Limitări și conflicte de interese la numirea și în exercitarea mandatului de administrator al unei societăți comerciale (1)
17 iunie 2016 | Sebastian BODU
Rezumat: Mandatul membrilor consiliului de administrație și al membrilor consiliului de supraveghere suportă limitări legale și posibil statutare pentru a asigura o gestiune corectă, în interesul societății, așa cum acesta este văzut de lege și de asociați. Pentru a preveni tendința de a pune interesul personal înaintea interesului societar, legea nu se limitează la a sancționa la modul general acest lucru, ci definește o serie de situații particulare considerate ca fiind prezumtiv conflictuale din punct de vedere al intereselor. Limitările mandatului general de administrare diferă foarte mult în funcție de forma juridică a societății. Conflictele de interese, la rândul lor, pot apărea fie la desemnarea în funcție, fie pe parcursul exercitării mandatului și, în acest din urmă caz, ele sunt aferente procesului decizional, reprezentării sau prin obținerea unor profituri personale din folosirea informațiilor la care o persoană are acces în virtutea calității de membru al unui organ de administrare. Deoarece pericolul social al distorsionării operaţiunilor societății prin existența unor conflicte de interese este mare, acestea au fost incriminate.
1. Limitări ale mandatului general
Membrii organelor de administrare care reprezintă legal societatea beneficiază de un „mandat general” de reprezentare, putând încheia orice fel de acte în numele și pe seama societății. Această regulă suportă anumite limitări datorate importanței unor acte pentru care legiuitorul sau asociații, prin actul constitutiv, au considerat obligatorie autorizarea expresă a acționarilor, adică un mandat special. Distincția, în acest caz, dintre „mandatul general” al reprezentanților legali și „mandatul special” constând în aprobarea unor acte de către adunarea generală este aceea că, în primul caz, reprezentanții legali exprimă voința societății formată în mod suficient prin actul constitutiv emanat de la asociați, în timp ce, în cazul secund, actul constitutiv nu mai este suficient, ci este necesară o hotărâre specială a asociaților, adică o repartizare a puterilor de reprezentare. Atât „mandatul general”, cât și „mandatul special” se referă, în dreptul societar, în toate cazurile, la raporturile interne, dintre organele societății, deci nu sunt echivalente cu mandatul din dreptul comun, organele societare nefiind părți ale unui act juridic ci membre ale aceluiași întreg, care este persoana juridică. Față de terți, voința juridică exprimată prin reprezentanții legali reprezintă voința societății însăși.
1.1. Limitări ale mandatului general la societățile pe acțiuni
Administratorii, membrii directoratului și directorii unei societăți pe acțiuni nu vor putea, conform art. 153 ind. 22 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, cu modificările și completările ulterioare[1] (denumită, pe parcursul acestui studiu, “Legea societăților”), să încheie acte juridice în numele și în contul societății, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanție bunuri aflate în patrimoniul societății, a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății[2] la data încheierii actului juridic, decât cu aprobarea adunării generale extraordinare, în condițiile de cvorum și majoritate general prevăzute pentru această adunare, adică cele de la art. 115 alin. (1) și alin. (2) teza I-a din aceeași lege. O dispoziție similară există, pentru societățile admise la tranzacționare, și în Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare (denumită, pe parcursul acestui studiu, “Legea pieței de capital”), care la art. 241 alin. (1) prevede că actele de dobândire, înstrăinare, schimb sau de constituire în garanție a unor active din categoria activelor imobilizate ale societății[3] a căror valoare depășește, individual sau cumulat, pe durata unui exercițiu financiar, 20% din totalul activelor imobilizate, mai puțin creanțele, vor fi încheiate de administratorii sau directorii societății numai după aprobarea prealabilă de către adunarea generală extraordinară a acționarilor. Cum creanțele sunt bunuri, active, ubi lex non distinguit, în cazul societăților de tip închis prevederile art. 15322 din Legea societăților se aplică și pentru creanțe. Conform art. 153 ind. 9 alin. (3) teza a II-a și a II-a din aceeași lege, actul constitutiv al unei societăți administrate în sistem dualist poate să prevadă că anumite decizii nu pot fi adoptate și puse în executare de directorat decât cu aprobarea consiliului de supraveghere dar, în lipsa aprobării, directoratul poate convoca adunarea generală (ordinară) a acționarilor, care să aprobe (sau să dezaprobe). Deși legea nu precizează, limitările statutare sunt permise și la societățile pe acțiuni administrate în sistem unitar, indiferent după cum au delegat sau nu atribuțiunile de conducere, precum și la cele cu răspundere limitată.
Aprobarea adunării generale trebuie dată pentru fiecare act juridic în parte și nu generic, deoarece suntem în prezența unui mandat special, derogatoriu de la mandatul general[4]. Odată acordat, mandatul special își produce efectele de împuternicire indiferent dacă, ulterior actului încheiat cu terțul, hotărârea adunării generale este anulată[5] sau revocată, cu excepția cazului când terțul cocontractant a fost de rea-credință, adică a știut la momentul contractării de existența cauzei de nulitate. Așadar terții care s-au încrezut cu bună-credință în validitatea hotărârii sunt apărați de dispozițiile art. 1309 alin. (2) C. civ. privind mandatul aparent. Reprezentantul legal al societății care a încheiat actul știind de cauza de nulitate nu poate fi ținut răspunzător în baza art. 155 din Legea societăților decât atunci când a provocat cauza de nulitate (de exemplu, prin convocarea neregulată a adunării), adică atunci când a existat o culpă din partea lui, ca element al răspunderii civile delictuale. Dacă acesta, cu bună-credință, a pus în executare mandatul primit de la adunarea generală, încheierea actului cu terțul reprezintă o îndeplinire a acestui mandat, ca parte a atribuțiunilor sale derivând din contractul de administrație.
Mandatul special exprimat sub forma aprobării adunării generale extraordinare a acționarilor nu transformă hotărârea organului deliberativ într-un act accesoriu actului pe care reprezentantul legal al societății urmează a-l încheia cu un terț, astfel că forma solemnă a mandatului cerută la art. 2013 alin. (2) C. civ. nu are aplicabilitate în acest caz, art. 701 din Legea societăților făcând o precizare expresă în acest sens[6]. Acest din urmă articol, teoretic superfluu, a fost introdus după serie de decizii odioase ale unor instanțe[7] ce au destabilizat piața financiară și au determinat băncile și alți creditori să solicite hotărâri ale adunărilor generale ale asociaților de aprobare a ipotecării unor active… în formă autentică. Din păcate – chiar și în pofida lui – astfel de hotărâri au apărut și ulterior, argumentate pe caracterul special al unor dispoziții din noul Cod civil în raport cu Legea societăților[8]. Trecând peste greutatea sau chiar imposibilitatea fizică de a lua consimțământul fiecărui asociat atunci când sunt mulți (numai dacă ne gândim la o societate listată), regulile privind „mandatul special“ sunt aplicabile doar în interiorul societății[9], cu aplicații în domeniul numirii și revocării administratorilor, remunerării lor sau răspunderii lor civile față de societate. Reamintim, deși dezbaterea ar fi trebuit să fie închisă încă de acum un secol, că hotărârea adunării generale nu este un act juridic (deci nu poate fi o „procură”), ci un act sui generis, luat pe principiul majorității[10]. Așa cum spuneam mai sus, organele societății nu sunt părți ale unui act juridic – mandant și mandatar – ci ambele exprimă voința juridică a societății, ca persoană juridică, însă față de terți, voința acesteia din urmă se exprimă exclusiv prin reprezentanții săi (legali), care alcătuiesc și organul ei de administrare, fără de care persoana juridică nu dobândește capacitate de exercițiu, conform art. 209 C. civ. Așadar voința lor este voința persoanei juridice însăși, în limitele puterilor ce l-au fost conferite – adică în temeiul „mandatului general” sau a eventualului „mandat special” – iar în raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă acestea depășesc puterea de reprezentare […], după cum prevede art. 218 alin. (1) și (2) C. civ.[11], dispozițiile fiind similare celor de la art. 55 alin. (1) din Legea societăților. Așadar nu putem decât să ne exprimăm stupefacția în fața unor astfel de decizii care, încălcând toate principiile posibile în materie de act juridic, capacitate juridică, mandat și reprezentare, au statuat că „inexistența mandatului special și autentic al reprezentantului garantului ipotecar (societatea, reprezentată prin administratorul său, n.n., SB), determină nulitatea absolută a actului juridic în litigiu întrucât formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat (contractul de ipotecă, n.n., SB)“.
Interdicția legală de la art. 153 ind. 22 din Legea societăților, respectiv art. 241 alin. 1 din Legea pieței de capital este imperativă pentru societățile pe acțiuni, nefiind permise excepții statutare decât în sensul majorării cerințelor de aprobare a acestor acte sau includerea altora. La fel de imperativă este și o interdicție statutară, cu mențiunea că între interdicțiile legale și cele statutare există deosebiri cu privire la opozabilitatea lor față de terți[12]. Cum mandatul statutar și legal al administratorilor este unul „general”, limitarea unor acte de dispoziție reprezintă o aplicare în dreptul societar a dreptului comun care, la art. 2016 C. civ., cere o autorizație specială din partea mandantului pentru anumite acte care depășesc sfera actelor de conservare și administrare. Chiar dacă mandatul general al administratorilor, născut din contractul de administrație, este mult mai larg decât cel al mandatarilor din dreptul comun, cuprinzând și acte de dispoziție, rațiunea normelor societară, respectiv civilă este aceeași: necesitatea acordului expres al mandantului pentru anumite acte considerate de maximă importanță, rațiune adaptată, bineînțeles, la specificul activității comerciale, respectiv civile[13].
Așa cum dreptul comun (art. 2017 alin. 2 teza I-a C. civ.) îi permite mandatarului să depășească limitele mandatului, dacă îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant și se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică, iar înștiințarea societății-mandante se face prin convocarea adunării generale, pentru aceeași identitate de rațiuni putem spune că, dacă administratorului i-ar fi imposibil să parcurgă formalitățile convocării atunci când este presat de urgență, poate încheia singur un act profitabil sau absolut necesar societății. De exemplu, jurisprudența a decis că administratorul poate să facă vânzarea dacă sunt motive de evidentă necesitate pentru societate, în speță dacă vânzarea a fost făcută în ajunul punerii în lichidare[14]. Sau că o adunare generală convocată în timp de război, fără publicitatea statutară și care nu s-a întrunit în locul prevăzut în actul constitutiv, nu poate atrage condamnarea administratorilor la despăgubiri, dacă nu li se poate reproșa reaua-credință și dacă prin conduita lor au apreciat că este singurul mijloc permis de împrejurări de a satisface în măsura posibilului exigențele statutare[15]. Cum tot dreptul comun (art. 2017 alin. 2 teza finală C. civ.) spune că, dacă încheie actul în aceste condiții, mandatarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului, tot așa administratorii trebuie să convoace ulterior adunarea generală pentru a supune actul ratificării[16]. Adunarea generală competentă să ratifice actul este aceeași care ar fi trebuit aproba actul ex ante, adică adunarea extraordinară.
În lipsa ratificării, atunci când suntem în fața unei limitări prin lege a mandatului general al reprezentanților legali ai societății, depășirea lui de către reprezentant face ca societatea reprezentată să poată ridica excepția de inopozabilitate în fața terțului contractant de rea-credință, fără a fi nevoie de a proba dacă terțul a știut sau nu de limitare, prezumția că acesta cunoaște legea fiind absolută[17], lăsându-l-l pe administratorul care a încheiat actul singur răspunzător în fața acestuia din urmă, inclusiv cu posibilitatea de a-l revoca și de a porni împotriva lui acțiunea în răspundere, dacă totuși societatea a înregistrat un prejudiciu chiar și fără ca actul să îi fie opozabil. Menționăm și cu această ocazie[18] că actul încheiat de reprezentantul legal fără aprobarea adunării generale nu este nul sau anulabil[19], chiar și atunci când există o prevedere expresă în acest sens, precum cea din Legea pieței de capital (art. 241 alin. 3 raportat la alin. 1), deoarece, cu excepția conflictului de interese dintre reprezentant și reprezentat[20], sancțiunea în dreptul nostru este, în mod tradițional, inopozabilitatea prevăzută la art. 1309 C. civ., care permite adunării generale nu doar să respingă efecte nedorite ale actului încheiat de reprezentant, ci și să le admită, prin ratificarea actului. De altfel, după cum observăm, legiuitorul societar – spre deosebire de cel al pieței de capital care niciodată nu a excelat în a ține cont de principiile dreptului nostru privat – nu precizează sancțiunea, ci o lasă în mod corect pe seama dreptului comun, care prevede, așa cum arătam, inopozabilitatea. Sancțiunea nulității relative, de protecție, intervine așadar doar pentru cazurile de conflict de interese la reprezentare, iar legiuitorul pieței de capital a prescris în mod eronat sancțiunea nulității (art. 241 alin. 3), „la grămadă”, deoarece a reglementat în cuprinsul aceluiași articol atât situația depășirii mandatului general (art. 241 alin. 1), cât și operațiunile societare grevate de un conflict de interese (art. 241 alin. 2). Dacă adăugăm incoerenței legislative și distorsionările de interpretare ale legislației civile/comerciale, inclusiv prin aplicarea eronată a unor norme penale pentru lipsa mandatului special „autentic“ al reprezentantului legal al vânzătorului[21], nu avem un peisaj foarte roz al raporturilor societare din mediul de afaceri.
1.2. Limitări ale mandatului general la societățile cu răspundere limitată
Puterile de reprezentare ale administratorilor societăților cu răspundere limitată nu se lovesc de vreo limitare legală expresă, neexistând un text similar celui de la art. 153 ind. 22 din Legea societăților. Primus, art. 142 alin. (1) din aceeași lege este aplicabil doar societăților pe acțiuni, și acesta prevede că administratorii sunt însărcinați cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acționarilor. De aici rezultă că, în cazul societății pe acțiuni, Legea societăților poate să prevadă obligativitatea unui mandat special, precum o face prin art. 153 ind. 22 și, per a contrario, în cazul societății cu răspundere limitată, legea nu prevede vreo astfel de obligativitate. Secundus, textul de generală aplicabilitate de la art. 70 alin. (1) din Legea societăților spune că administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv, de unde rezultă că nu există vreo limitare legală a mandatului general al administratorilor, indiferent de obiectul sau valoarea actului încheiat de aceștia cu terții, ca reprezentanți legali, indiferent de valoarea actului, ci doar posibile limitări statutare. Tertius, societatea cu răspundere limitată se caracterizează printr-un număr mic de asociați și numirea administratorilor de obicei din rândul acestora, astfel că protecția legală nu se justifică precum la societățile pe acțiuni. În concluzie, „mandatul general” al administratorilor societății cu răspundere limitată nu a fost limitat de legiuitor, ca în cazul societății pe acțiuni unde, pentru anumite acte valorice, legea cere o hotărâre de aprobare din parte adunării generale a acționarilor. Acesta poate fi însă limitat de asociați prin chiar actul constitutiv generator al mandatului general, sub forma unei astfel de hotărâri, a cărei valoare este aceea a unui „mandat special” statutar.
Pentru a ne edifica în mod complet asupra intențiilor legiuitorului cu privire la societatea cu răspundere limitată, vom merge la regulile de administrare ale societății în nume colectiv pe care le împrumută și societății cu răspundere limitată, mai puțin dispozițiile art. 78[22] din Legea societăților, care nu sunt menționate de art. 197 alin. (3) din aceeași lege. Cum acest lucru nu poate fi o scăpare a legiuitorului, câtă vreme au fost preluate dispozițiile art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79, este evident că s-a dorit ca dispozițiile art. 78 să nu se aplice societăților cu răspundere limitată[23]. Aceasta înseamnă că între societatea cu răspundere limitată și terți nu există o procedură de înștiințare, de comunicare directă, precum la societatea în nume colectiv, ci doar publicitatea generală prin Registrul Comerțului, la fel ca la societatea pe acțiuni. Dar, așa cum am arătat, pentru societățile cu răspundere limitată nu există vreo limitare legală a puterilor de reprezentare a administratorilor-reprezentanți legali, precum există art. 153 ind. 22 din Legea societăților pentru cele pe acțiuni. Dispozițiile art. 2016 C. civ privind întinderea mandatului din dreptul comun[24] nu pot fi aplicate nici măcar societăților simple, pentru care mandatul general al administratorilor este reglementat în mod distinct la art. 1914 alin. (1) C. civ.[25] și cu atât mai puțin societăților comerciale pentru care există regula generală de la art. 70 alin. (1) din Legea societăților, circumstanțiată apoi prin dispozițiile art. 78, pentru societățile în nume colectiv, respectiv art. 153 ind. 22 sau art. 153 ind. 9 alin. (3) pentru cele pe acțiuni. De altfel întinderea mandatului general este o distincție principală între contractul de mandat și contractul de administrație.
În continuare vom merge la originea societății cu răspundere limitată, așa cum a fost aceasta legiferată în Codul Comercial Carol al II-lea[26], de unde a fost apoi preluată mutadis mutandis în Legea societăților. Conform raportului Consiliului Legislativ, s-a socotit că sistemul din legea franceză și ungară, care dădeau societății cu răspundere limitată un caracter intermediar între societățile de persoane și cele de capitaluri, este cel mai indicat în raport cu natura juridică a acestei forme societare, care trebuie să împrumute caracterul personal și simplicitatea în funcționare de la societățile în nume colectiv, iar limitarea răspunderii asociaților […] de la societățile pe acțiuni[27]. Cum legiuitorul actual, așa cum am arătat, a exclus de la aplicare dispozițiile art. 78 din Legea societăților, fără a reglementa interdicții punctuale, exprese, precum în cazul societăților pe acțiuni, înțelegem că a abdicat total de la limitarea puterilor administratorilor societății cu răspundere limitată, așa cum a făcut și legiuitorul francez de unde cel autohton s-a inspirat. Aplicând metoda de interpretare a dreptului comparat[28], observăm că una din trăsăturile esențiale ale legii franceze ce a reglementat în 1925 societățile cu răspundere limitată era, așa cum expune pe larg profesorul Georgescu în monografia sa destinată acestor societăți, aceea de a acorda geranților, după modelul original german, o putere absolută de reprezentare, orice limitare a puterii lor de contractare fiind inoperantă față de terți. Ea ar fi pentru aceștia o res inter alios acta și nu ar reprezenta decât o măsură de ordin intern, pe care geranții sunt datori să o respecte doar sub sancțiunea răspunderii civile, ceea ce nu îi privește pe terți[29]. Legea franceză a introdus un articol expres în acest sens, conform căruia „orice limitări contractuale a puterilor geranților nu sunt opozabile terților, după cum au fost sau nu publicate“ (art. 24 alin. 2), „astfel că aceștia să fie asigurați că angajamentele luate în numele societății de gerantul sau geranții săi nu vor putea să fie niciodată renegate de ea”[30], adică o derogare semnificativă de la principiile dreptului comun criticată la momentul adoptării legii de unii juriști de marcă precum J. Parcerou și Ch. Lyon-Caen. Legiuitorul român a preluat poziția franceză prin dispozițiile art. 55 alin. (2) din Legea societăților, care spune: „Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent[31], care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate”[32]; dispozițiile art. 55 alin. (2) au fost reluate cu aplicabilitate generală atât pentru societățile simple, conform art. 1914 alin. (3) C. civ., cât și pentru toate persoanele juridice, prin art. 218 alin. (3) C. civ. Acestea sunt mai puțin rigide decât cele germane unde terțul cocontractant este apărat nu doar atunci când este de bună-credință, ci chiar și atunci când a cunoscut limitarea sau interdicția, cu excepția cazului în care între el și gerant există o conivență[33].
În concluzie, puterile administratorilor unei societăți cu răspundere limitată sunt neștirbite, astfel că prevederile de la art. 153 ind. 22 sau 78 din Legea societăților și cu atât mai mult cele de la art. 2016 C. civ. nu sunt aplicabile acestei forme societare[34], lăsând la latitudinea asociaților să stabilească limitări statutare cu mențiunea că – similar modelului francez și spre deosebire de modelul german – astfel de limitări nu sunt opozabile terților chiar și publicate fiind. Totuși, în baza principiilor dreptului comun care îi protejează doar pe terții de bună-credință, adică cei care nu au avut cunoștință de ele, terților de rea-credință le poate fi opusă o clauză statutară de limitare a puterilor reprezentanților, adică un mandat special dat de adunarea generală; reaua-credință nu poate însă să fie probată doar prin publicitatea societară, ci conform dreptului comun[35]. Această interpretare este în linie cu ideea că administrația societăților cu răspundere limitată trebuie să se bucure de suplețea ce caracterizează încrederea dintre asociați, nefiind necesare limitările și procedurile complicate instituite pentru a reprezenta garanții ale acționarilor. Deoarece același art. 55 alin. (1) din Legea societăților nu face opozabilă față de terții de bună-credință nici o eventuală clauză statutară de reprezentare colectivă, rezultă că actul încheiat de un singur administrator cu putere de reprezentare este valabil indiferent de obiectul lui, astfel că încălcarea dreptului colectiv de reprezentare, ca și lipsa unui mandat special de la adunarea generală pentru o anumită operațiune angajează răspunderea societății față astfel de terți, societatea neputând decât, atunci când actul este prejudiciabil, să se îndrepte împotriva administratorului respectiv cu o acțiune în răspundere civilă.
2. Conflicte de interese
Conflictele de interese sunt tratate de Legea societăților atât la momentul numirii administratorilor sau membrilor consiliului de supraveghere, cât și ulterior, pe parcursul exercitării mandatului. După cum vom arăta, există o deosebire de tratament între administratorii, respectiv membrii consiliului de supraveghere ai societăților pe acțiuni și administratorii societăților cu răspundere limitată, după cum există o deosebire de tratament între directorii, respectiv membrii directoratului și administratorii, respectiv membrii consiliului de supraveghere ai societăților pe acțiuni. Fundamentul reglementării conflictelor de interese este acela al loialității pe care membrii organelor de administrare o datorează societății și al interesului acesteia pe care ei trebuie să îl urmărească în mod exclusiv[36]. Așa cum s-a pronunțat jurisprudența engleză într-o speță încă de la sfârșitul secolului XIX[37], „este o regulă inflexibilă a instanțelor de echitate ca o persoană aflată într-o poziție fiduciară să nu poată face un profit personal de pe urma acesteia, cu excepția cazului când i se permite expres. Această persoană nu poate pune interesul său în conflict cu interesul societății, iar acest lucru nu are la bază vreun principiu moral ci mai degrabă pe acela că, având în vedere natura umană, există pericolul, în aceste circumstanțe, ca o persoană care deține o astfel de funcție fiduciară să fie înclinată către interesul personal în raport cu cel fiduciar, în acest fel prejudiciindu-i pe cei pe care ar fi trebuit să îi protejeze. Și atunci era nevoie de a stabili o regulă normativă“.
2.1. Conflicte de interese la desemnarea în funcție
Pentru societățile pe acțiuni, legiuitorul a prevăzut în mod suficient la art. 153 ind. 17 din Legea societăților ca membrii consiliului de administrație sau ai celui de supraveghere să informeze adunarea generală, înainte de a fi desemnați, dacă dețin una din calitățile enumerate limitativ la art. 153 ind. 15 din aceeași lege, adică cea de director, membru al directoratului, al consiliului de administrație, al consiliului de supraveghere, precum și de cenzor, auditor intern sau asociat cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate. Deci pentru membrii consiliului de administrație sau de supraveghere este vorba doar de o obligație de informare și nu de o aprobare pe care art. 153 ind. 15 o cere exclusiv directorilor unei societăți pe acțiuni administrate în sistem unitar și membrilor directoratului unei societăți administrate în sistem dualist[38]. Așa cum s-a spus în doctrină[39], în mod paradoxal Legea societăților nu prevede vreo limitare sau vreo interdicție pentru ca administratorii sau membrii consiliului de supraveghere ai unei societăți pe acțiuni să conducă sau să patroneze o societate comercială concurentă, legiuitorul considerând, conform art. 153 ind. 17, că informarea din partea celor ce urmează a fi desemnați în consiliul de administrație, respectiv de supraveghere este suficientă. Desemnarea lor, în pofida informării, presupune asumarea de către acționari a riscului ca societatea să fie expusă unor situații de conflict de interese, care conflicte sunt însă sancționate, după cum vom arăta în continuare, prin dispoziții aplicabile mandatului în exercițiul său, indiferent după cum cel aflat într-o astfel de situație a informat sau nu adunarea generală. Desigur că ascunderea informației față de adunarea generală este sancționabilă de sine stătător, prin posibilitatea de revocare, independent de sancțiunea pentru conflict de interese.
În cazul societăților cu răspundere limitată nu există nici măcar o obligație de informare făcută la momentul desemnării, dar există interdicția de la art. 197 alin. (2) din Legea societăților, grefată de asemenea pe conflictul de interese, așa cum vom arăta imediat mai jos. În cazul societăților în nume colectiv există în mod indirect o interdicție generală cu privire la dobândirea funcției de administrator, prin interdicția asociaților care administrează și, în lipsă de stipulație contrară în actul constitutiv, reprezintă legal societatea conform art. 75 din Legea societăților, de a lua parte, ca asociați cu răspundere nelimitată în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, fără consimțământul celorlalți asociați, după cum arată art. 82 din aceeași lege. O astfel de interdicție nu există nici pentru societățile cu răspundere limitată deoarece art. 82 nu a fost preluat de art. 197 alin. (3) din Legea societăților, pentru aceste societăți existând, așa cum spuneam, interdicția de la art. 197 alin. (2) din aceeași lege.
Persoana care exercită un mandat de administrator într-o societate cu răspundere limitată nu poate, fără acordul adunării generale a asociaților, conform art. 197 alin. (2) din Legea societăților, să exercite un alt mandat de administrator într-o societate concurentă sau având același obiect de activitate, nici să facă același fel de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancțiunea revocării și răspunderii pentru daune. Așadar legea nu interzice cumulul mandatelor, ci conflictul de interese care, fiind prejudiciabil pentru societate[40] și, implicit, pentru asociați, este înlăturat atunci când aceștia acceptă mandatul administratorului într-o societate concurentă sau având același obiect de activitate. Dacă administratorul aflat în conflict de interese este și asociat, acesta va trebui să se abțină de la votul în cadrul adunării generale care deliberează asupra chestiunii prezenței sale într-o altă societate. Aprobarea adunării generale cu privire la mandatul administratorului într-o societate concurentă sau având același obiect de administrare nu înlătură obligația acestuia de abstinență de la a decide sau a reprezenta societatea atunci când conflictul de interese concret apare pe parcursul exercitării mandatului, după cum prevede art. 197 alin. (3) raportat la art. 79 din Legea societăților. În final, menționăm că deosebirea dintre o societate concurentă și o societate având același obiect de activitate este că aceasta din urmă nu este neapărat concurentă deoarece nu activează pe aceeași piață sau nu se adresează aceleiași clientele, dar ar putea deveni.
2.2. Conflictele de interese apărute pe parcursul exercitării mandatului
Pe parcursul exercitării mandatului, membrii organului de administrare (consiliul de administrație, cel de supraveghere, directorii sau directoratul) pot fi expuși unor situații în care interesul lor sau al altora din jurul lor să fie altul decât cel al societății. În aceste cazuri, decizia luată, respectiv actul încheiat pe socoteala societății de membrul al cărui interes este opus, potrivnic, contrar, conflictual societății (noțiunile sunt, în acest context, sinonime[41]), sunt sancționate atât de dreptul comun, cât și de dreptul societar. Prejudiciile acționarilor cauzate de faptul că membrii unui organ de administrare urmăresc interese personale în detrimentul interesului societar se numesc, în limbaj economic, „costuri ale mandatului” (agency costs)[42]. Controlul abuzului managerial pentru reducerea acestor costuri (ele nu vor putea niciodată să fie eliminate) reprezintă pentru mulți cheia guvernanței corporative: acționarii trebuie să fie în mod constant în alertă pentru a nu fi înșelați prin lăcomia sau lipsa de scrupule a managerilor[43]. Pentru asta societatea are nevoie de următoarele: (i) un consiliu de administrație, respectiv de supraveghere competent și necontrolat de management; (ii) sisteme adecvate de monitorizare și control, precum și (iii) instrumente remuneratorii de stimulare a managerilor de a lucra în profitul acționarilor[44] (de aliniere a interesului acestora la interesul acționarilor) pe principiul „bățul și zăhărelul“ (carrot and stick)[45].
Interesul contrar cu cel al societății poate fi (i) personal ori al unei alte persoane sau (ii) direct ori indirect. Interes opus, potrivnic, contrar, conflictual înseamnă ca între interesul societății și cel al membrului organului de administrare care decide pentru societate sau o reprezintă la încheierea unui act să existe contrarietate, conflict, nu coincidență. De exemplu, interesele coincid atunci când administratorul unei societăți, care este și asociat într-o altă societate, încheie ca reprezentant al societății pe care o administrează, împreună cu societatea în care este asociat, pe de-o parte, un contract cu o terță societate, pe de cealaltă parte. Sau, dacă administratorul este și acționar, iar acesta negociază o divizare, interesul nu este contrar atâta vreme cât operațiunea se face în interesul tuturor acționarilor. O divizare asimetrică, de exemplu, în care administratorului îi revin acțiuni mai multe decât ar fi avut dreptul conform cotei sale de participare în societatea divizată poate fi o situație de conflict de interese. Păstrarea funcției de către un membru al organului de administrare al unei societăți care este absorbită sau fuzionează prin contopire cu altă societate este un exemplu de interes personal dar care nu este contrar cu cel al societății gerate[46], cu excepția cazului când păstrarea funcției este pre aranjată și considerată o condiție a fuziunii sau când administratorului i se promite o creștere a remunerației[47], pentru a susține fuziunea. Interesul contrar trebuie să fie semnificativ, adică să intre nu doar într-o coliziune tangențială, marginală cu interesul societății. De exemplu, dacă un administrator este acționar sau creditor al unei alte societăți cu care încheie un contract, dar participarea lui la capitalul social, respectiv creditul acordat respectivei societăți este de dimensiuni neglijabile, instanța va putea aprecia că nu este o situație conflictuală de natură să afecteze societatea[48]. Interesul contrar poate fi nesemnificativ și raportat la valoarea de minimis a operațiunii, de exemplu administratorul cumpără de la societate calculatorul sau autoturismul pe care le-a folosit[49] (în acest caz există pragurile valorice excepționale de la art. 1444 alin. 3 din Legea societăților).
Interesele contrare afectează obiectivitatea decizională și, deci, suprimă buna-credință a membrilor organului de administrare față de societatea pe care o gerează și o reprezintă legal. A decide în conflict de interese este fraudulos, așa cum rezultă din intervenția energică a legiuitorului care a stabilit atât sancțiuni civile (daune-interese), cât și penale, în lipsa acestor sancțiuni existând tentația naturală de a susține interesul personal sau al unei alte persoane, direct sau indirect, încălcând interesul societar, ca parte a loialității specifice administrării patrimoniului unei alte persoane.
În unele societăți comerciale, membrii organului de administrare sau alte persoane cu funcții de conducere sunt obligate să completeze la preluarea funcției și, apoi, anual, o declarație de interese pentru ca societatea să știe când aceștia ar putea fi părtinitori. Declarația cuprinde de obicei funcțiile remunerate pe care aceștia, precum și soții lor, le au în alte entități, precum și deținerile semnificative la capitalul social al unor alte societăți comerciale.
Într-o speță interbelică[50], Curtea Supremă a statului american Delaware a statuat că „administratorilor și managerilor nu le este permis să uzeze de funcția lor bazată pe încredere pentru a-și satisface interesele personale. Deși tehnic nu sunt administratori ai unei mase patrimoniale civile (trust), ei se află sub o obligație de loialitate cu corporația și acționarii ei. O politică publică, existentă de-a lungul timpului și desprinsă din cunoașterea amănunțită a caracteristicilor și comportamentului uman, a stabilit regula peremptorie și inexorabilă conform căreia unui administrator sau director i se cere să își îndeplinească atribuțiile în mod scrupulos, nu doar în mod pozitiv, de a proteja interesul corporației care l-a desemnat, dar și să se abțină de la a face orice de natură a prejudicia corporația, de a o lipsi de profit sau alte avantaje pe care pregătirea și abilitățile le pot genera […]. Regula care cere o loialitate nepărtinitoare și nedivizată față de corporație spune că între interesul corporației și interesul personal nu trebuie să existe conflict“[51].
Interesele contrare pot să apară: (i) în procesul decizional, față de unul sau mai mulți membri ai organului de administrare participanți la deliberare, (ii) la reprezentare, atunci când membrul organului de administrare încheie actul în numele și pe socoteala societății, (iii) în cadrul unor operațiuni derulate între societate și un membru al organului de administrare sau (iv) prin obținerea unor profituri personale din folosirea informațiilor la care o persoană are acces în virtutea calității de membru al unui organ de administrare.
Același conflict de interese poate afecta atât decizia organului de administrare, cât și actul încheiat de un reprezentant legal în baza deciziei, după cum interesul conflictual pot afecta doar decizia organului de administrare, fără ca reprezentantul legal care încheie ulterior actul sau actele să fie în conflict de interese; de asemenea, interesul conflictual poate afecta doar actul încheiat prin reprezentare, atunci când acesta din urmă nu a făcut obiectul unei decizii în organul de administrare sau organul este unipersonal.
Interesul contrar este personal în procesul decizional atunci când privește persoana unui membru al consiliului de administrație, de exemplu atunci când acesta aprobă sau participă la decizia de aprobare a numirii sale ca manager al societății[52] sau la decizia de evaluare ori de remunerare a sa[53] (chiar dacă numirea sau remunerarea se referă și la alții, împreună cu el). Interesul contrar este personal la reprezentare atunci când reprezentantul legal încheie în numele și pe socoteala societății reprezentate un contract cu sine însuși (autocontract). Interesul contrar este nepersonal în procesul decizional atunci când este al altcuiva, cum ar fi un membru al familiei administratorului[54], cu condiția ca interesul contrar al respectivei persoane să fie cunoscut administratorului; de exemplu o decizie de finanțare a unei societăți în care soția unuia dintre administratori este asociat majoritar este un caz de interes nepersonal, al altuia. Interesul contrar este direct atunci când este nemediat. Interesul contrar este indirect atunci când este mediat, decizia sau actul încheiat de reprezentantul legal fiind în interesul unei persoane în care membrul organului de administrare, respectiv reprezentantul legal al societății are un interes. De exemplu este indirect interesul unui administrator la încheierea unui contract între societatea administrată, respectiv reprezentată de el și o altă societate în care acesta este asociat împreună cu alții sau cu care are un acord de asociere în participațiune.
Într-o speță[55] referitoare la conflictul de interese, jurisprudența engleză s-a pronunțat încă de la mijlocul secolului XIX în sensul că „o companie, ca entitate, poate acționa numai prin mandatarii ei și este obligația mandatarilor să aibă o conduită în interesul companiei ale cărei afaceri le administrează. Acești mandatari au obligații de natură fiduciară față de mandant și este o regulă de universală aplicabilitate ca cuiva care este însărcinat cu astfel de obligații nu trebuie să îi fie permis de a contracta atunci când are sau ar putea avea un interes personal în conflict cu interesul mandantului pe care are obligația de a-l proteja. Așa de strict este acest principiu încât nimănui nu îi este îngăduit să se întrebe cât de corect sau incorect este contractul ce se vrea a fi încheiat“.
[1] Republicată în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.
[2] Cu privire la valoarea contabilă a societății, vezi Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. III, Editura Rosetti International, p. 157.
[3] Pentru detalii cu privire la activele imobilizate vezi Sebastian Bodu – op. cit., vol. II, p. 511.
[4] Marius Șcheaua – Legea societăților comerciale nr. 31/1990, comentată și adnotată, ed. 2, Editura Rosetti, București, 2004, p. 203 și Carmen Todică – Statutul juridic și puterile administratorului în societatea comercială, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 258.
[5] ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1284 din 20 aprilie 2010, în “Legea societăților adnotată”, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 145.
[6] „Actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale actului constitutiv al societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică“.
[7] Trib. București, s a VI-a com., sent. com. nr. 2954 din 29 februarie 2008 sau Ap. București, s a VI-a com., dec. nr. 543 din 20 noiembrie 2008, în Jurindex.
[8] Ap. București, s. civ., dec. nr. 544/2013, pe www.idrept.ro.
[9] Carmen Todică – op. cit., p. 264.
[10] Pentru o opinie conform căreia hotărârea adunării generale este o formă de procură, vezi Maria Dumitru – Dreptul societăților comerciale, ed. 2, Editura Institutul European, Iași, 2012, p. 198.
[11] Dispoziții similare erau și în Decretul nr. 31/1954.
[12] Vezi Sebastian Bodu – op. cit., vol. I, pp. 189 și urm.
[13] De exemplu, tranzacția nu este o operațiune din cele enumerate la art. 15322 din Legea societăților, deci nu este necesară aprobarea ei de către adunarea generală (ÎCCJ, s. com., dec. nr. 676 din 15 februarie 2011, în „Legea societăților adnotată”, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, pp. 134-135). Conform art. 2016 alin. 2 C. civ., tranzacția este însă un act de dispoziție pentru care este nevoie de un mandat special.
[14] Ap. Genova, dec. din 26 ianuarie 1917, în Eftimie Antonescu – Societățile comerciale, ediția a II-a. Editura Tipografiei Romane Unite, București, 1928, p. 495, pct. 9 sau Ap. Bologna, dec. din 23 mai 1924, în M.A. Dumitrescu – Codul de comerciu adnotat, vol. I, Editura Cugetarea, S. Ciornei și P.C. Georgescu, București, 1926, p. 322, pct. 2498.
[15] Trib. civ. Seine, dec. din 16 aprilie 1919, apud V.V. Dimian – Despre responsabilitatea administratorilor în societățile anonime, Tipografia „Universul”, București, 1943, pp. 25-26.
[16] Marius Șcheaua – op. cit., p. 203.
[17] Atunci când limitarea este statutară, se aplică prevederile art. 55 alin. 2 din Legea societăților (vezi infra nr. 1.2)
[18] Vezi Sebastian Bodu – op. cit., vol. I, p. 194.
[19] Pentru o opinie doctrinară în același sens vezi Marius Șcheaua – op. cit., p. 203. De asemenea Ap. București, s. com., dec. nr. 736/2001, în Dan Lupașcu și colaboratorii – Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2000-2001, Editura Rosetti, 2002, p. 387. Pentru o opinie contrară, în favoarea nulității (în ambele ei forme, relativă și absolută, ceea ce este greu de înțeles) vezi Titus Prescure în Ioan Schiau, Titus Prescure – Legea societăților comerciale nr. 31/1990, analize și comentarii pe articole, ed. 2, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 361. Pentru o opinie în favoarea nulității relative vezi Carmen Todică – op. cit., p. 260. Pentru o opinie în favoarea nulității absolute vezi Cristina Cucu, Marilena Veronica Gavriș, Cătălin Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga – Legea societăților comerciale nr. 31/1990. Repere bibliografice, practică judiciară, decizii ale Curții Constituționale, adnotări. Editura Hamangiu, București, 2007, p. 370, Ioan Schiau în Ioan Schiau, Titus Prescure – op. cit., p. 460, Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu – Legea societăților comerciale, comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 484, Mirela Georgiana Sabău – Obligativitatea aprobării adunărilor generale ale acționarilor în materia închirierii unor bunuri ale societăţii, în “Revista de drept commercial” nr. 1/2004, p. 69, Marian Bratiș – Constituirea societății comerciale pe acţiuni, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 163, Cătălin Micu – Organizarea administrației societății comerciale pe acțiuni. Sistemul unitar, în “Revista română de drept al afacerilor” nr. 2/2007, p. 65 și Gheorghe Piperea în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – Societățile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudență, ed. 4, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 645. Totuși, acest din urmă autor crede că nulitatea absolută poate fi acoperită prin confirmare din partea adunării generale, luată în baza unui raport special al cenzorilor, care vor explica rațiunile pentru care aprobarea nu a fost cerută în prealabil. Cum nulitatea absolută nu poate fi acoperită de confirmare (decât în cazurile prevăzute de lege, conform noului Cod civil, art. 1247 alin. 4), credem că autorul a dorit să spună că nulitatea este relativă. Cât privește raportul cenzorilor, acesta este o simplă facultate, în opinia noastră. Curios este că, în paragraful imediat următor, autorul citat consideră că actele juridice sau operațiunile săvârșite de administrator cu depăşirea limitelor legale ale împuternicirii lor nu sunt opozabile societății.
[20] A se vedea infra nr. 2.2.
[21] În dosarul penal nr. 1012/23/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, notarul public care a autentificat două contracte de vânzare a unor imobile aparținând unei societăți cu răspundere limitată a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu deoarece a autentificat aceste contracte fără o „procură specială” din partea societății. Speța a fost comentată de Ion Turcu, Mădălina Botină, în Radu Bufan, Radu N. Catană, Lucian Bercea – Dreptul comercial la confluența a două coduri, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 262 și urm. Totuși, autorii citați ignoră faptul că art. 701 din Legea societăților nu elimină „mandatul special“, ci doar necesitatea unui astfel de mandat în formă autentică. Este adevărat că speța comentată se referă la o societate cu răspundere limitată unde, așa cum vom arăta, mandatul special nu este necesar, dar autorii nu fac această precizare
[22] “(1) Dacă un administrator ia inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele operațiunilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea, aceasta trebuie să înștiințeze pe ceilalți administratori, înainte de a o încheia, sub sancțiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta. (2) În caz de opoziție a vreunuia dintre ei, vor decide asociații care reprezintă majoritatea capitalului social. (3) Operațiunea încheiată în contra opoziției făcute este valabilă față de terții cărora nu li se va fi comunicat această opoziție“.
[23] În același sens vezi Octavian Căpățînă – Societățile comerciale, ed. 2. Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 333.
[24] „(1) Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare și de administrare. (2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete le ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice fel de acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres. (3) Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres”.
[25] Conform căruia administratorul, în absența opoziției asociaților, poate face orice act de administrare în interesul societății.
[26] Publicat în M.Of. nr. 262 din 10 noiembrie 1938.
[27] Eugen Petit – Codul Comercial Carol al II-lea explicat prin Raportul Consiliului Legislativ s. a II-a, Editura Ziarului Universul, București, 1938, p. 115.
[28] Alexandru Otetelișanu – Criteriu de a judeca o problemă de drept. Științifizarea metodei de interpretare, în „Studii critice de drept și jurisprudență”, Tipografia Leopold Steinberg, Piatra Neamț, 1915, p. 50.
[29] I.L. Georgescu – Societățile cu răspundere limitata, studiu de drept comparat, Institutul de Arte Grafice Îndreptarea, București, 1927, p 329 și urm.
[30] Extras din dezbaterile de la Senat (Chapsal).
[31] Alin. (1): „În raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedește că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii”.
[32] Textul german este mai clar în acest sens (art. 37): „Față de terți, o limitare de putere a geranților de a reprezenta societatea este fără valoare. Aceasta se aplică mai ales dispozițiilor în virtutea cărora reprezentarea nu trebuie să se întindă decât la anumite afaceri sau categorii de afaceri, sau că nu trebuie să aibă loc decât sub anumit loc, sau că nu trebuie supusă asentimentului asociaților sau a unui organ al societății pentru anumite afaceri“.
[33] I.L. Georgescu – op. cit., p. 145.
[34] Pentru o opinie doctrinară în același sens vezi Carmen Todică – op. cit., p. 261. Pentru o soluție jurisprudențială în același sens vezi Ap. Craiova, s. com., dec. nr. 190 din 4 octombrie 2006, în Buletinul Curțiilor de Apel nr. 1/2007, pp. 30-31 și ÎCCJ, s. com. dec. nr. 2656 din 30 octombrie 2009, în Legea societăților adnotată, Editura Rosetti Internațional, București, 2014, p. 42. Pentru o opinie doctrinară contrară, conform căreia soluția de la art. 15322 (fost art. 143) din Legea societăților trebuie extinsă și la celelalte forme juridice ale societății comerciale, vezi Ion Niță Stan – Drept comercial. Societatea cu răspundere limitată, Editura Global Lex, București, 2000, p. 115 și Stanciu D. Cărpenaru – Drept comercial român, ed. 3. Editura All Beck, București, 1998 (aceasta din urmă a fost menționată neutru și de către Cornelia Lefter – Societățile cu răspundere limitată – soluții teoretice și practice pentru întreprinzători, Editura Economică, București, 1996, pp. 252-253). Pentru o soluție jurisprudențială contrară, deci în sensul aplicării art. 15322 la societățile cu răspundere limitată vezi ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1964 din 23 mai 2007, pe www.scj.ro.
[35] Pentru detalii vezi Sebastian Bodu – op. cit., vol. I, p. 193
[36] Paul L. Davies, Sarah Worthington – Gower and Davis’ Principles of modern company law, 9th Edition, Thomas Reuters (Professional), London, 2012, p. 559.
[37] Lord Herschell, în Bray vs. Ford, A.C. 44, House of Lords (1896) 51, în Len Sealy, Sarah Worthington – Sealy´s Cases and Materials in Company Law, 9th Edition, Oxford University Press, New York, 2010, p. 342.
[38] Vezi infra nr. 2.1.
[39] Radu N. Catană – Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 174.
[40] Criticăm astfel soluția unei instanțe (CSJ, s. com., dec. nr. 760/1997, în Revista „Dreptul” nr. 2/1998, p. 137) de a admite excluderea unui asociat-administrator pentru simplul fapt că acesta era asociat-administrator într-o altă societate, concurentă, condiția excluderii fiind aceea ca prejudiciul să fie născut și actual, nu eventual (vezi Sebastian Bodu – op. cit., vol. III, p. 452).
[41] Într-o opinie (Gheorghe Piperea, în Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori) – Noul Cod Civil, comentarii pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 210, preluată (fără indicarea sursei) și de Monica-Ana-Georgiana Dima – Comentariile Codului Civil. Persoanele juridice, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 288), s-a spus că între contrarietatea și conflictul de interese ar exista deosebiri, conflictul de interese ridicându-se la nivelul de gravitate al fraudei. A se vedea și nota de subsol nr. 74.
[42] Termenul este folosit și în doctrina de drept englez (vezi și Sebastian Bodu – op. cit., vol. II, p. 193, paragraful de legislație comparată).
[43] Jonathan Charkham, Anne Simpson – Fair Shares, The Future Of Shareholders Power And Responsibility, Oxford University Press, New York, 1998, p. 54.
[44] Robert W. Hamilton – Corporations, 4th Edition, West Publishing Co., St. Paul, Minnessotta, 1997, p. 368
[45] Jonathan Charkham, Anne Simpson – op. cit., p. 54.
[46] Gropper vs. North Cent. Texas Oil Co., 35 Delaware Ch. 198, 204, 114 A2d 231, 234 (Ch. 1955), în S. Samuel Arscht – The Business Judgement Rule Revisted, în “Hofstra Law Review”, vol. 8, nr. 1, 1979, p. 117.
[47] Mitchell vs. Highland-Western Glass Co., 19 Delaware Ch. 326, 328-29, 167 A 831, 832-33 (Ch. 1933), S. Samuel Arscht – art. cit., p. 117.
[48] Grigore Trancu-Iași – Administrațiunea societăților anonime, Tipografia „Dacia“ Iliescu, Grosu & Co., Iași, 1907, p. 134.
[49] David Kershaw – Company Law in Context, 2nd Edition, Oxford University Press, Oxford, Regatul Unit, 2012, p. 494.
[50] 23 Del. Ch. 255, 5 A2d 503 (Sup. Ct. 1939).
[51] S. Samuel Arscht – art. cit., p. 115.
[52] Paul L. Davies, Sarah Worthington – op. cit., p. 562.
[53] În același sens, cu privire la președintele-director general, vezi Gheorghe Piperea în Stanciu D. Cărpenaru, Sorin David, Cătălin Predoiu, Gheorghe Piperea – op. cit., pp. 558-559.
[54] Pentru o opinie conform căreia interesul unui membru al familiei administratorului este tot personal, vezi Eugenia Florescu, Andreea Corina Târșia în Colectiv de autori – Noul Cod Civil, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 250.
[55] Aberdeen Railway Co vs. Blaikie Bros. (1854), 1 Macq (House of Lords), în Len Sealy, Sarah Worthington – op. cit., p. 387.
* Articol extras din lucrarea Sebastian Bodu – Tratat de drept societar, vol. I-III. Editura Rosetti Internațional, București, 2014-2015, 1750 pagini, ISBN general 978-973-8270-1
** Mulțumim Revistei Române de Drept al Afacerilor nr. 12/2015
Dr. Sebastian Bodu, MBA
Academia de Studii Economice
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
