urma verificării, instanţa constată incidenţa unui motiv de refuz al recunoașterii hotărârii judecătoreşti şi executării măsurilor de probaţiune sau a sancţiunii alternative în România, instanţa poate dispune, în cazuri excepţionale, recunoaşterea hotărârii şi executarea acestor măsuri numai dacă există convingerea că prin aceasta s-ar contribui semnificativ la reintegrarea socială a persoanei condamnate şi nu sunt încălcate drepturile ori prejudiciate beneficiile de care se bucură victimele infracţiunii săvârşite de persoana condamnată, dacă acestea locuiesc în România.

2. Drepturile persoanei vătămate în faza urmăririi penale

În art. 93 alin. (1) CPP se prevede că, în cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate are dreptul să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, în condiţiile art. 92 CPP, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii.

Astfel, distinct față de „dreptul de a fi asistat” de care beneficiază persoana vătămată, dreptul avocatului „de a asista la” reprezintă una dintre formele de acordare a asistenței juridice, ce constă în dreptul acestuia „de a fi de față, de a avea o prezență (fizică) efectivă la efectuarea unor acte procesuale sau procedurale”[43].

Referitor la dreptul de a consulta dosarul, pe lângă dispozițiile cu caracter general menționate mai sus, dispozițiile art. 94 alin. (3)-(5) CPP conțin anumite dispoziții specifice fazei urmăririi penale. Astfel, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală. În cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale, iar ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. Avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului.

Sub aspectul reglementării procedurii de audiere a persoanei vătămate, au fost introduse numeroase dispoziții având drept numitor comun preocuparea Guvernului de a evita supunerea persoanei vătămate – persoană fizică – la tensiuni repetate inerente realizării actelor de procedură, care ar spori, astfel, suferința ce decurge inevitabil din calitatea de victimă a infracțiunii, precum și diversificarea metodelor de protecție a acesteia cu prilejul audierii.

În acest sens, dispozițiile generale cuprinse în art. 111 CPP privind modul de ascultare a persoanei vătămate au suferit schimbări, fiind modificat alineatul (5) și introduse cinci noi alineate, respectiv alineatele (6)-(10).

Cu prilejul primei audieri, după ce organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107 din Cod, privitoare la stabilirea situației sale personale, care se aplică în mod corespunzător, acesteia i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile sale, respectiv: dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă. Totodată, i se aduce la cunoştinţă faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia.

În alin. (3) al art. 111 se face trimitere la dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi (2) şi ale art. 110 CPP, care se aplică în mod corespunzător, ceea ce presupune că persoana vătămată este lăsată să declare tot ceea ce dorește referitor la faptă, iar ulterior i se pot pune întrebări, aceasta având dreptul de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât și în cursul audierii, fiindu-i permis să utilizeze însemnări și notițe proprii doar când organul judiciar consideră necesar.

În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo în următoarele situații: când organul de urmărire penală consideră necesar, când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă, sau când persoana vătămată este minor, în acest din urmă caz înregistrarea având caracter obligatoriu în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.

Pentru persoanele vătămate față de care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, „organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: a) audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; b) audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor; c) audierea acestora, cât şi eventuala lor reaudiere se realizează de aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor”.

O altă măsură particulară, prevăzută în art. 111 alin. (7) CPP, privește persoanele vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 din Codul penal, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 din Codul penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 din Codul penal, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 din Codul penal, precum şi cele aflate în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, se apreciază ca fiind necesar de către organele judiciare, aceasta efectuându-se numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, exceptând cazul în care organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.

Dispozițiile art. 111 alin. (9) și (10) CPP dau eficiență nevoii de protecție a victimei infracțiunii, în scopul evitării „vitcimizării secundare”[44], conform art. 20 lit. a) din Directiva 2012/29/UE, putând, în schimb, ridica probleme sub aspectul asigurării principiului egalității armelor: audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate, declarația persoanei vătămate dată în aceste condiții constituind mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale. Aceste dispoziții reprezintă o excepție de la regula caracterului obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare[45] și de la dispozițiile art. 97 alin. (2) CPP, conform cărora proba se obţine în procesul penal prin mijloacele de probă indicate cu titlu exemplificativ în același text de lege.

Conform art. 140 alin. (9) CPP, „la cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării”.

Dispozițiile art. 308 CPP privind procedura audierii anticipate  sunt incidente în ceea ce privește persoana vătămată atunci când există riscul ca aceasta să nu mai poată fi audiată în cursul judecăţii, caz în care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate, care, dacă apreciază că cererea este întemeiată, va stabili de îndată data şi locul audierii, dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Când audierea are loc la sediul instanţei, aceasta se desfăşoară în camera de consiliu, în toate cazurile fiind obligatorie participarea procurorului. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător cu privire la audierea persoanei vătămate dacă, în raport cu persoana acesteia sau cu natura cauzei, procurorul apreciază că evitarea audierii repetate pe parcursul procesului este în interesul său.

În art. 113 alin. (1)-(6) CPP s-au introdus dispoziții suplimentare cu caracter de protecție în favoarea persoanei vătămate și a părții civile, când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii. În aceste situații, organul de urmărire penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130 Cod de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.

Există o prezumție legală referitoare la statutul de persoană vulnerabilă în ceea ce privește următoarele categorii de victime: copiii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii. O altă prezumție nou introdusă prin actul normativ anterior menționat constă în aceea că ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.

Persoana vătămată sau partea civilă aflată într-una dintre aceste ipoteze este informată de către organul de urmărire penală cu privire la măsurile de protecţie care pot fi luate, conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. În acest din urmă caz, manifestarea de voință în sensul renunțării la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în scris şi se semnează de către persoana vătămată sau de partea civilă, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul.

La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar.

Reaudierea acesteia are caracter excepțional, putându-se realiza numai dacă acest procedeu probatoriu este strict necesar pentru desfăşurarea procesului penal.

În ceea ce privește soluția de renunțare la urmărirea penală, a cărei reglementare a fost reconfigurată prin O.U.G. nr. 18/2016, unul dintre criteriile legale la care trebuie se raporteze procurorul pentru a dispune această soluție constă în atitudinea procesuală a persoanei vătămate [art. 318 alin. (2) lit. f) CPP]. Totodată, printre obligațiile cu caracter facultativ ce pot fi impuse față de suspect sau inculpat s-a păstrat din forma anterioară a textului de lege aceea de a cere public scuze persoanei vătămate [art. 318 alin. (6) lit. b) CPP]. Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, se comunică în copie și persoanei vătămate, urmând ca, în termen de 10 zile de la emitere, să fie transmisă spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, inclusiv cu citarea persoanei vătămate, însă neprezentarea sa nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare. Încheierea de admitere sau de respingere a cererii de confirmare formulate de procuror este definitivă.

3. Drepturile persoanei vătămate în cadrul plângerilor împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală

Persoana vătămată are dreptul de a formula plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, conform art. 336 și următoarele din Codul de procedură penală. În ceea ce privește atacarea soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, astfel cum a arătat instanța supremă[46], „posibilitatea atacării în justiție a soluțiilor procurorului de netrimitere în judecată a fost conferită, în mod limitativ, persoanei vătămate ori persoanelor ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceste soluții”.

Decizia în interesul legii nr. 57/2007[47] – potrivit căreia plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispozițiilor date de acesta, altele decât rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 alin. (1) CPP din 1969, este inadmisibilă – își menține valabilitatea și în actuala reglementare[48], Înalta Curte de Casație și Justiție arătând în considerentele deciziei că aceste dispoziții nu sunt de natură să încalce liberul acces la justiție. Astfel, în practica judiciară[49] s-a respins ca inadmisibilă contestația petentei împotriva hotărârii de respingere ca inadmisibilă a plângerii formulate împotriva referatului Parchetului prin care s-a dispus clasarea sesizării – și nu o soluție de clasare în sensul art. 340-341 CPP – pentru motivul că, în urma cercetărilor, nu se întrevede în mod rezonabil existența vreunei fapte de natură penală, întrucât nu vizează o soluție de netrimitere în judecată așa cum prevede imperativ art. 340 CPP. Totodată, având în vedere că legea nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierii, contestația formulată împotriva hotărârii prin care s-a respins contestația ca inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă.

Dreptul victimei de a primi informații cu privire la propria cauză include, potrivit art. 6 alin. (1) lit. a) din Directiva 2012/29/UE, și informațiile referitoare la orice decizie de a nu continua sau de a înceta ancheta sau de a nu începe urmărirea penală împotriva autorului infracțiunii. Comunicarea acestor informații facilitează exercitarea dreptului de a solicita revizuirea hotărârii de neîncepere a urmăririi penale, prevăzut în art. 11 din aceeași directivă, care, pentru a fi efectiv, necesită o cunoaștere adecvată a motivelor care au condus la dispunerea acesteia[50].

Într-o cauză[51], în motivarea soluției de respingere a plângerii formulate conform art. 340 CPP, s-a reținut de către judecătorul de cameră preliminară că, raportat la critica formulată de petentă cu privire la împrejurarea că soluția de clasare a fost dispusă prin rechizitoriu, iar nu printr-o ordonanță anterioară care să îi fie comunicată, se constată că, deși, conform dispozițiilor legale, organele de urmărire penală aveau obligația comunicării acesteia către petentă în vederea promovării plângerii, conform art. 339 și art. 340 CPP, respectiva necomunicare este, însă, de natură să determine nulitatea soluției pronunțate, ci doar având ca efect rămânerea acesteia în termenul de formulare a plângerii.

Unul dintre drepturile introduse prin OUG nr. 18/2016, înscris în art. 81 alin. (1) lit. g2) CPP, conferă persoanei vătămate dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română, fiind în acord cu dispozițiile art. 7 din Directiva 2012/29/UE privind dreptul victimei la servicii de interpretariat și traducere în cadrul procedurilor penale.

4. Drepturile persoanei vătămate în faza camerei preliminare

Faza camerei preliminare a fost supusă în repetate rânduri cenzurii exercitate de către instanța de contencios constituțional, fiind pronunțate Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014[52], constatându-se că dispoziţiile art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) CPP și ale art. 347 alin. (3) CPP raportate la cele dintâi texte sunt neconstituţionale, Curtea constatând că reglementarea unei proceduri exclusiv scrise și lipsite de contradictorialitate contravine exigențelor dreptului la un proces echitabil sub aspectul contradictorialității, oralității și egalității armelor, precum și Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015[53], prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate referitoare la soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) CPP potrivit căreia numai procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5), constatându-se că aceasta este neconstituţională.

Luând în considerare obiectul acestei proceduri-filtru de legalitate asupra cauzei penale[54] și impactul pe care îl are asupra desfășurării ulterioare a procesului penal, având în vedere că, astfel cum a reținut Curtea Constituțională, „rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției inculpatului” (Decizia nr. 641/2014, parag. 61), interesul procesual al persoanei vătămate în cadrul acestei faze procesuale este indiscutabil.

În acest context, în prezent, participarea persoanei vătămate în procedura camerei preliminare are loc conform următoarelor coordonate (conform modificărilor și completărilor aduse articolului 344 și următoarelor din Codul de procedură penală, adoptate prin pct. 9 din articolul unic al Legii nr. 75/2016):

– ulterior repartizării aleatorii a dosarului judecătorului de cameră preliminară, persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală [ 344 alin. (2) CPP];

– judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea cererilor și excepțiilor formulate sau ridicate din oficiu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului [ 344 alin. (4) CPP];

– cu prilejul soluționării cererilor și excepțiilor, judecătorul de cameră preliminară ascultă concluziile persoanei vătămate, dacă este prezentă, încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară fiind comunicată de îndată și persoanei vătămate [art. 345 alin. (1) și (2) CPP];

– în ipoteza în care nu s-au formulat/ridicat din oficiu cereri și excepții, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi se dispune începerea judecăţii se comunică de îndată și persoanei vătămate [ 346 alin. (1) CPP];

– în cazul soluțiilor de restituire a cauzei la parchet pentru motivul că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, sau procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii, precum și în toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și se dispune începerea judecăţii, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului; încheierea se comunică de îndată şi persoanei vătămate [art. 346 alin. (41) CPP];

– în cazul excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale, restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheierea prevăzută la art. 345 alin. (2) din același cod [ 346 alin. (42) CPP];

– persoana vătămată poate face contestaţie în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42) CPP, care poate privi și modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor [ 347 alin. (1) CPP];

–   soluționarea contestației se realizează cu citarea persoanei vătămate, dispoziţiile art. 345 şi 346 aplicându-se în mod corespunzător; soluţionarea contestaţiei a căpătat un caracter pronunțat restrictiv, în sensul că nu pot fi invocate și nici ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută [ 347 alin. (3) și (4) CPP].

Referitor la cazurile de nulitate absolută, se poate observa că dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. f) CPP nu au fost completate cu mențiunea privitoare la incidența acestei sancțiuni în ipoteza în care sunt încălcate dispozițiile privind asistarea de către avocat a persoanei vătămate, atunci când aceasta este obligatorie, așa cum se prevede pentru suspect, inculpat și celelalte părți, ceea ce contravine principiului egalității armelor[55].

5. Drepturile persoanei vătămate în faza judecății

Participarea persoanei vătămate la judecată și drepturile acesteia sunt înscrise în art. 366 CPP. Astfel, aceasta poate fi reprezentată de avocat, poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii, interesul său procesual fiind circumscris laturii penale a cauzei.

În conformitate cu dispozițiile art. 93 alin. (3) CPP, în cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate exercită drepturile persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită personal, şi dreptul de a consulta actele dosarului.

Ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016, a fost diversificată paleta de cereri pe care le poate formula persoana vătămată, fiind introdusă posibilitatea acesteia de a solicita reunirea cauzelor sau strămutarea, potrivit art. 45 alin. (1) CPP, respectiv art. 72 alin. (1) CPP.

Prin O.U.G. nr. 18/2016, au fost înlăturate din cuprinsul art. 368 alin. (4) CPP dispozițiile tezei a II-a, referitoare la soluționarea contestației în cazul cererii de extrădare activă fără participarea procurorului și a părților, care veneau în contradicție cu cele cuprinse teza I, ce prevedeau citarea persoanei vătămate și a părților, actuala formă a textului fiind următoarea: „contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în şedinţă publică, în termen de 5 zile de la primirea dosarului, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului”.

În ceea ce privește procedura abreviată de recunoaștere a învinuirii, conform art. 374 alin. (4) CPP, în forma modificată prin O.U.G. nr. 18/2016, se prevede și pentru persoana vătămată dreptul de a prezenta înscrisuri.

Din perspectiva administrării mijloacelor de probă în cursul etapei judecății în primă instanță, conform art. 374 alin. (7) CPP, „probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare”. Astfel, persoana vătămată poate contesta probele administrate în faza urmăririi penale sub aspectul temeiniciei, anterior debutului cercetării judecătorești, solicitând judecătorului de fond readministrarea lor în condiții de publicitate, nemijlocire și contradictorialitate. Prin Decizia nr. 342 din 7 mai 2015[56], Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituționalitate invocate cu privire la acest text de lege, reținând că acestea nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul dreptului la apărare.

Persoana vătămată poate formula apel în ceea ce privește latura penală, calea de atac putând fi declarată pentru aceasta și de către reprezentantul legal sau de avocat, astfel cum prevede art. 409 alin (1) și (2) CPP. Conform art. 407 alin. (1) CPP, ulterior pronunțării, persoanei vătămate i se comunică o copie a minutei hotărârii, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care aceasta nu înţelege limba română, copia minutei i se comunică într-o limbă pe care o înţelege. După redactarea hotărârii, hotărârea i se comunică în întregul său.

În materia căilor extraordinare de atac, Noul Cod de procedură penală a reglementat dreptul persoanei vătămate de a formula contestație în anulare, astfel cum în mod expres se specifică în cuprinsul art. 427 alin. (1) CPP. Astfel, cererea de contestație în anulare poate fi formulată de persoana vătămată în cazurile prevăzute de art. 426 lit. c) („când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului”), lit. d) („când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate”), lit. e) teza I (când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii) și lit. g) CPP („când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel”)[57].

Într-o cauză[58], instanța a admis contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. d) CPP, privind cazul incompatibilității unui membru al completului de judecată. Pentru a identifica dacă unul dintre membrii completului s-a aflat în situația prevăzută de art. 64 lit. f) CPP, în sensul existenței unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea judecătorului este afectată, s-au avut în vedere atât elementele de ordin subiectiv, cât și cele de ordin obiectiv ale cauzei, după cum urmează: din modalitatea tehnică de argumentare a soluției dispuse reiese o atitudine de părtinire în defavoarea persoanei vătămate, ce depășește limitele general admise ale amprentei personale a judecătorului. În speță, judecătorii apelului au procedat la înlăturarea principiului separației funcțiilor judiciare prevăzut în art. 3 CPP, încălcând principiul securității raporturilor juridice consfinție în art. 6 CEDO, întrucât atât inculpata cât și persoana vătămată au avut convingerea că nu se poate repune în discuție încheierea judecătorului de cameră preliminară, necontestată, magistrații nepunând în discuția părților nelegalitatea unor procedee probatorii, pentru a da posibilitatea participanților să își exprime poziția și eventual să propună probe noi. În consecință, instanța a reținut că respingerea candidaturii magistratului în cauză la interviul de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, din care făcea parte și persoana vătămată, coroborat cu elementele de tehnică juridică menționate anterior, afectează puternic prezumția de imparțialitate de care trebuie să se bucure un magistrat atunci când soluționează o cauză.

În schimb, față de dispozițiile art. 436 alin. (1) CPP, respectiv art. 455 CPP, în măsura în care nu s-a constituit parte civilă, aceasta nu poate fi titular al recursului în casație și nici al revizuirii[59].

6. Drepturile persoanei vătămate în cadrul unor proceduri speciale

Cu privire la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 7 aprilie 2015[60], s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 din Codul de procedură penală, stabilindu-se că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care exclud persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond. În consecință, modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 înlătură caracterul necontradictoriu al procedurii, vizând citarea persoanei vătămate la termenul fixat de instanță, precum și ascultarea acesteia înainte de pronunțarea sentinței cu privire la acordul de recunoaștere, în măsura în care este prezentă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 484 alin. (1) și (2) CPP. Potrivit art. 488 CPP, calea de atac a apelului împotriva sentinţei prin care s-a soluționat acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi declarată și de persoana vătămată, în termen de 10 zile de la comunicare, în condiţiile art. 409, care se aplică în mod corespunzător. La soluţionarea apelului, persoana vătămată va fi citată, alături de părți.

Raportat la soluțiile pe care le poate pronunța instanța sesizată cu acordul de recunoaștere a vinovăției, în practica judiciară s-au dat rezolvări diferite cu privire la situația manifestării de voință dintre inculpat și persoana vătămată în sensul împăcării, intervenite în fața instanței: conform unei abordări jurisprudențiale[61], s-a luat act de împăcarea inculpatului cu persoana vătămată, dispunându-se încetarea procesului penal pentru acest motiv, constatându-se, totodată, rămânerea fără obiect a acordului de vinovăție. Potrivit celeilalte orientări[62], s-a dispus respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între inculpat și procuror, ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată în fața instanței de judecată și s-a dispus trimiterea dosarului la Parchet în vederea continuării urmăririi penale față de intervenția acestei cauze de încetare a procesului penal, apreciindu-se că această din urmă soluție nu poate fi adoptată de către instanță potrivit art. 485 alin. (1) CPP.

Persoana vătămată poate introduce, de asemenea, contestație privind durata procesului penal, în conformitate cu dispozițiile art. 4881 alin. (2) CPP. În anumite cazuri[63], judecătorul de drepturi și libertăți a constatat în concret că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 488¹ alin. 3) lit. a) CPP, respectiv contestația poate fi formulată după cel puțin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, iar, față de acest motiv, în baza art. 4886 CPP, a respins ca nefondată contestația privind durata procesului formulată de contestatorul-persoană vătămată. Într-o altă cauză[64], deși fusese depășit termenul de un an de la începerea urmăririi penale (contestația persoanei vătămate a fost înregistrată în data de 30.12.2015, urmărirea penală fiind începută în data de 08.09.2014), judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că în cauză au fost efectuate cercetări corespunzătoare, reținând, printre altele, citarea și audierea persoanei vătămate, audierea celor trei făptuitori, citarea și audierea a trei martori, precum și depunerea la dosar a fișelor de cazier pentru făptuitori. Totodată, s-a reținut faptul că în faza de urmărire penală au fost formate inițial patru dosare, fiind reclamate opt infracțiuni, privind trei făptuitori, precum și faptul că persoana vătămata a formulat cereri de reunire a dosarelor in data de 27.11.2014 si 17.06.2015, urmare a cărora au fost dispuse cele două reuniri in cauza in data de 22.12.2014 si 12.08.2015. Pentru aceste considerente, luând în considerare volumul activităților procesual penale efectuate în cauză, natura și complexitatea situației de fapt și a problemelor de drept de a căror rezolvare depinde justa soluționare a cauzei, precum și periodicitatea cu care s-au făcut acte de cercetare penală, judecătorul de drepturi și libertăți a respins ca neîntemeiată contestația privind durata procesului penal.

În ceea ce privește procedura de soluționare a contestației, potrivit art. 4884 alin. (1) lit. c) și (5) CPP, persoana vătămată este informată cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă, iar soluționarea contestației se face prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi cu participarea procurorului, cu precizarea că netransmiterea punctului de vedere de către persoana vătămată sau neprezentarea acesteia, dacă este legal citată, nu împiedică soluţionarea contestației.

Alin. (5) al art. 4884 CPP a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, având în vedere că prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015[65], Curtea Constituțională se pronunțase asupra neconstituționalității acestor dispoziții, care în forma inițială prevedeau soluționarea contestației fără participarea părților și a procurorului, reținând, în acest sens, că „principiul egalităţii armelor şi dreptul la apărare prevăd ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că, prin absenţa dezbaterilor contradictorii, suspectul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot contesta, în niciun fel, susţinerile contrare argumentelor lor”, continuând prin a sublinia că, „din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii armelor şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea procesual penală trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, argumentele susţinute cu privire la caracterul rezonabil sau nerezonabil al duratei procesului penal şi că, aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor” (parag. 31-32).

7. Concluzii

Rolul și drepturile persoanei vătămate se află într-o continuă evoluție, sub influența studiilor elaborate în domeniul victimologiei și urmând îndeaproape liniile directoare ale sistemului european de protecție a drepturilor omului, aspecte pe care legiuitorul român trebuie să le aibă în vedere în mod consecvent în cadrul reglementării participării persoanei vătămate în procesul penal.

Totodată, organelor judiciare le revine sarcina de a stabili echilibrul procesual optim dintre drepturile suspectului sau inculpatului, pe de o parte, și drepturile persoanei vătămate, pe de altă parte, astfel încât să se asigure că acestea sunt respectate în mod efectiv, în vederea atingerii scopului procesului penal.


[1] Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, pp. 24-25.
[2] M. Löffelmann, The Victim in Criminal Proceedings: A Systematic Portrayal of Victim Protection under German Criminal Procedure Law, Resource Material Series No. 70, 2006, diponibil aici, p. 31.
[3] D. E. Beloof, Victims’ Rights. A Documentary and Reference Guide, ABC-CLIO, California, 2012, p. 44.
[4] S. Van der Aa, „Introduction to Victimology and Victims’ Rights”, în Superior Council of Magistracy of Romania, JUST/2012/JPEN/AG/2949 ‘Strengthening Judicial Cooperation to Protect Victims of Crime’ Handbook, 2013-2014, p. 10.
[5] T. Ștefan, Overview of International Legislation on The Protection of Crime Victims, în ‘Strengthening Judicial Cooperation to Protect Victims of Crime’ Handbook, op.cit., p. 14.
[6] Disponibil aici.
[7] European Criminal Policy Initiative (ECPI), Manifestul privind dreptul procesual european al Uniunii Europene, în Caiete de drept penal nr. 4/2013, Ed. Universul Juridic, p. 13, p. 15.
[8] I. Rusu, Combaterea prin intermediul dreptului penal a abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a acestora și a pornografiei infantile în Uniunea Europeană, în Caiete de drept penal nr. 4/2012, Ed. Universul Juridic, pp. 124-125.
[9] European Commission, DG Justice Guidance Document related to the transposition and implementation of Directive 2012/29/EU, disponibil aici, p. 40.
[10] Publicată în Monitorul Oficial nr. 334 din 29 aprilie 2016.
[11] Publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din 23 mai 2016.
[12] J. Doak, Victims’ Rights, Human Rights and Criminal Justice. Reconceiving the Role of Third Parties, Hart Publishing, Oxford, 2008, pp. 22-23.
[13] A. Amatrudo, L. W. Blake, Human Rights and the Criminal Justice System, Routledge, New York, 2015, p. 88.
[14] Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală. vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 570.
[15] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 68.
[16] Gh. Mateuț, op.cit., p. 570.
[17] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, Vol. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975, p. 89.
[18] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală – În lumina noului Cod de procedură penală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 178.
[19] Gh. Mateuț, op.cit., p. 574.
[20] I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Vol. IV. Procedură penală, Partea I, Tip. Curierul Judiciar, București, 1924-1927, p. 150.
[21] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 89.
[22] A se vedea Expunerea de motive, disponibilă aici.
[23] L. Wolhuter, N. Olley, D. Denham, Victimology: Victimisation and Victims’ Rights, Routledge-Cavendish, New York, 2009, p. 51.
[24] Pentru o privire comparativă cu sistemul de drept american, a se vedea drepturile victimei înscrise în Crime Victims’ Rights Act, 18 U.S. Code § 3771, disponibile aici.
[25] N. Volonciu, S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 196.
[26] Ibidem.
[27] M. Roibu, Drepturile persoanei vătămate în noul Cod de procedură penală, 27 iulie 2015.
[28] CEDO, Hotărârea din 4 octombrie 2007, parag. 129-138, apud M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 710.
[29] D. Motoi, Right to Be Heard, în ‘Strengthening Judicial Cooperation to Protect Victims of Crime’ Handbook, op.cit., p. 39.
[30] European Commission, DG Justice Guidance Document related to the transposition and implementation of Directive 2012/29/EU, op.cit., p. 29.
[31] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, op.cit., p. 257.
[32] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 196.
[33] N. Volonciu, S. Uzlău (coord.), op.cit., p. 201.
[34] Ibidem, p. 200.
[35] Tribunalul București, Secția I Penală, decizia nr. 1673/R/2004, CPJP 2000-2004, pp. 676-678, apud M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, op.cit., p. 49.
[36] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 358. I. Neagu, M. Damaschin, op.cit., pp. 248-249.
[37] Publicată în Monitorul Oficial nr. 441/22.05.2006.
[38] Publicată în Monitorul Oficial nr. 406/09.06.2015. Disponibilă aici.
[39] European Commission, DG Justice Guidance Document related to the transposition and implementation of Directive 2012/29/EU, op.cit., p. 19.
[40] Publicată în Monitorul Oficial nr. 361/11.05.2016. Disponibilă aici.
[41] Publicată în Monitorul Oficial nr. 505/04.06.2004.
[42] Republicată în Monitorul Oficial nr. 758/10.11.2008.
[43] V. Dongoroz ș.a., op.cit., p. 351.
[44] European Commission, DG Justice Guidance Document related to the transposition and implementation of Directive 2012/29/EU, op.cit., p. 42.
[45] I. Kuglay, A. Șinc, Începerea urmăririi penale cu privire la faptă, condiție pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică. Notă de studiu. Disponibil aici.
[46] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, decizia nr. 5698 din 10 octombrie 2005, în B.J., baza de date, apud A. Andone-Bontaș, Plângerea împotriva actelor și măsurilor procurorului. Practică judiciară, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pp. 154-156.
[47] Publicată în Monitorul Oficial nr. 283 din 11 aprilie 2008.
[48] Ministerul Public, Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări, disponibil aici p. 84.
[49] Curtea de Apel Craiova, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, decizia penală nr. 40/27.01.2015, disponibilă aici.
[50] European Commission, DG Justice Guidance Document related to the transposition and implementation of Directive 2012/29/EU, op.cit., p. 19.
[51] Tribunalul Timiș, Secția Penală, încheierea nr. 391/CC/09.12.2015, disponibilă aici.
[52] Publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 5 decembrie 2014. Disponibilă aici.
[53] Publicată în Monitorul Oficial nr. 831 din 6 noiembrie 2015. Disponibilă aici.
[54] N. Volonciu, S. Uzlău (coord.), op.cit., p. 876.
[55] I. Neagu, M. Damaschin, op.cit., p. 247.
[56] Publicată în Monitorul Oficial nr. 386 din 03.06.2015. Disponibilă aici.
[57] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 284.
[58] Curtea de Apel București, Secția I Penală, decizia penală nr. 1006/17.08.2015, disponibilă aici.
[59] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, op.cit., p. 301, p. 312.
[60] publicată în Monitorul Oficial nr. 364 din 26 mai 2015. Disponibilă aici.
[61] Judecătoria Sectorului 1 București, Secția penală, sentința penală nr. 630/02.09.2014, apud M. Pascu, Împăcarea părţilor. Încetarea procesului penal. Nesoluţionarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei pe fond (art. 159 C. pen.).
[62] Judecătoria Aiud, sentința penală nr. 758/2015, disponibilă aici, apud legal-land.ro.
[63] Judecătoria Slatina, încheierea nr. 323/01.04.2015, disponibilă aici; Judecătoria Vişeu de Sus, încheierea nr. 244/02.10.2014, disponibilă aici.
[64] Judecătoria Timișoara, Secția Penală, încheierea nr. 278/03.02.2016, disponibilă aici.
[65] Publicată în Monitorul Oficial nr. 538 din 20 iulie 2015. Disponibilă aici.


Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner „MAREȘ / DANILESCU / MAREȘ

* Articolul va apărea în Caiete de Drept Penal nr. 3/2016

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti