Ficțiuni medicale cu efecte juridice. Moralitatea transplantului de organe de la un donator aflat în moartea cerebrală și răspunderea juridică a medicului
20 iunie 2016 | Andreea Claudia AGAPIE
Cadru normativ
Legea nr. 42/2008 reglementează transplantul de organe, țesuturi și celule umane. Conform art. 1 din prezenta lege, aceasta constituie cadrul juridic de reglementare a transplantului tuturor organelor, țesuturilor și celulelor umane, exceptându-se organele reproductive, țesuturile, celulele, organele embrionare sau fetale, sângele și derivatele din sânge. Raportat la art. 3 din Legea nr. 42/2008, principiile de bază ale transplantului de organe sunt următoarele:
– protecţia demnităţii şi identităţii fiinţei umane şi garantarea fiecărei persoane, fără discriminare, a respectării integrităţii şi altor drepturi şi libertăţi fundamentale în cazul transplantului de organe, ţesuturi şi celule;
– beneficiul terapeutic al recipientului prin oportunitatea transplantului de organe, ţesuturi şi celule de la un donator în viaţă sau decedat exclusiv în cazul dacă nu există metode terapeutice cu eficienţă comparabilă;
– asigurarea calităţii, prin respectarea standardelor şi obligaţiilor profesionale, în orice intervenţii în domeniul transplantului de organe, ţesuturi şi celule;
– trasabilitatea, prin garantarea identificării organelor, ţesuturilor şi celulelor destinate transplantului, în procesul prelevării, stocării şi distribuţiei, de la donator la recipient şi viceversa;
– apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi prevenirea comercializării părţilor corpului uman;
– accesul echitabil al pacienţilor la serviciile de transplant.[1]
În ceea ce îl privește pe donator, acesta este definit în temeiul Legii nr. 42/2008 drept subiectul în viaţă sau decedat de la care se prelevă organe, ţesuturi şi/sau celule în scop terapeutic. Prin interpretarea noțiunii de donator, un aspect important se relevă astfel: este considerată subiect în viață sau subiect decedat persoana aflată în moarte cerebrală?
Moralitatea transplantului de organe de la un donator aflat în moartea cerebrală
Moartea cerebrală, îndepărtarea sa de concepția clasică, tradițională a morții potrivit căreia o persoană se consideră moartă odată cu încetarea inimii de a bate și a respirației, nu este altceva decât pierderea ireversibilă a funcțiilor întregului creier, inclusiv baza acestuia (trunchiul cerebral). Conceptul de moarte cerebrală a fost creat pentru depășirea controverselor privitoare la prelevarea de organe pentru transplant. Existența dovezilor care concordă spre ireversibilitatea leziunilor incompatibile cu viața au fost punctul de sprijin al majorității autorilor de știință medicală în susținerea și confirmarea morții. [2]
În antiteză cu teoriile medicale ce vizează moartea cerebrală – considerând procesul ca fiind unul ireversibil – prof. univ. dr. Paul Chirilă atrage atenția, susținând faptul că moartea cerebrală nu este moartea reală, naturală:
”În momentul în care se recoltează organele unui bolnav declarat în moarte cerebrală, în momentul în care chirurgul înfige bisturiul, bolnavului îi apar lacrimi spontane în ochi. Deşi e declarat în moarte cerebrală, are şase semne prin care e definită moartea cerebrală – e adevărat că definiţia morţii cerebrale în vreo 15 ţări diferă de la ţară la ţară, deci sunt probleme juridice, medicale, teologice, duhovniceşti – până în momentul în care e decupat organul şi se face inciza, până în momentul acesta bolnavul, sau mortul cum vor să îi spună transplantologii, nu plânge. Plânge în momentul în care i se recoltează, de regulă, cele cinci organe după care aleargă instituţia transplantologică ca să mă exprim foarte elegant”.[3]
În cazul persoanelor aflate în moarte cerebrală, consimțământul va fi dat de cei cărora legea le recunoaște această vocație, chiar dacă este exprimat în numele altuia și, pe cale de consecință, este revocabil până în momentul în care își produce efectele. [4]
Existând studii la nivel internațional cu privire la posibilitatea revenirii din moarte cerebrală, cât de morală mai este prelevarea de organe de la o persoană aflată în moarte cerebrală? Cât de îndreptățit este consimțământul altei persoane pentru prelevarea de organe, în măsura în care poate fi viciat?
Necesitatea urmării unui tratament cu imunosupresive de către persoanele care au primit organele transplantate, o încercare vădită de obținere a profiturilor financiare?
Legea nr. 42/2008 interzice obţinerea de profituri financiare ca urmare a donării de organe, ţesuturi sau celule umane. Cu toate acestea, rezultatul imediat al efectuării unui transplant de organe este însăși urmarea unui tratament medical obligatoriu, astfel încât organismul să nu respingă organul transplantat. Practic, întreaga procedură devine un cerc vicios, o încercare vădită de obținere a profiturilor financiare.
Răspunderea juridică a medicului
Dacă sănătatea donatorului sau a recipientului a fost afectată din cauza nerespectării standardelor, condiţiilor şi modalităţilor legale de prelevare şi transplant de organe, ţesuturi şi/sau celule, instituţia medicală în cauză răspunde faţă de persoanele nominalizate în conformitate cu legea. În caz de nerespectare a cerinţelor prezentei legi şi ale altor acte normative, medicii şi alte persoane implicate în procesul de autorizare, avizare, donare şi transplant de organe, ţesuturi şi celule umane răspund în conformitate cu legea.[5]
Ficțiuni medicale cu efecte juridice
Moartea cerebrală a devenit un fel de călcâi al lui Ahile în activitatea medicală, o trasare imprecisă a limitei moralității, a liniei dintre viață și moarte. Deși studiile medicale au adus la iveală faptul că există cazuri în care persoanele și-au revenit din moarte cerebrală, fenomenul medical actual atestă moartea cerebrală drept proces ireversibil. La limita moralității, pe viață sau pe moarte, este posibil să ne prefigurăm într-o încercare vădită de obținere a profiturilor financiare, uitând jurământul pe care l-am făcut la sorginte: atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.[6]
[1] A se vedea art. 3, Legea nr. 42/2008 privind transplantul de organe, țesuturi și celule umane.
[2] Horia Diaconescu, Sevastian Cercel, Răzvan Daniel Ghiță, Gabriel Gazdovici, Răspunderea juridică în domeniul prelevării și transplantului în dreptul român, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 147.
[3] Bolnavii în moarte cerebrală plâng când li se prelevează organele.
[4] Horia Diaconescu, Sevastian Cercel, Răzvan Daniel Ghiță, Gabriel Gazdovici, op. cit., p. 151.
[5] A se vedea art. 31, Legea nr. 42/2008 privind transplantul de organe, țesuturi și celule umane.
[6] Jurământul lui Hippocrate.
