Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Despre o (im)posibilă interpretare a art. 145 alin. (2) teza a doua CPC
16.06.2016 | Angelica ROȘU

Secţiuni: Procedură civilă, RNSJ, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

REZUMAT:

În lucrarea de față am analizat răspunsurile pe care următoarele întrebări le-ar putea primi: poate instanța învestită cu soluționarea unei cereri de strămutare să dispună strămutarea unui proces soluționat? Care ar fi consecințele acreditării ideii că răspunsul este afirmativ în orice situație, fără nicio distincție?

Problema de drept supusă analizei a fost generată de împrejurarea că instanțele civile, atunci când sunt învestite cu soluționarea unei cauzei a cărei strămutare se solicită, fie dispun suspendarea cauzei până la soluționarea cererii de strămutare (izolat), fie acordă un termen (sau mai multe) în vederea soluționării acestei cereri.

Considerăm că, raportat la modul de reglementare a instituției strămutării din Codul de procedură civilă, nu există niciun motiv întemeiat pentru magistrat să amâne cauza, în vederea soluționării cererii de strămutare.

În opinia noastră, este însă necesară o intervenție a legiuitorului, întrucât, în practică, art. 145 alin. (2) Cod procedură civilă a fost interpretat în mod diferit.

I. Problema de drept supusă analizei pleacă de la o situație ce capătă oarece frecvență în practica instanțelor civile, concretizată în aceea că, sesizate fiind cu soluționarea unei cauze pentru care s-a cerut strămutarea[1], instanțele fie dispun suspendarea cauzei până la soluționarea cererii de strămutare, fie acordă un termen în vederea soluționării acestei cereri.

Ipoteza vizează, bineînțeles, dispozițiile instanței învestită cu soluționarea cauzei a cărei strămutare se solicită.

Astfel, atât în temeiul dispozițiilor vechiului Cod de procedură civilă, dar mai ales sub imperiul actualului cod, deși judecarea cauzei nu a fost suspendată de instanța învestită cu cererea de strămutare, simpla înștiințare de către instanța competentă să soluționeze această cerere a instanței de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare produce un efect dilatoriu, în sensul celor arătate, respectiv de suspendare a cauzei sau, mai frecvent, de acordare a unui termen (sau mai multe) în vederea  soluționării cererii de strămutare.

Bineînțeles că aceste măsuri de „precauție” a instanțelor necesitau să aibă o explicație. Uneori, măsurile dispuse au fost justificate fie pe temeiul asigurării fiecăreia dintre părți că va beneficia de un proces imparțial, ceea ce presupune inclusiv acordarea posibilității acestora de a le fi verificate susținerile din cererea de strămutare, fie, nu de puține ori, prin trimiterea la dispozițiile art. 145 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că, dacă instanța va proceda la judecarea procesului, hotărârea pronunțată va fi oricum desființată de drept prin efectul admiterii cererii; în scopul preîntâmpinării posibilității de a se efectua în cauză acte supuse desființării, se acordă termen, așteptându-se soluția din cererea de strămutare.

Este însă această din urmă ipoteză o posibilitate reală sau ea provine dintr-o interpretare neconformă cu voința legiuitorului a textului de lege enunțat?

II. Pentru a putea răspunde la această întrebare, o minimă rigoare ne obligă la a enunța textele de lege ce reglementează instituția strămutării procesului și, cu precădere, a textului ce statuează asupra efectelor admiterii cererii de strămutare.

Astfel, potrivit art. 140 alin. (1) și (2) C. proc. civ., strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică.

Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților ori unor relații conflictuale locale.

Prevederile art. 142 alin. (1)[2] și (3) C. proc. civ. dispun că: „Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare. La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite dosarul cauzei.”

În conformitate cu prevederile art. 143 și 144 C. proc. civ., la solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată. Încheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac. Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strămutarea.

Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din  proces. Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă. Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

Potrivit art. 145 C. proc. civ., în caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanțe de același grad din circumscripția sa. Înalta Curte de Casație și Justiție va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța de la care se cere strămutarea.

Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

III. Raportându-ne la conținutul alin. (2) teza a doua a art. 145 C. proc. Civ., constatăm că acest text instituie efectul obligatoriu al desființării de drept a hotărârii în cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat „între timp” la judecarea pricinii.

Textul acesta însă nu poate viza, în opinia noastră, decât perioada dintre strămutarea procesului și pronunțarea hotărârii, precum și perioada de după suspendarea judecării procesului acordată potrivit art. 143 alin. (1) C. proc. civ. și pronunțarea hotărârii, aceasta fiind singura interpretare posibilă a sintagmei „între timp” utilizată de legiuitor.

Interpretarea este în acord cu conținutul textului în care se arată că „în cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului”; momentul de început al perioadei reflectate de sintagma „între timp” neputând fi decât dispunerea strămutării sau, așa cum am arătat, dispunerea suspendării până la soluționarea cererii de strămutare.

Concluzia derivă firesc și din împrejurarea că instanța învestită cu soluționarea cererii de strămutare nu va mai putea dispune strămutarea dacă procesul a fost soluționat (în mod definitiv, pentru că altfel este posibil ca dosarul să facă obiect al unei noi cereri[3] de strămutare în calea de atac), cererea de strămutare presupunând, ca să poată fi admisă, un proces în curs.

În acord cu prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. civ., strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranță publică se poate cere în orice fază a procesului.

Ori, potrivit doctrinei[4], faza judecății propriu-zise (cognitio) se sfârșește prin pronunțarea unei hotărâri definitive.

IV. În aceste condiții se pune întrebarea care este motivul pentru care textul arătat a putut conduce la interpretarea (chiar și izolată) că este posibilă strămutarea unui proces soluționat definitiv, fără a face distincție după cum în cauză a existat sau nu o cerere de suspendare soluționată favorabil.

În primul rând, suntem obligați să constatăm că sintagma  „între timp” nu poate fi explicată decât în mod deductiv, iar chestiunea dacă poate fi strămutat un proces finalizat rămâne să fie lămurită întotdeauna de instanța sesizată cu cererea de strămutare.

Cu toate acestea, în situația în care s-a dispus de către instanța de strămutare suspendarea judecării procesului în temeiul art. 143 C. proc. civ. și, în pofida acestei dispoziții, judecătorul a procedat la judecarea cauzei, apreciem că nu se va putea invoca lipsa de obiect a cererii de strămutare.

În această ultimă ipoteză, apreciem că judecătorul învestit cu cererea de strămutare va putea dispune strămutarea procesului, chiar dacă în cauză s-a pronunțat o hotărâre, pronunțarea hotărârii fiind tocmai consecința nerespectării dispoziției instanței competente să soluționeze cererea de strămutare[5].

V. Pe de altă parte, este necesar, pentru a identifica sursa posibilei interpretări eronate, să verificăm conținutul acestui text înainte de modificarea survenită prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[6].

Potrivit art. 40 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865, în cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Observăm, așadar, că textul conținea aceeași sintagmă „între timp”, cu precizarea însă că indica în mod expres că sunt desființate actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării, precum și hotărârea pronunțată (ulterior strămutării).

Comparând cele două texte de lege, observăm că nu există distincții de substanță, ci doar de nuanță: în timp ce art. 40 alin. (5) C. proc. civ. de la 1865 preciza în mod expres că doar actele îndeplinite ulterior strămutării, precum și hotărârea pronunțată vor fi desființate de drept, art. 145 alin. (2) C. proc. civ. arată că „în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare”, putându-se concluziona în mod logic că acest ultim „între timp” nu se poate referi decât la perioada de după dispunerea strămutării.

VI. În aceste condiții, suntem obligați să cercetăm în continuare explicația acestui mod de interpretare, știut fiind că în practica anterioară sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, practica instanței de strămutare (a Înaltei Curți de Casație și Justiție – aceasta fiind exclusiv competentă în soluționarea cererilor de strămutare) era în sensul respingerii cererilor de strămutare pe motivul rămânerii fără obiect, dacă procesul a cărui soluționare se solicita era, în perioada de la introducerea cererii de strămutare și până la pronunțarea instanței cu privire la această cerere, soluționat[7].

Verificând conținutul art. 140 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în forma inițială a noului Cod de procedură civilă, acesta avea următorul conținut: în caz de admitere a cererii de strămutare, procesul se trimite spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad. Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea procesului, actele de procedură îndeplinite ulterior introducerii cererii de strămutare şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Așadar, acest text se referă la săvârșirea actelor de procedură ulterior introducerii cererii de strămutare și hotărârea pronunțată ulterior acestui moment. Rezultă, în economia textului, că sintagma „între timp” viza ca moment inițial introducerea cererii de strămutare și nu strămutarea acordată, încuviințată deja de instanță[8].

VII. Privit prin prisma conținutului său inițial, actualul art. 145 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., nu mai pare atât de clar și previzibil pentru judecătorul care știe că s-a formulat în dosar o cerere de strămutare. Pentru acesta este clar doar că hotărârea ce o va da poate fi desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

VIII. Pe de altă parte, dacă s-ar aprecia că este admisibilă o cerere de strămutare a unui proces, deși acesta, la data cercetării și pronunțării de către judecătorul competent a unei hotărâri în cererea de strămutare, era definitiv soluționat, s-ar ajunge, în mod cert, la o consecință, pe cât de evidentă, pe atât de periculoasă, și anume aceea de încălcare a autorității de lucru judecat a unei hotărâri[9], în sensul că instanța învestită cu cererea de strămutare, dispunând admiterea cererii de strămutare a unui proces soluționat, desființează implicit hotărârea pronunțată în cauză.

Pe cale de consecință, ar trebui să se recunoască faptul că promovarea unei cereri de strămutare face posibilă desființarea unei hotărâri, bineînțeles dacă se apreciază că imparțialitatea unui / unor magistrați a fost afectată. Atâta doar că această lipsă de imparțialitate trebuie privită și prin prisma hotărârii deja pronunțate, împrejurare care transformă instanța de strămutare într-un instrument care poate face posibilă desființarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat.

Situația enunțată, coroborată cu împrejurarea că magistrații sunt exonerați de obligația de a motiva hotărârea dată în strămutare, face din cererea de strămutare un instrument periculos, partea care a pierdut procesul căpătând „o a doua șansă” de a-i fi analizată cauza.

Această „a doua șansă” trebuie analizată și prin prisma conduitei ulterioare a părții care a învestit instanța cu o cerere de strămutare, fiind de neconceput susținerea unei cereri de strămutare a unui proces în care partea a avut câștig de cauză.

Așadar, în cazul în care partea primește o soluție defavorabilă își va susține cererea formulată – de strămutare a procesului – , în timp ce, în situația câștigării procesului, lipsește una din condițiile esențiale de exercițiu ale acțiunii civile, și anume aceea a interesului, care trebuie să subziste și la momentul soluționării cererii de strămutare.

IX. Pentru cealaltă parte, care a considerat că nu există în cauză motive de bănuială legitimă și nu a formulat o cerere de strămutare, dar a pierdut procesul, această „a doua șansă” nu mai există, nefiind titulara cererii de strămutare.

Concluzionând, intenția legiuitorului nu a fost însă aceea de a transforma instituția strămutării într-un „truc” la îndemâna justițiabililor, motiv pentru care art. 140 C. proc. civ., în forma sa inițială, (actualul art. 145 alin. (2) teza a II-a) a fost amendat, căpătând conținutul enunțat anterior.

Apreciem însă că, față de consecințele pe care o astfel de soluție le poate produce, era necesar ca legiuitorul să prevadă în mod expres imposibilitatea strămutării procesului soluționat, dacă în cauză instanța de strămutare nu a dispus suspendarea procesului și, cu atât mai mult, în situația în care nu s-a cerut suspendarea procesului, pe de o parte, sau să definească cu claritate sintagma „între timp”, prin luarea în considerare a ipotezelor faptice enunțate anterior.

Din acest punct de vedere, considerăm că art. 40 din vechiul Cod de procedură civilă era caracterizat printr-o mai mare rigoare și claritate.


[1] ”Strămutarea se prezintă ca o formă de prorogare judecătorească a competenței, deoarece prelungirea competenței instanței la care s-a strămutat pricina este efectul hotărârii judecătorești care a încuviințat cererea de strămutare”. A se vedea G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 254. instanța va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanțe de același grad, pentru motive care pun la îndoială imparțialitatea sa. Astfel, strămutarea reprezintă „unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparțialității judecătorilor, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil.” A se vedea în acest sens Decizia nr. 558/2014 a Curți Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 897/10.12.2014, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) teza întâi și ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă. În aceeași decizie, Curtea Constituțională a reținut, făcând trimitere la propria jurisprudență, respectiv Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 533 din 17 iulie 2014, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din  1 octombrie 1982 pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30), că „imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă”; „imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47)”.
[2] La data de 24 martie 2016, Plenul Curții Constituționale, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituţionalitate, prin raportare la prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 124 alin. (2) privind imparţialitatea justiţiei, şi a constatat că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de parte a curţii de apel în raza căreia funcţionează instanţa învestită cu judecarea litigiului.
[3] Potrivit dispozițiilor art. 146 C. proc. civ., strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluționării cererii anterioare sau ivite după soluționarea acesteia.
[4] În acord cu prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. civ., strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranță publică se poate cere în orice fază a procesului. Ori, potrivit doctrinei, faza judecății propriu-zise (cognitio) se sfârșește prin pronunțarea unei hotărâri definitive. A se vedea, G. Boroi, M. Stancu, op. Cit., p. 4.
[5] În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 2877/2005 pronunțată la data de 13 mai 2005, în care s-a reținut: „greșit a procedat Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, atunci când a judecat pricina a cărei strămutare a fost solicitată, pronunțând decizia civilă nr. 665 din 26 aprilie 2005, deoarece la acest moment își produceau pe deplin efectele juridice încheierea din data de 8 aprilie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia s-a dispus suspendarea judecății în dosarul nr. 13105/2004, până la data soluționării cererii de strămutare. Măsura suspendării judecării pricinii a fost comunicată instanței, iar această măsură a suspendării este obligatorie, nemaiavând posibilitatea de a îndeplini nici un act de procedură până la soluționarea cererii de strămutare, iar în cazul în care au fost săvârșite acte de procedură sau între timp s-a procedat la judecarea cauzei, actele de procedură îndeplinite ulterior suspendării și hotărârea pronunțată urmează a fi desființate. În acest context, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, respectiv decizia civilă nr. 665 din 26 aprilie 2005, urmează a fi desființată, fiind dată o eficiență juridică maximă măsurilor dispuse referitoare la suspendarea judecării cauzei, iar instanța la care se va dispune trimiterea cererii de strămutare va trebui să procedeze în continuare la judecarea cauzei. Pentru aceste rațiuni juridice urmează a se admite cererea de strămutare, ce formează obiectul dosarului nr. 13105/2004 al Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, la Curtea de Apel Iași, menținând actele de procedură efectuate până la data de 8 aprilie 2005 inclusiv și anulând actele de procedură efectuate după data de 8 aprilie 2005, inclusiv decizia civilă nr. 665 din 26 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal”. Hotărârea este pronunțată sub imperiul legii vechi de procedură civilă, însă raționamentul instanței rămâne valabil.
[6] Această lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012 și a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
[7]     A se vedea încheierea nr. 670/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată la data de 12.02.2013 în Dosarul nr. 7631/1/2012, disponibilă aici. Facem precizarea că, în cauză, petentul a solicitat admiterea cererii de strămutare, procurorul a pus concluzii de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, iar soluția a fost de respingere, fără a se reține lipsa de obiect a cererii. Într-adevăr, potrivit art. 40 alin. (4) C. proc. civ. vechi, hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă niciunei căi de atac. Apreciem însă că cerința legii ca hotărârea să se dea fără motivare nu se referă decât la motivele invocate în cererea de strămutare, respectiv judecătorul nu este obligat să motiveze sub aspectul reținerii motivelor de bănuială legitimă, instanța putând însă să rețină că cererea nu mai are obiect. Arătăm că și sub imperiul actualului cod hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare (art. 144 alin. (2) actualul Cod de procedură civilă), împrejurare care nu împiedică, în opinia noastră, motivarea soluției de anulare a cererii de strămutare pentru neplata taxei de timbru, spre exemplu – a se vedea în acest sens, încheierea nr. 2900 pronunțată la data de 25.09.2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 2752/1/2015. În plus, faptul că în cod este prevăzută necesitatea încunoștințării instanței de la care s-a cerut strămutarea, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare nu poate conduce la concluzia că, în cauză, nu pot fi pronunțate și alte soluții decât cele de admitere sau de respingere, instanța trebuind să motiveze aceste din urmă soluții.
[8] Sub imperiul reglementării anterioare, erau desființate de drept toate actele îndeplinite, respectiv hotărârea pronunțată după admiterea cererii de strămutare. A se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Editura C. H. Beck, București, 2011, pag. 240. Acest autor arată: „textul declară, așadar, desființate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare, toate actele de procedură – inclusiv hotărârea – aduse la îndeplinire după introducerea cererii de strămutare”.
[9] A se vedea M. Tăbârcă, Ghe. Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 181.


* Mulțumim Revistei Acta Universitatis Danubius. Juridica, vol 12, nr. 1/2016

Conf. univ. dr. Angelica Roșu
Universitatea ”Danubius” din Galați
Avocat, Baroul Galați

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti